ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3113/2007

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 ianuarie 2007 reclamantul P. L. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Maramureș, solicitând anularea Hotărârii nr. 547 din 11 decembrie 2006 prin care i s-a respins cererea pentru recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamantul susține că tatăl său P.I., angajat al Cailor Ferate a fost mutat, din interes de serviciu, cu data de 1 august 1940, din localitatea Munari, județul Arad în localitatea Livadia, jud. Petroșani.

Datorită faptului că i s-a ocupat locul de munca și întreaga familie a fost amenințată că în caz că, nu părăsește localitatea Munari va fi strămutată forțat pe teritoriul Ungariei, în cursul lunii decembrie 1940, s-au refugiat în localitatea Oradea, jud. Bihor, fiind luați în evidență la Comisia Guvernamentală Națională Regală Maghiară pentru Refugiați, Reprezentanța Oradea, de unde peste câteva săptămâni s-au mutat la Șimleul Silvaniei. Prin sentința civilă nr. 162 din 16 martie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului P.L. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Maramureș. A dispus anularea Hotărârii nr. 547 din 11 decembrie 2006 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 1 decembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2006. Pentru a hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamantul a făcut dovada schimbului de domiciliu din motive de persecuție etnică și că se încadrează dispozițiilor Legii nr. 189/2000. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.J.P. Maramureș invocând dispozițiile art. 301 și art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ. , motivând că, în mod greșit Instanța de Fond i-a admis acțiunea reclamantului, întrucât din înscrisurile depuse la dosar reclamantul nu a făcut dovada strămutării din localitatea de domiciliu din motive de persecuție etnică. Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, dispozițiile legale incidente pricinii și potrivit art. 304 1 C . proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Din declarațiile autentificate ale martorilor S.E. și P.P. și a martorei S.E. audiată în fața Instanței de Fond, rezultă că reclamantul s-a refugiat împreună cu familia sa, din localitatea de domiciliu Munari, județul Arad, în localitatea Oradea, județ Bihor, iar apoi în localitatea Șimleul Silvaniei în luna decembrie 1940, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate de către regimurile instaurate în România în perioada 1940 - 1945. Potrivit art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, dacă a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Conform art. 2 din Normele de aplicare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană refugiată se înțelege persoana care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Curtea constată că, în mod corect, Instanța de Fond a reținut existenta persecuțiilor etnice suferite de reclamant și de familia acestuia, pe baza declarațiilor de martori depuse la dosar. În acest sens, este de menționat că legea nu face distincție după cum persoana care solicită acordarea drepturilor reparatorii s-a refugiat dintr-o localitate aflată sub administrația statului român într-o localitate aflată sub administrație străină, atâta timp cât ambele localități se află pe teritoriul actual al Statului Român.

Este de notorietate împrejurarea că prin Dictatul de la Viena încheiat la 30 august 1940, o parte din teritoriul românesc al Transilvaniei a fost cedat către Ungaria conducând la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația existentă deja între cele două țări, totodată, nereușind să rezolve nici problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de cei români astfel că o parte din populația de etnie română din teritoriul Transilvaniei de Nord a rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar o parte din populația de etnie maghiară a rămas în Transilvania Sudică. Față de cele arătate, constatând temeinicia și legalitatea sentinței civile atacate, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., Curtea va respinge, ca nefondat recursul declarat de C.J.P. Maramureș.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Maramureș împotriva sentinței nr. 162 din 16 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2007.