ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 912/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 8 februarie 2006, reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamț a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.D.S.

obligarea acesteia din urmă ca, în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei aferente anului 2005, pentru suprafața real arendată, comunicându-i în același termen modalitatea de calcul utilizată, inclusiv precizarea tuturor elementelor de referință avute în vedere; obligarea pârâtei, în considerarea dispozițiilor art. 9.2 din Contractul de arendă, în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii să procedeze la negocierea cuantumului diferenței de arendă datorate pentru anul 2005 și implicit, a ultimei rate contractuale, luându-se în calcul efectul calamităților naturale confirmate prin acte normative și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta A.D.S. a invocat excepția necompetentă materială a Curții de Apel București, excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, precum și suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. În cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, M.A.P.D.R. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 967 din 2 mai 2006 a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 268/2001 A.D.S.

este o instituție de interes public cu caracter financiar și comercial, finanțată din surse extrabugetare și ale cărei atribuții, printre altele, constau în exercitarea, în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate al acestuia asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului privat al statului, precum și în gestionarea și exploatarea eficientă a patrimoniului de stat și privatizarea societăților comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă. Pe cale de consecință, instanța a apreciat că toate actele întocmite de această instituție, în exercitarea atribuțiilor conferite ei prin textul de lege mai sus menționat, în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale, au la rândul lor caracter comercial.

Cu alte cuvinte, caracterul financiar și comercial al arendatorului și calitatea de comerciant al arendașului conferă contractului de arendă dintre ei caracter comercial. S-a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1994, republicată, bunurile proprietate publică nu pot face obiectul contractului de arendă și, prin urmare, până la proba contrară, inclusiv soluționarea dosarului nr. 9825/2005 în care A.D.S. a solicitat constatarea nulității contractului pe motiv că terenul este proprietate publică a statului, contractul încheiat între părți se bucură de prezumția de legalitate. În termen legal, a declarat recurs reclamanta SC T.C.E. SRL.

Recurenta invocă nelegala soluționare a excepției necompetenței materiale ridicată de pârâta A.D.S., întrucât pârâta a fost înființată ca instituție de interes public, ce a căpătat prin lege autoritatea publică necesară pentru administrarea patrimoniului de stat, bunul arendat face parte din domeniul public astfel că ne aflăm în prezența unui contract administrativ și nu a unui contract civil ce ar atrage competența de judecare la instanța comercială. Prin memoriu separat recurenta a dezvoltat motivele de nelegalitate ale recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 967 din 2 mai 2006 și a invocat ca temei legal prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin interpretarea greșită a actului dedus judecății la dispozițiile art. 56 C. com., întrucât contractul de arendă încheiat între părți nu are natură comercială, fiind un contract civil din categoria contractelor administrative.

În acest sens se face trimitere la dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1-4 din Legea nr. 268/2001, potrivit cu care terenul agricol dat în arendă de către A.D.S. face parte din domeniul public care are în calitatea sa de instituție de interes public ca sarcină legală și expresă „punerea în valoare a bunurilor proprietate publică”. Recurenta critică hotărârea prin motivarea avută în vedere pentru nerespectarea principiului contradictorialității și a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., prin interpretarea făcută obiectului contractului de arendă și prin referirea la o presupusă nulitate absolută a contractului. Prin întâmpinare intimata A.D.S.

a invocat nulitatea recursului declarat de SC T.C.E. SRL pentru nerespectarea prevederilor art. 302 1 alin. (1) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ. respectiv nu a indicat intimata în contradictoriu cu care înțelege să se judece în recurs, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și a înțeles să declare recurs împotriva „încheierii din 3 mai 2006” deși la fondul cauzei nu există nici o încheiere din această dată astfel că practic nu a indicat hotărârea pe care a înțeles să o atace în recurs. Cu privire la memoriul separat depus prin serviciul de registratură invocă intimata, este încălcat termenul de 5 zile reglementat imperativ de art. 158 alin. (3) C. proc. civ., astfel că această completare a recursului cu alte motive decât cele formulate în termen legal nu obligă instanța de recurs la examinarea lor.

Cu privire la excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, intimata arată că dispozițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A.D.S. nu este autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din lege, contractul de arendă a fost rezultatul negocierilor, este un contract civil iar calitatea de comerciant a recurentei atrage aplicarea regulilor din dreptul comercial respectiv a art. 56 C. com. Intimata arată că Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată contractului de arendă, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii. Instanța de fond a respectat principiul contradictorialității și al rolului activ, iar nulitatea contractului de arendă, face obiectul dosarului nr. 26020/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Instanța constată următoarele: Excepția de nulitate a recursului a fost analizată în condițiile art. 137 C. proc. civ. și s-a constatat că este nefondată. Lipsa mențiunilor de identificare a intimatei în cuprinsul cererii de recurs nu i-a produs acesteia nici o vătămare în condițiile în care a fost corect citată de la primul termen de judecată, a formulat apărări prin întâmpinare și a fost reprezentată în instanță prin apărător astfel că s-a continuat judecata acestei căi de atac în același cadru procesual ca și la fondul cauzei. Cu privire la indicarea hotărârii care se atacă într-adevăr s-a inserat că recursul este declarat împotriva „Încheierii din 3 mai 2006” însă se constată că este o eroare evidentă fără consecințele juridice invocate întrucât s-a indicat în mod expres numărul dosarului în care s-a pronunțat hotărârea ce formează obiectul criticilor recursului și de asemeni nu s-a produs nici o vătămare intimatei.

Mai mult, în memoriul separat depus la dosar s-a indicat numărul corect al hotărârii recurate. Este real că potrivit art. 158 alin. (3) C. proc. civ., recursul poate fi motivat în termen de 5 zile de la pronunțare, fiind o dezinvestire a instanței prin declinarea de competență însă se constată că recursul este declarat în termen legal, iar motivele de recurs s-au depus la 15 august 2006, la dosar neexistând dovada de comunicare a hotărârii recurate, iar recurenta a menționat că la data la care a cunoscut motivarea dată hotărârii recurate este 11 august 2006, dată raportat la care și-a formulat criticile de nelegalitate conform prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate se constată că recursul este nefondat.

Contractele administrative sunt asimilate actelor administrative în funcție de obiectul lor și au particularitatea că una din părțile contractante este o autoritate publică, având trăsături specifice și sunt reglementate prin dispoziții legale speciale. Cauza cu care a fost investită instanța de fond are caracter nepatrimonial și vizează executarea contractului de arendă încheiat la 28 august 2001 între A.D.S. în calitate de arendator și SC T.C.E. SRL în condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 268/2001 și a art. 78 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 626/2001 privind transmiterea dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 56.905 ha din perimetrul Insulei Mari a Brăilei, județul Brăila.

În ceea ce privește A.D.S., conform art. 4 din Legea nr. 268/2001 aceasta este definită ca o instituție de interes public cu personalitate juridică cu caracter financiar și comercial, finanțată din surse extrabugetare în subordinea M.A.A.P. Astfel, chiar din denumirea legii privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului, precum și din prevederile art. 4 se constată că A.D.S. este o instituție de interes public însă are conferit expres un caracter comercial al actelor întocmite. Astfel aceasta nu acționează în regim de putere publică, având caracter comercial și financiar deci trebuie să respecte normele comerciale și financiare.

Că este așa rezultă din cuprinsul legii precum și a contractului de arendă, care a fost încheiat cum susține și intimata pe poziție de părți contractante de egalitate, iar ulterior la acest contract s-au adăugat acte adiționale ce reprezintă o modificare prin acordul părților a clauzelor contractuale. În acest sens criticile de nelegalitate nu pot fi reținute prin referire la prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât obiectul cererii îl vizează un contract încheiat în anul 2001 și chiar prin referire la prevederile Legii nr. 268/2001, acesta nu este un contract administrativ nefiind încheiat de o autoritate publică care acționează în regim de putere publică și nu poate fi asimilat unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ.

În raport de principiul disponibilității și având în vedere că pârâta are personalitate juridică conferită prin lege în cauză nu se impunea introducerea forțată în cauză M.A.P.D.R., care nu a fost nici parte în contractul de arendă. Cu privire la criticile ce vizează încălcarea principiilor contradictorialității și a rolului activ conform art. 129 C. proc. civ., se constată de asemeni nefondate, întrucât referirile la obiectul contractului de arendă s-au făcut prin întâmpinarea depusă de pârâtă iar instanța de fond le-a analizat în contextul cauzei deduse judecății ca apărări formulate în cauză. Constatând ca nefondate motivele de nelegalitate invocate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de SC T.C.E. SRL Piatra Neamț, împotriva sentinței civile nr. 967 din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2007.