ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 971/2005, la Tribunalul Buzău, reclamanta SC S. SA Berca a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta S.C.A. F.M.P.C. SA – Spania, pronunțarea unei

hotărâri prin care să se dispună rezoluțiunea contractului nr. 24 din 4

noiembrie 2003 și repunerea părților în situația anterioară.

Pârâta a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a

instanței, în raport cu convenția arbitrală sub forma clauzei compromisorii

inserate în contract la art. 10, astfel că numai tribunalul arbitral este

competent să judece litigiul, în acest sens, pârâta atașând confirmarea nr. 374

din 27 octombrie 2005 emisă de Curtea de arbitraj comercial internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României, privitoare la înregistrarea

cererii de arbitrare formulate de pârâtă, adresa nr. 3790 din 7 iulie 2005

către reclamantă, prin care se solicită întrunirea părților în vederea

încheierii unei convenții (compromis) care să reflecte acordul privitor la

arbitraj, precum și adresa referitoare la necompetența Arbitrajului de la

Bruxelles asupra vânzărilor.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la

acțiune, susținând că aceasta este calificată ca o acțiune redhibitorie,

reclamanta având în cauză posibilitatea de a promova o acțiune întemeiată pe

viciile ascunse ale utilajului preluat, în termenul și condițiile prevăzute de

Decretul nr. 167/1958.

Instanța de fond, Tribunalul

Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția de

necompetență materială cu motivarea că respectiva clauză compromisorie inserată

în contract este inoperantă față de caracterul nepatrimonial al litigiului,

precum și față de adresa depusă la dosar de pârâtă, din care rezultă că

arbitrajul de la Bruxelles, ales de părțile contractante să soluționeze

eventualele litigii dintre ele, conform art. 10 din contract, nu are competență

asupra vânzărilor.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a respins-o, ca neîntemeiată,

reținând în considerente că nu se reclama un viciu de calitate al utilajului

pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 1352 și urm. C. civ. și art. 5 și

11 din Decretul nr. 167/1958, ci se solicita rezoluțiunea contractului pentru

neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a livra marfa la parametrii

contractați.

Pe fondul litigiului, prima

instanță a dispus, prin sentința civilă nr. 342 din 25 aprilie 2006, admiterea

acțiunii și rezoluțiunea contractului nr. 24 din 3 noiembrie 2003, cu repunerea

părților în situația anterioară încheierii contractului.

În considerentele sentinței

pronunțate, instanța de fond a reținut că instalația de fabricare cărămizi din

componența căruia fac parte și echipamentele ce fac obiectul contractului nr. 24/2003

nu a putut fi pusă în funcțiune la parametrii proiectați, situație care a fost

adusă la cunoștința pârâtei, care a operat o serie de înlocuiri de piese și

modificări, fără a remedia însă deficiențele constatate, motiv pentru care a

apreciat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a preda bunul, conform art. 1320

C. civ.

Prin decizia nr. 252 din 5

decembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot

sentința tribunalului și pe fond a respins acțiunea ca inadmisibilă.

A obligat-o pe intimată la

plata cheltuielilor de judecată către apelantă, în sumă de 2.975 RON, constând

în onorariu de avocat.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a apreciat că primul motiv de apel vizând greșita

soluționare a excepției de necompetență materială de către prima instanță este

fondat.

A reținut astfel, în esență,

că potrivit art. 10 din contractul nr. 24/2003, încheiat între părți „Orice

dispută sau controversă în legătură cu contractul care nu pot fi rezolvate pe

cale amiabilă, va fi rezolvată de un avocat ales de ambele părți. Totuși, dacă

prin verdictul avocatului nu se ajunge la o înțelegere, ambele părți stabilesc

ca disputa să fie judecată conform regulilor de arbitrare ale Camerei de Comerț

Internațional din Bruxelles”, or, conform art. 343

3

C. proc. civ.,

încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei,

competența instanțelor judecătorești și, drept urmare, instanța de fond a

considerat în mod nelegal că această clauză este inoperantă, apreciind litigiul

ca fiind unul nepatrimonial; de asemenea, a reținut că pentru ca această clauză

de devină  inoperantă, reclamanta  trebuia să facă dovada că i-a solicitat

pârâtei alegerea unui avocat sau i-a propus un anume avocat, necăzând de acord

asupra persoanei care să le rezolve litigiul.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și

modificare în tot a deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelului

pârâtei și menținerii, ca legală și temeinică a sentinței tribunalului.

Recurenta – reclamantă arată

astfel că admiterea excepției necompetenței materiale a instanței în

considerarea aplicării exclusive a dispozițiilor art. 343

3

C. proc.

civ., este nelegală, întrucât curtea de apel a negat a priori dreptul suveran

al instanței judecătorești de a examina valabilitatea sau opozabilitatea unei

convenții arbitrale, contrar dispozițiilor art. 343

4

C. proc. civ., art.

6 din C.E.A.C.I. încheiată la Geneva în 1961 și ratificată de România prin

Decretul nr. 281/1963, Legii nr. 105/1992, art. 180 lit. b), precum și

Convenției de la New York – art. 2 alin. (3).

Totodată, susține recurenta,

în raport de dispozițiile art. 340 C. proc. civ. și de obiectul cererii,

rezoluțiunea contractului, aceasta nu avea caracter patrimonial, situație în

care competența de soluționare aparține instanței judecătorești și nu tribunalului

arbitral, iar pe de altă parte, în maniera în care a fost redactată, lipsindu-i

mențiunile imperativ prevăzute de dispozițiile art. 343

1

alin. (1) C.

proc. civ., clauza compromisorie este și incompletă, fiind și din acest punct

de vedere inoperantă.

Recursul este fondat și va

fi admis potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Din examinarea actelor

dosarului se constată că instanța de apel, reținând ca întemeiat motivul de

apel formulat de pârâtă, referitor la greșita soluționare de către tribunal a

excepției de necompetență materială a instanțelor judecătorești de a judeca

litigiul de față, a dat o interpretare eronată clauzei prevăzute în art. 10 din

contractul nr. 24/2003 intervenit între părți, a aplicat greșit dispozițiile art.

343

3

și 343

4

C. proc. civ. și a încălcat, totodată,

dispozițiile art. 340 și 343

1

din același cod.

Astfel, este corectă

susținerea recurentei potrivit căreia este recunoscut dreptul suveran al

instanțelor judecătorești de a examina valabilitatea sau operabilitatea unei

convenții arbitrale, acest drept fiind consacrat de dispozițiile art. 343

4

C. proc. civ., și aplicându-se în acord cu dispozițiile art. 180 lit. b) din

Legea nr. 105/1992, precum și cu Convenția de la New York, art. 2 alin. (3) și

Convenția de la Geneva - art. 6.

Drept urmare, prima instanță

care s-a pronunțat în cauză, în mod legal a procedat la verificarea propriei

competențe conform art. 343

4

alin. (1), fiind de altfel obligată la

aceasta și de excepția de necompetență invocată de pârâtă și, constatând că

dispozițiile clauzei compromisorii prevăzute la art. 10 din contractul părților

sunt inoperante, corect a apreciat că excepția de necompetență invocată de

pârâtă este neîntemeiată și a reținut cauza spre soluționare, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 343

3

(2) lit. b) C. proc. civ.

Aprecierea instanței de apel

în sensul că ne aflăm în prezența unei convenții compromisorii valabile, ceea

ce ar exclude competența instanțelor judecătorești în soluționarea litigiului,

conform art. 343

3

alin. (1) C. proc. civ., este eronată.

Aceasta, deoarece, în raport

de caracterul nepatrimonial al cererii și având în vedere dispozițiile art. 343

1

alin. (1) C. proc. civ., care sunt încălcate, clauza compromisorie fiind

informă și incompletă, prin lipsa unor mențiuni obligatorii pentru a se putea

proceda la constituirea unui tribunal arbitral, convenția compromisorie este

inoperantă, așa cum judicios a reținut și instanța de fond, care a procedat la

soluționarea cauzei, potrivit dispozițiilor procedurale de drept comun.

În ce privește soluția

pronunțată de instanța de fond, care admițând acțiunea reclamantei, a dispus pe

lângă rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară,

deși în timpul procesului reclamanta a precizat că renunță la al doilea capăt

de cere, se constată că instanța nu are modalitatea procedurală de a schimba

această soluție, privind al doilea capăt de cerere, pentru că partea nu a făcut

apel.

În consecință, se va admite

recursul declarat de reclamantă și se va modifica decizia recurată, în sensul

că se va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului,

care va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D 0:

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S. SA Berca localitatea Satuc comuna Berca, Județ Buzău împotriva

deciziei nr. 252 din 5 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia recurată în

sensul că respinge apelul declarat de pârâta F.M.P.C. SA Spania împotriva sentinței

nr. 342 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului Buzău, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2007.