ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1181/2008

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 300 din 3

aprilie 2006, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de contestatorii

S.G. și V.I.D., împotriva dispoziției nr. 4050 din 5 decembrie 2003, emisă de

Primarul municipiului Băilești, în contradictoriu cu „Primarul orașului

Băilești și Primăria orașului Băilești”.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că S.G. și V.I.D. au notificat Primăria municipiului

Băilești, solicitând restituirea în natură a imobilului care a aparținut

autorilor lor I. și L.G., însă actul de ipotecă, autentificat la 10 august

1895, nu constituie titlu de proprietate. Actul face dovada instituirii în

favoarea lui I.D.G. a unei ipoteci pentru imobilul aparținând lui M.S., în

vederea garantării împrumutului de 10.000 lei, dar nu s-a făcut dovada că bunul

a fost scos la licitație pentru nerestituirea împrumutului și adjudecat de

către creditor și nici a reînnoirii înscrierii ipotecii înaintea expirării

termenului de 15 ani de conservare a dreptului de ipotecă.

S-a mai reținut, că nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece

pentru a opera această prezumție legală de proprietate este necesar ca în actul

de preluare să fie identificat imobilul preluat.

Or, potrivit certificatului emis de

Arhivele Statului, de la I.G. s-a preluat, conform ordinului nr. 53976/49 al

Comitetului județean, Secția agricolă și D.P. nr. 83/1949, o casă cu 9 camere,

fără să se arate unde este situat bunul și fără a se identifica terenul, iar

mențiunea făcută de Directorul Muzeului Băilești pe schița imobilului, că

imobilul a fost preluat de la soții G., este o apreciere personală, nefiind

confirmată de acte oficiale.

Audiat ca martor, C.C., Directorul

Muzeului Băilești, a arătat că nu există acte de preluare a imobilului în

arhiva muzeului și că părerea că bunul a aparținut soților G. și-a întemeiat-o

pe zvon public și pe faptul că pe grilajele clădirii sunt inscripționate

inițialele „I.G.”.

În privința contestatorului V.I.D.,

s-a reținut că nu a depus acte de stare civilă cu care să facă dovada legăturii

de rudenie cu soții G.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

civilă nr. 157 din 6 martie 2007, a admis apelul declarat de contestatorul S.G.

împotriva acestei sentințe, a schimbat sentința apelată, a admis contestația

formulată de S.G., a anulat în parte dispoziția nr. 4050 din 5 decembrie 2003 a

Primăriei Băilești, în privința acestui contestator și a dispus restituirea în

natură către contestator a imobilului situat în Băilești, județul Dolj, compus

din construcția ocupată de Muzeul Cîmpiei Băileștilor și terenul aferent în

suprafață de 1531 mp, identificat în raportul de expertiză.

Instanța de apel a reținut că

apelantul este moștenitorul legal al defunctei L.G. care, în calitate de soție

supraviețuitoare și legatară, a cules succesiunea defunctului I.G.

Prin urmare, apelantul are calitate

de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, potrivit art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În privința dreptului autorului

apelantului asupra imobilului care face obiectul pricinii, s-a reținut că,

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus preluarea abuzivă, iar persoana individualizată în actul

de preluare este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Textul instituie o prezumție simplă

de proprietate în favoarea persoanelor menționate în actele de preluare care,

unită cu alte probe, poate duce la concluzia că un anumit imobil a aparținut

persoanei de la care s-a făcut preluarea.

A reținut instanța de apel, că

certificatul emis de Arhivele Statului Dolj (fila 59 dosar fond) face dovada că

la 29 noiembrie 1949 au fost preluate de la I.G. suprafața de 50 ha teren

arabil, 3 ha pădure și o casă cu 9 camere, temeiul preluării fiind „Decretul

nr. 93/1949”. Mențiunea privind preluarea de către stat a „conacului G.” s-a

făcut și în dosarul cuprinzând lucrările de repartizare a conacelor confiscate,

fapt ce rezultă din certificatul aflat la fila 98 din dosarul tribunalului.

În privința actului întocmit la data

de 19 august 1895, s-a reținut că face dovada că I.D.G. a împrumutat lui M.S. o

sumă de bani, pentru restituirea căreia a fost instituită ipoteca asupra unui

imobil situat în Băilești, învecinat la est cu o școală. Acest imobil a fost

identificat de expert ca fiind ocupat de muzeul din localitate și pe

frontispiciul căruia este o emblemă cu inițialele I.G., iar martorul audiat în

apel a arătat că a lucrat la familia G. de la vârsta de 8 ani, până la vârsta

de 18 ani, că i-a cunoscut pe I. și L.G., că aceștia aveau în Băilești un conac

învecinat cu o școală și că imobilul a fost preluat de stat.

Deoarece în localitatea Băilești nu

se găsesc alte imobile care să fi aparținut familiei G., prezumția simplă

instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborată cu probele analizate,

duce la concluzia că imobilul care face obiectul pricinii este cel deținut de

Muzeul Cîmpiei Băilești și că apelantul este îndreptățit la acordarea de măsuri

reparatorii pentru acest bun.

Pentru că imobilul are destinație de

muzeu, potrivit art. 16 din lege, se impune restituirea în natură, cu obligația

de a-i fi menținută destinația actuală timp de 3 ani.

Obiectul restituirii îl constituie

casa cu 9 camere și suprafața de 1531 mp teren, identificată de expert, restul

terenului fiind ocupat de curtea școlii.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Primăria municipiului Băilești care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a arătat că art. 22 din Legea nr. 10/2001 instituie prezumția că

existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură, însă

pentru a opera prezumția este necesar ca în actul de preluare să fie

identificat imobilul preluat, pentru că textul prevede condiția recunoașterii

prin act a existenței și întinderii dreptului de proprietate, condiție care nu

este îndeplinită în speță, deoarece în certificatul emis de Arhivele Statului

nu se arată unde este situat imobilul preluat de la I.G. și terenul nu este

identificat și individualizat.

S-a mai susținut, că martorul audiat

în cauză a arătat că a lucrat la familia G. de la vârsta de 8 ani până la 18

ani, adică, începând cu anul 1935, până în anul 1953. Or, conform

certificatului emis de Arhivele Statului, de la I.G. s-a preluat o casă cu 9

camere la data de 29 noiembrie 1949, rezultând în plus o perioadă de 4 ani,

fapt ce duce la concluzia că martorul a lucrat în alt imobil decât cel preluat

în anul 1949, iar declarația Directorului Muzeului Băilești este o apreciere

personală, bazată pe zvon public.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Susținerea recurentei că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 face posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispozițiile acestui text nu

sunt incidente în cauză.

Prezumția legală la care se referă

recurenta este stabilită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, care, în alin.1,

dispune „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive”.

Dispozițiile acestui text au fost

aplicate corect prin decizia atacată, instanța de apel coroborând informațiile

furnizate de actele emise de Arhivele Statului privind preluarea de la I. G. a

unor suprafețe de teren și a unui conac, cu celelalte probe administrate în

cauză, așa cum prevede art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007.

Textul face referire la coroborarea

informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu

celelalte informații aflate la dosarul de restituire, iar instanța de apel a

identificat imobilul care face obiectul pricinii, pe baza informațiilor

furnizate de certificatul nr. 4872 din 15 aprilie 1998 emis de Arhivele

Naționale, Direcția județeană Dolj a Arhivelor Naționale, care atestă că în

tabelul cu conacele confiscate, la nr. crt. 9, comuna Băilești este înscris

„conacul I.G. ” ocupat de grăniceri, de extrasul după procesul-verbal din 29 noiembrie

1949, în care este menționată preluarea de la I.G. „a 50 ha teren arabil, 3 ha

pădure și o casă cu 9 camere...” și de celelalte probe administrate în cauză.

De altfel, prezumția operează „în

absența unor probe contrare”, iar recurenta-pârâtă nu a depus la dosar

înscrisuri care să ateste faptul că imobilul care face obiectul pricinii a

aparținut altor persoane și că de la I.G. a fost preluat un alt imobil.

Intimatul S.G. a depus însă, în recurs, actul de vânzare datat 5 martie 1927,

care atestă cumpărarea de către I.G. a cotelor indivize ale celorlalți

moștenitori dintr-o casă situată în Băilești, cu terenul înconjurător.

Celelalte susțineri, care privesc

modul de apreciere de către instanța de apel a probelor administrate în cauză,

nu fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art.

304 C. proc. civ., cu următorul conținut „când hotărârea se întemeiază pe o

greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate”, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârâtă va fi respins.

Conform art. 274 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească intimatului S.G. cheltuielile de

judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariul de avocat, micșorat,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la suma de 1000 lei, pentru că

onorariul de 5.000 lei este nepotrivit de mare față de obiectul pricinii și de

faptul că, la instanța de recurs nu s-a formulat întâmpinare, deși întâmpinarea

este obligatorie potrivit art. 118, art. 298 și art. 316 C. proc. civ., iar

intimații au fost citați cu această mențiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Primăria

municipiului Băilești împotriva deciziei civile nr. 157 din 6 martie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Obligă pe recurenta-pârâtă Primăria

orașului Băilești la plata sumei de 1000 lei (una mie) cheltuieli de judecată

către intimatul S.G., reprezentând onorariu de avocat, micșorat conform art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie

2008.