ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 450/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanții SC A. SRL Timișoara, Ș.M. și O.N.D., au chemat

în judecată pe pârâta F.M., solicitând constatarea simulației contractului de

cesiune părți sociale încheiat la data de 26 aprilie 2004, a actului adițional

aferent contractului de cesiune, precum și a hotărârii de cesiune de părți

sociale, în sensul constatării că adevărata voință a părților a fost aceea de

împrumut, iar nu de asociere și dispunerea către Oficiul Registrului Comerțului

de pe lângă Tribunalul Timiș să efectueze în evidențele sale cuvenitele

mențiuni, precum și revenirea la situația anterioară simulației, cu excluderea

pârâtei din societate.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat

că între reclamanți și pârâtă a intervenit un contract de cesiune de părți

sociale și un act adițional aferent contractului de cesiune de părți sociale,

urmare cărora pârâta a devenit asociata reclamantei SC A. SRL. Reclamanții au

susținut că adevărata voință a părților a fost acela de împrumut și nu de

asociere, intrarea pârâtei în societate reprezentând o garanție pentru

restituirea împrumutului acordat de către pârâtă, necesar cumpărării activelor

SC N. SA. Ulterior, pârâta a împiedicat bunul mers al societății prin plângeri

la poliție, parchet, notificări, convocări la avocat, toate culminând cu

chemarea în judecată a reclamanților pentru excluderea acestora din societate.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1175 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 398/ PI din 16

februarie 2007, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea reclamanților, reținând din probatoriul administrat în cauză că actele

menționate corespund voinței reale a părților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 159 din 12 iunie 2007, Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, a respins apelul promovat și a obligat reclamanta

SC A. SRL Timișoara, reprezentată prin administratori Ș.M. și O.N.D., la plata

sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea

pârâtei F.M.

Prin încheierea pronunțată de către Curtea de

Apel Timișoara, la data de 3 iulie 2007, s-a admis îndreptarea erorii

materiale, din oficiu și în consecință, în dispozitivul deciziei s-a menționat

numărul sentinței civile apelată.

Curtea de apel a reținut că între părți s-au

încheiat acte autentice, neexistând contraînscrisuri secrete prin care să fie

exprimată voința reală a părților, astfel încât dispozițiile art. 1175 C. civ.,

privind existența a două acte încheiate concomitent, din care unul aparent și

altul secret, nu sunt îndeplinite. În consecință, sentința instanței de fond a

fost menținută ca legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții SC A. SRL Timișoara, O.N.D. și Ș.M., precum și pârâta F.M.

Ș.M. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea

cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timișoara, având în vedere necompetența

materială de soluționare a litigiului de către instanța de fond.

Recurenții, invocând dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., au criticat decizia atacată sub următoarele aspecte :

- conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a)

C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparținea

Judecătoriei Timișoara, întrucât reclamanții au solicitat prin cererea

introductivă de instanță să se constate că voința reală a părților a fost de a

garanta restituirea unui împrumut acordat de pârâtă, în sumă de 65.000 RON,

deci sub un miliard de lei vechi.

- în ceea ce privește aplicarea greșită a

legii, întrucât în fața instanței de fond, reclamanții au făcut dovada că între

părți au mai existat convenții de împrumut, nefiind nevoie ca actul secret să

fie materializat într-un înscris, proba simulației se poate face între părți și

cu alte mijloace de probă.

- apreciază că instanța de apel nu a motivat hotărârea

pronunțată.

său admiterea acestuia și obligarea părților din proces la plata, în solidar a

cheltuielilor de judecată din toate fazele de judecată, adică fond, apel și

recurs, constând în onorariile de avocat dovedite cu chitanțele depuse, precum

și a taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar în recurs.

Recurenta a susținut că a fost obligată la

plata cheltuielilor de judecată SC A. SRL, în cuantum de 1000 lei, însă părți

reclamante căzute în pretenții erau și Ș.M. și O.N.D., în calitate de persoane

fizice. Prin urmare, instanța trebuia să oblige, în solidar toți reclamanții la

plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 și 306 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția

tardivității recursului declarat de reclamanții SC A. SRL Timișoara, O.N.D. și Ș.M.,

pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de

recurs este de 15 zile, termen care se socotește de la data comunicării

hotărârii care este suspusă acestei căi de atac. În acest termen, potrivit

dispozițiilor procedurale se depune declarația de recurs dar și motivele de

recurs. Sancțiunea nerespectării acestei obligații este prevăzută de art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., prin care se dispune că „Recursul este nul daca nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția alin. (2)”

Motivele prezentate de către reclamanți, care

poartă viza Curții de Apel Timișoara, față de data comunicării deciziei,

respectiv 6 iulie 2007 și înregistrarea din 24 iulie 2007, data poștei, sunt

formulate peste termenul legal de 15 zile precizat de art. 301 C. proc. civ.,

coroborat cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul

este tardiv formulat, cu consecința că motivele invocate în sprijinul

recursului nu pot fi analizate.

Recursul declarat de pârâta F.M. este

nefondat.

Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., statuează că „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată ”

În cauză, apărătorul pârâtei F.M., cu ocazia

concluziilor formulate în cadrul ședinței publice din data de 12 iunie 2007,

data soluționării cererii de apel, a solicitat respingerea apelului și

obligarea la cheltuieli de judecată, potrivit chitanței pe care a depus-o la

dosarul cauzei.

Cu privire la obligarea reclamantei SC A. SRL

Timișoara la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată,

instanța de apel a dat o rezolvare corectă a cererii privind acordarea de

cheltuieli de judecată, asigurând repararea pagubei suferită de partea care a

câștigat procesul.

În cazul coparticipării procesuale,

cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal, proporțional sau

solidar, după felul raportului de drept dintre ei. În speța de față, instanța

de apel a stabilit că obligația de restituire a cheltuielilor incumbă

reclamantei SC A. SRL, ceea ce nu împietează cu nimic asupra reparării complete

a pagubei, întrucât societatea reclamantă, persoană juridică este reprezentată

de către administratorii Ș.M. și O.N.D., persoane fizice.

Așa fiind, Înalta Curte va constata tardiv

recursul declarat de către reclamanți, în raport de prevederile art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul formulat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanții

SC A. SRL TIMIȘOARA, O.N.D., Ș.M. împotriva deciziei civile nr. 159 din 12

iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta F.M. împotriva deciziei civile nr. 159 din 12 iunie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2008.