ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3113/2007

Asupra

recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 22 ianuarie 2007 reclamantul P.

L. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Maramureș,

solicitând anularea Hotărârii nr. 547 din 11 decembrie 2006 prin care i s-a

respins cererea pentru recunoașterea

calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii reclamantul susține că tatăl său P.I., angajat

al Cailor Ferate a fost mutat, din interes de

serviciu, cu data de 1 august 1940, din

localitatea

Munari, județul Arad în localitatea Livadia, jud. Petroșani. Datorită faptului

că i s-a ocupat locul de munca și întreaga familie a fost amenințată că

în caz că, nu părăsește localitatea Munari va fi

strămutată forțat pe teritoriul

Ungariei, în cursul lunii decembrie

1940, s-au refugiat în localitatea Oradea,

jud.

Bihor, fiind luați în evidență la Comisia Guvernamentală Națională Regală

Maghiară pentru Refugiați, Reprezentanța

Oradea, de unde peste câteva săptămâni s-au mutat la Șimleul Silvaniei.

Prin

sentința civilă nr. 162 din 16 martie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea reclamantului

P.L. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Maramureș.

A dispus anularea Hotărârii

nr. 547 din 11 decembrie 2006 emisă de pârâtă, a

obligat pârâta să-i recunoască reclamantului

calitatea de refugiat în perioada 1

decembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești

prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2006.

Pentru a hotărî

astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamantul a făcut

dovada

schimbului de domiciliu din motive de persecuție etnică și că se încadrează

dispozițiilor Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs C.J.P.

Maramureș invocând

dispozițiile art. 301 și art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ.

, motivând că, în mod greșit Instanța de Fond i-a

admis acțiunea

reclamantului,

întrucât din înscrisurile depuse la dosar reclamantul nu a făcut

dovada strămutării din localitatea de domiciliu

din motive de persecuție etnică.

Examinând

sentința atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în

cauză, dispozițiile legale incidente pricinii și potrivit art. 304

1

C

.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din declarațiile autentificate ale

martorilor S.E. și P.P. și a martorei S.E. audiată în fața

Instanței de Fond, rezultă că reclamantul s-a

refugiat împreună cu familia sa, din localitatea de domiciliu Munari, județul

Arad, în localitatea Oradea, județ Bihor, iar

apoi în localitatea Șimleul Silvaniei în luna decembrie 1940, ca urmare

a

persecuțiilor etnice exercitate de către regimurile instaurate în

România în perioada 1940 - 1945.

Potrivit art. 1 alin. (1) lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de

prevederile acestui act normativ

persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de

la

6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din

motive etnice, dacă a fost refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate.

Conform

art. 2 din Normele de aplicare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin

persoană refugiată se înțelege persoana

care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din

motive etnice.

Curtea

constată că, în mod corect, Instanța de Fond a reținut existenta

persecuțiilor etnice suferite de reclamant și de familia acestuia, pe

baza declarațiilor de martori depuse la dosar.

În acest sens, este de menționat că

legea nu face distincție după cum persoana care solicită acordarea drepturilor

reparatorii s-a refugiat dintr-o

localitate

aflată sub administrația statului român într-o localitate aflată sub

administrație străină, atâta timp cât ambele

localități se află pe teritoriul actual

al Statului Român.

Este de notorietate împrejurarea că

prin Dictatul de la Viena încheiat la 30 august 1940, o parte din teritoriul

românesc al Transilvaniei a fost cedat

către

Ungaria conducând la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria.

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația existentă deja

între

cele două țări, totodată, nereușind să rezolve nici problema naționalităților,

separând toți etnicii maghiari de cei români

astfel că o parte din populația de

etnie română din teritoriul

Transilvaniei de Nord a rămas în porțiunea primită

de Ungaria, iar o parte din populația de etnie maghiară a rămas în

Transilvania

Sudică.

Față de

cele arătate, constatând temeinicia și legalitatea sentinței civile

atacate, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.,

Curtea va respinge, ca nefondat recursul declarat

de C.J.P.

Maramureș.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P. Maramureș

împotriva sentinței nr. 162 din 16 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 iunie 2007.