ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1028/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1074

din 17 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 4823/2005, a fost admisă

excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta A.D.S., fiind

declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC T.C.E.

SRL Piatra Neamț, în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că între părțile în proces s-a încheiat un contract de

arendă, conform voinței lor comune și că de esența contractelor comerciale sau

civile este negocierea clauzelor contractuale și încheierea actului ca urmare a

acestei negocieri.

Pe de altă parte, a

considerat instanța că particularitatea contractelor administrative este că una

dintre părți este o autoritate administrativă, iar conținutul contractului

vizează un interes general, formulat în clauze pe care cealaltă parte le

acceptă fără negocieri.

A considerat instanța că

invocarea ca temei a dispozițiilor art. 2 lit. c) și art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 (de către reclamantă) nu atrage automat competența instanței de

contencios administrativ.

A apreciat instanța că

A.D.S., ca instituție de interes public cu caracter financiar și comercial, în

calitate de contractant (în contractul dedus judecății) nu a acționat în regim

de putere publică, ci a negociat clauzele, pe poziție de egalitate cu

reclamanta.

În fine, calificând

contractul de arendă ca unul comercial, instanța a stabilit (și în raport cu

dispozițiile Legii nr. 268/2001) că A.D.S. a avut calitatea de comerciant în

contract, astfel încât sub aspectul competenței sunt aplicabile dispozițiile art.

2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea cererii,

reclamanta susține, în esență, că scopul contractului de arendare în discuție

în cauză are ca finalitate punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Mai susține recurenta că

pârâta își exercită, în speță, atribuțiile de administrare, gestionare și

exploatare a bunurilor din domeniul public al statului, acesta fiind un al

doilea argument al calificării contractului ca administrativ.

Memoriul separat depus peste

termenul legal de recurs, nu va fi analizat de Curtea de față, având în vedere

și considerentele încheierii din 28 noiembrie 2006 prin care s-a respins

excepția nulității recursului invocată de intimata A.D.S.

În concluziile scrise depuse

înainte de dezbaterile în fond asupra recursului, recurenta reiterează

susținerile din cererea inițială, dar aduce și argumente noi privind calitatea

de „ne-comerciant” a societății, în calitatea ei de arendaș, în contract, dar

aceste argumente nu vor putea fi analizate, dat fiind neinvocarea lor

înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului (art. 303 alin. (1) C.

proc. civ.).

Recursul nu se fondează.

Obiectul acțiunii îl

constituie obligarea A.D.S. să încheie un act adițional la contractul de

arendă, încheiat de părțile în proces, act prin care s-a prevăzut, la art. 2.1,

arendarea suprafeței de 56.905 ha teren cu destinație agricolă în perimetrul Insulei

Mari a Brăilei.

Prin cererea sa, reclamanta

solicită obligarea la încheierea actului adițional dar nu oricum, ci cu

respectarea strictă a dispozițiilor art. 2.5 și a Cap. XII din contract,

evocând un litigiu în curs între părți și imposibilitatea de a fi scoasă afară

de pe terenul primit în arendă, fără a primi despăgubirea reprezentând

contravaloarea investițiilor sale neamortizate.

Așadar, raportul juridic

existent între părți este unul de egalitate în care au negociat liber clauzele

pe care acum le invocă reciproc, cerând respectarea lor.

Chiar dacă acest contract

care are ca temei o lege specială, Legea nr. 268/2001, nu este unul comercial

tipic, din analiza clauzelor sale rezultă că el se apropie cel mai mult de

contractul comercial, fie măcar din voința părților de a supune orice litigiu

ce s-ar ivi între ele „Curții de Arbitraj Comercial Internațional” (Cap. X

„Litigii”).

Cum în speță se solicită

obligarea celeilalte părți contractante de a încheia un act adițional la

contract, refuzul co-contractantei se circumscrie raporturilor contractuale

inițial încheiate de părți, astfel încât competența va aparține tot instanței

comerciale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamț, împotriva sentinței civile nr. 1074

din 17 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata

sumei de 4198,91 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2007.