ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 450/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții SC A. SRL Timișoara, Ș.M. și O.N.D., au chemat în judecată pe pârâta F.M., solicitând constatarea simulației contractului de cesiune părți sociale încheiat la data de 26 aprilie 2004, a actului adițional aferent contractului de cesiune, precum și a hotărârii de cesiune de părți sociale, în sensul constatării că adevărata voință a părților a fost aceea de împrumut, iar nu de asociere și dispunerea către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș să efectueze în evidențele sale cuvenitele mențiuni, precum și revenirea la situația anterioară simulației, cu excluderea pârâtei din societate.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că între reclamanți și pârâtă a intervenit un contract de cesiune de părți sociale și un act adițional aferent contractului de cesiune de părți sociale, urmare cărora pârâta a devenit asociata reclamantei SC A. SRL. Reclamanții au susținut că adevărata voință a părților a fost acela de împrumut și nu de asociere, intrarea pârâtei în societate reprezentând o garanție pentru restituirea împrumutului acordat de către pârâtă, necesar cumpărării activelor SC N. SA. Ulterior, pârâta a împiedicat bunul mers al societății prin plângeri la poliție, parchet, notificări, convocări la avocat, toate culminând cu chemarea în judecată a reclamanților pentru excluderea acestora din societate.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1175 C. civ. Prin sentința civilă nr. 398/ PI din 16 februarie 2007, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților, reținând din probatoriul administrat în cauză că actele menționate corespund voinței reale a părților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 159 din 12 iunie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelul promovat și a obligat reclamanta SC A. SRL Timișoara, reprezentată prin administratori Ș.M. și O.N.D., la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea pârâtei F.M. Prin încheierea pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, la data de 3 iulie 2007, s-a admis îndreptarea erorii materiale, din oficiu și în consecință, în dispozitivul deciziei s-a menționat numărul sentinței civile apelată.

Curtea de apel a reținut că între părți s-au încheiat acte autentice, neexistând contraînscrisuri secrete prin care să fie exprimată voința reală a părților, astfel încât dispozițiile art. 1175 C. civ., privind existența a două acte încheiate concomitent, din care unul aparent și altul secret, nu sunt îndeplinite. În consecință, sentința instanței de fond a fost menținută ca legală și temeinică. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții SC A. SRL Timișoara, O.N.D. și Ș.M., precum și pârâta F.M. 1. Recurenții SC A. SRL Timișoara, O.N.D. și Ș.M. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timișoara, având în vedere necompetența materială de soluționare a litigiului de către instanța de fond.

Recurenții, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au criticat decizia atacată sub următoarele aspecte : - conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparținea Judecătoriei Timișoara, întrucât reclamanții au solicitat prin cererea introductivă de instanță să se constate că voința reală a părților a fost de a garanta restituirea unui împrumut acordat de pârâtă, în sumă de 65.000 RON, deci sub un miliard de lei vechi. - în ceea ce privește aplicarea greșită a legii, întrucât în fața instanței de fond, reclamanții au făcut dovada că între părți au mai existat convenții de împrumut, nefiind nevoie ca actul secret să fie materializat într-un înscris, proba simulației se poate face între părți și cu alte mijloace de probă.

- apreciază că instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată. 2. Recurenta F.M. a solicitat prin recursul său admiterea acestuia și obligarea părților din proces la plata, în solidar a cheltuielilor de judecată din toate fazele de judecată, adică fond, apel și recurs, constând în onorariile de avocat dovedite cu chitanțele depuse, precum și a taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar în recurs. Recurenta a susținut că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată SC A. SRL, în cuantum de 1000 lei, însă părți reclamante căzute în pretenții erau și Ș.M. și O.N.D., în calitate de persoane fizice. Prin urmare, instanța trebuia să oblige, în solidar toți reclamanții la plata cheltuielilor de judecată.

3. Asupra recursurilor: Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 137 și 306 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția tardivității recursului declarat de reclamanții SC A. SRL Timișoara, O.N.D. și Ș.M., pentru următoarele considerente : Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile, termen care se socotește de la data comunicării hotărârii care este suspusă acestei căi de atac. În acest termen, potrivit dispozițiilor procedurale se depune declarația de recurs dar și motivele de recurs. Sancțiunea nerespectării acestei obligații este prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., prin care se dispune că „Recursul este nul daca nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția alin. (2)” Motivele prezentate de către reclamanți, care poartă viza Curții de Apel Timișoara, față de data comunicării deciziei, respectiv 6 iulie 2007 și înregistrarea din 24 iulie 2007, data poștei, sunt formulate peste termenul legal de 15 zile precizat de art. 301 C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat, cu consecința că motivele invocate în sprijinul recursului nu pot fi analizate. Recursul declarat de pârâta F.M. este nefondat. Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., statuează că „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ” În cauză, apărătorul pârâtei F.M., cu ocazia concluziilor formulate în cadrul ședinței publice din data de 12 iunie 2007, data soluționării cererii de apel, a solicitat respingerea apelului și obligarea la cheltuieli de judecată, potrivit chitanței pe care a depus-o la dosarul cauzei. Cu privire la obligarea reclamantei SC A. SRL Timișoara la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, instanța de apel a dat o rezolvare corectă a cererii privind acordarea de cheltuieli de judecată, asigurând repararea pagubei suferită de partea care a câștigat procesul. În cazul coparticipării procesuale, cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal, proporțional sau solidar, după felul raportului de drept dintre ei.

În speța de față, instanța de apel a stabilit că obligația de restituire a cheltuielilor incumbă reclamantei SC A. SRL, ceea ce nu împietează cu nimic asupra reparării complete a pagubei, întrucât societatea reclamantă, persoană juridică este reprezentată de către administratorii Ș.M. și O.N.D., persoane fizice. Așa fiind, Înalta Curte va constata tardiv recursul declarat de către reclamanți, în raport de prevederile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanții SC A. SRL TIMIȘOARA, O.N.D., Ș.M. împotriva deciziei civile nr. 159 din 12 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F.M. împotriva deciziei civile nr. 159 din 12 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2008.