ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6702/2008

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 1241 din 1

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea

privind repunerea în termenul de contestare a dispoziției nr. 4960 din 27

decembrie 2005 și a respins acțiunea formulată de reclamanții C.C. și C.A., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general și

Ministerul Finanțelor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 103 C. proc. civ., deoarece reclamanții care și-au stabilit domiciliul în

Israel au fost în imposibilitate de a lua la cunoștință de conținutul

dispoziției. Se are în vedere și necesitatea asigurării unui acces la justiție,

garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

A reținut prima instanță, că

prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 9467 din 16 august

1975, reclamanții au cumpărat de la numita S.A. un imobil compus dintr-un

apartament alcătuit din 4 camere, baie, antreu, bucătărie de vară, WC și

pivniță, situat în București. Terenul construit și neconstruit proprietatea

vânzătoarei a urmat regimul stabilit de art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Construcția cumpărată de

reclamanți a fost expropriată cu acordarea de despăgubiri, iar ulterior a fost

demolată, pe teren fiind construit un bloc de locuințe.

Reclamanții au solicitat

acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 300 mp, însă regimul

juridic al terenului a fost reglementat atât prin Legea nr. 18/1991, cât și

prin Legea nr. 10/2001.

Dacă pe teren mai exista

construcția, aceștia aveau vocația, în baza Legii nr. 18/1991, la constituirea

dreptului de proprietate asupra terenului aferent, trecut în proprietatea

statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Construcția fiind demolată,

reclamanții nu au dreptul și nici vocația de a obține titlu de proprietate

pentru teren și nici despăgubiri, deoarece aceștia nu au deținut niciodată în

patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului.

Prima instanță a mai

reținut, că reclamanții, care nu au dobândit dreptul de proprietate prin

contractul de vânzare-cumpărare și nu au plătit prețul decât pentru

construcție, nu au fost vătămați prin preluarea terenului de către stat.

Vătămată a fost vânzătoarea, iar Legea nr. 10/2001 a stabilit că „regimul

juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus acestei legi în favoarea

persoanei îndreptățite, care era proprietar al terenului la data trecerii

acestuia în proprietatea statului”.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

159 A din 6 martie 2006, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva

acestei sentințe, reținând că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate

numai asupra apartamentului. Terenul a trecut în proprietatea statului, fiind

lăsat în folosința proprietarului apartamentului.

A reținut instanța de apel,

că dreptul de proprietate asupra terenului nu a aparținut niciodată

reclamanților, iar deposedată abuziv de teren a fost vânzătoarea S.A.

Prin urmare, nu pot fi

cerute despăgubiri pentru un teren care nu a intrat în proprietatea

apelanților, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile

au avut reprezentarea faptului că terenul trece în proprietatea statului.

Necomunicarea actului de

expropriere nu prezintă relevanță, iar despăgubirile primite pentru construcție

au fost la valoarea economică aplicabilă tuturor construcțiilor de la acea

vreme.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au

arătat că în privința regimului juridic aplicabil sunt incidente prevederile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu rezultă care este

actul normativ de expropriere a imobilului.

Au susținut recurenții, că

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare vânzătoarea a avut în

vedere înstrăinarea întregului imobil (construcția și terenul în suprafață de

aproximativ 300 mp). Dreptul de proprietate asupra terenului nu s-a putut

dobândi datorită Legii nr. 58/1974, iar în anul 1988 imobilul a fost

expropriat, primind despăgubiri modice numai pentru construcții.

Prin abuzul statului român

au fost lipsiți de terenul care li se cuvenea și, pentru că au fost nevoiți să

plece din țară în perioada regimului totalitar, nu au primit nici o locuință

„în contrapartidă”.

Recurenții au arătat că,

deși Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 au prevăzut

dreptul de a primi despăgubiri numai în favoarea proprietarului inițial al

imobilului, nu se pot aplica aceste dispoziții, deoarece vânzătoarea a

înstrăinat atât terenul, cât și construcția, la negocierea prețului a fost avut

în vedere și terenul, terenul „a fost scos din înțelegerea părților” prin

intervenția brutală a statului, iar dispozițiile Legii nr. 58/1974 contraveneau

art. 36 din Constituție.

Dispozițiile art. 30 din

Legea nr. 58/1974 fiind neconstituționale, statul nu a fost niciodată

proprietar asupra acestor terenuri și ar fi trebuit ratificat dreptul de

proprietate consfințit prin contractele de vânzare-cumpărare în favoarea

dobânditorilor de la acea dată.

Prin aplicarea art. 1 pct. 4

lit. c) din H.G. nr. 250/2007 se continuă o situație de inechitate care conduce

la îmbogățirea fără just temei a vânzătorilor de terenuri care au făcut

obiectul art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin acest text statul instituie o nouă

inechitate, pentru că în loc să acorde posibilitatea persoanelor care au

achitat contravaloarea terenului „să-și exercite atribuțiile” dreptului de

proprietate, acordă posibilitatea de a primi despăgubiri persoanelor care au

înstrăinat dreptul de proprietate.

Intimatul-pârât Ministerul

Economiei și Finanțelor, la termenul din 6 noiembrie 2008, a invocat excepțiile

tardivității și nulității recursului.

Pentru considerentele la

care ne vom referi în continuare, vor fi respinse atât excepțiile invocate de

intimat, cât și recursul declarat de reclamanți.

Potrivit art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă

legea nu dispune altfel, iar în prezenta cauză, reclamanții, cărora hotărârea

atacată le-a fost comunicată la data de 14 aprilie 2008, au expediat prin poștă

recursul, în termenul legal, la data de 29 aprilie 2008, dată menționată pe

ștampila aplicată pe plicul aflat la fila 5 din dosarul instanței de recurs.

Articolul 306 alin. (1) C.

proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, însă recurenții, în declarația de recurs, au invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au formulat critici care fac

posibilă încadrarea în acest text. Recurenții au susținut că decizia atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii și au indicat dispozițiile legale care,

în opinia acestora, au fost greșit aplicate.

Recursul nu este însă fondat,

deoarece prin decizia atacată dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost corect

aplicate în cauză.

Prin notificarea

înregistrată la Primăria municipiului București, la data de 23 mai 2001,

recurenții-reclamanți au solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru

terenul în suprafață de 300 mp, situat în sector 3, arătând că imobilul a fost

preluat prin expropriere, conform Decretului nr. 130/1989, poziția 110 și

invocând prevederile Legii nr. 10/2001.

Construcția înstrăinată

fiind preluată de stat prin expropriere și demolată, terenul aferent, care nu

mai are regimul juridic stabilit de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991,

face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, așa cum corect s-a reținut prin decizia

atacată, recurenții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile

acestei legi.

Conform art. 3 alin. (1) și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv,

precum și moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.

Condiția esențială pentru a

avea dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este ca titularul

cererii să facă dovada că el sau autorul său deținea imobilul în proprietate la

momentul preluării lui de către stat.

Or, față de înscrisurile

depuse la dosar, recurenții-reclamanți nu erau proprietari ai terenului care

face obiectul pricinii la data preluării de către stat.

Trecerea terenului în

proprietatea statului nu s-a făcut prin expropriere.

Terenul care face obiectul

notificării, aferent construcției cumpărată de recurenți prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9467 din 16 august 1975, a trecut în

proprietatea statului, în momentul încheierii contractului, în baza art. 30

alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Potrivit acestui text, în

caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în

proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri, care se stabilea conform

dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Faptul că terenul aferent

construcției, în suprafață de 300 mp, a urmat regimul art. 30 din Legea nr.

58/1974 este consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, contract prin care

recurenții au dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar

terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostei proprietare, vânzătoarea

S.A.

De aceea, în ipoteza

anulării actului de preluare, dreptul de proprietate asupra terenului ar fi

fost redobândit de către vânzătoare, din patrimoniul căreia a fost preluat

bunul și nu de către recurenții-reclamanți, cărora prin contractul de

vânzare-cumpărare invocat de aceștia nu li s-a transmis dreptul de proprietate

asupra terenului aferent construcției.

Dispozițiile art. 1.4 lit.

c) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 se coroborează cu

art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care

sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în baza acestei legi persoanele care

aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în

proprietatea statului ori moștenitorii acestora.

Or, în ipoteza înstrăinării

construcției și trecerii terenului în proprietatea statului în condițiile art.

30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, chiar dacă înțelegerea părților privea și

terenul, dobânditorului construcției nu i s-a transmis dreptul de proprietate

asupra terenului, deoarece, prin lege, terenul era trecut în proprietatea

statului direct din proprietatea vânzătorului.

Pentru considerentele

expuse, se vor respinge excepțiile invocate de intimatul Ministerul Economiei

și Finanțelor. De asemenea, va fi respins recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepțiile invocate de intimatul

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Respinge recursul declarat de reclamanții

C.C. și C.A. împotriva deciziei nr. 159 A din 6 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie

2008.