ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 971/2005, la Tribunalul Buzău, reclamanta SC S. SA Berca a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.A. F.M.P.C. SA – Spania, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună rezoluțiunea contractului nr. 24 din 4 noiembrie 2003 și repunerea părților în situația anterioară.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței, în raport cu convenția arbitrală sub forma clauzei compromisorii inserate în contract la art. 10, astfel că numai tribunalul arbitral este competent să judece litigiul, în acest sens, pârâta atașând confirmarea nr. 374 din 27 octombrie 2005 emisă de Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, privitoare la înregistrarea cererii de arbitrare formulate de pârâtă, adresa nr. 3790 din 7 iulie 2005 către reclamantă, prin care se solicită întrunirea părților în vederea încheierii unei convenții (compromis) care să reflecte acordul privitor la arbitraj, precum și adresa referitoare la necompetența Arbitrajului de la Bruxelles asupra vânzărilor.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că aceasta este calificată ca o acțiune redhibitorie, reclamanta având în cauză posibilitatea de a promova o acțiune întemeiată pe viciile ascunse ale utilajului preluat, în termenul și condițiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958. Instanța de fond, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția de necompetență materială cu motivarea că respectiva clauză compromisorie inserată în contract este inoperantă față de caracterul nepatrimonial al litigiului, precum și față de adresa depusă la dosar de pârâtă, din care rezultă că arbitrajul de la Bruxelles, ales de părțile contractante să soluționeze eventualele litigii dintre ele, conform art. 10 din contract, nu are competență asupra vânzărilor.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a respins-o, ca neîntemeiată, reținând în considerente că nu se reclama un viciu de calitate al utilajului pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 1352 și urm. C. civ. și art. 5 și 11 din Decretul nr. 167/1958, ci se solicita rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a livra marfa la parametrii contractați. Pe fondul litigiului, prima instanță a dispus, prin sentința civilă nr. 342 din 25 aprilie 2006, admiterea acțiunii și rezoluțiunea contractului nr. 24 din 3 noiembrie 2003, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

În considerentele sentinței pronunțate, instanța de fond a reținut că instalația de fabricare cărămizi din componența căruia fac parte și echipamentele ce fac obiectul contractului nr. 24/2003 nu a putut fi pusă în funcțiune la parametrii proiectați, situație care a fost adusă la cunoștința pârâtei, care a operat o serie de înlocuiri de piese și modificări, fără a remedia însă deficiențele constatate, motiv pentru care a apreciat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a preda bunul, conform art. 1320 C. civ. Prin decizia nr. 252 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința tribunalului și pe fond a respins acțiunea ca inadmisibilă.

A obligat-o pe intimată la plata cheltuielilor de judecată către apelantă, în sumă de 2.975 RON, constând în onorariu de avocat. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a apreciat că primul motiv de apel vizând greșita soluționare a excepției de necompetență materială de către prima instanță este fondat. A reținut astfel, în esență, că potrivit art. 10 din contractul nr. 24/2003, încheiat între părți „Orice dispută sau controversă în legătură cu contractul care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă, va fi rezolvată de un avocat ales de ambele părți. Totuși, dacă prin verdictul avocatului nu se ajunge la o înțelegere, ambele părți stabilesc ca disputa să fie judecată conform regulilor de arbitrare ale Camerei de Comerț Internațional din Bruxelles”, or, conform art. 343 3 C. proc.

civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești și, drept urmare, instanța de fond a considerat în mod nelegal că această clauză este inoperantă, apreciind litigiul ca fiind unul nepatrimonial; de asemenea, a reținut că pentru ca această clauză de devină inoperantă, reclamanta trebuia să facă dovada că i-a solicitat pârâtei alegerea unui avocat sau i-a propus un anume avocat, necăzând de acord asupra persoanei care să le rezolve litigiul. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificare în tot a deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii, ca legală și temeinică a sentinței tribunalului.

Recurenta – reclamantă arată astfel că admiterea excepției necompetenței materiale a instanței în considerarea aplicării exclusive a dispozițiilor art. 343 3 C. proc. civ., este nelegală, întrucât curtea de apel a negat a priori dreptul suveran al instanței judecătorești de a examina valabilitatea sau opozabilitatea unei convenții arbitrale, contrar dispozițiilor art. 343 4 C. proc. civ., art. 6 din C.E.A.C.I. încheiată la Geneva în 1961 și ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963, Legii nr. 105/1992, art. 180 lit. b), precum și Convenției de la New York – art. 2 alin. (3). Totodată, susține recurenta, în raport de dispozițiile art. 340 C. proc. civ.

și de obiectul cererii, rezoluțiunea contractului, aceasta nu avea caracter patrimonial, situație în care competența de soluționare aparține instanței judecătorești și nu tribunalului arbitral, iar pe de altă parte, în maniera în care a fost redactată, lipsindu-i mențiunile imperativ prevăzute de dispozițiile art. 343 1 alin. (1) C. proc. civ., clauza compromisorie este și incompletă, fiind și din acest punct de vedere inoperantă. Recursul este fondat și va fi admis potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: Din examinarea actelor dosarului se constată că instanța de apel, reținând ca întemeiat motivul de apel formulat de pârâtă, referitor la greșita soluționare de către tribunal a excepției de necompetență materială a instanțelor judecătorești de a judeca litigiul de față, a dat o interpretare eronată clauzei prevăzute în art. 10 din contractul nr. 24/2003 intervenit între părți, a aplicat greșit dispozițiile art. 343 3 și 343 4 C. proc.

civ. și a încălcat, totodată, dispozițiile art. 340 și 343 1 din același cod. Astfel, este corectă susținerea recurentei potrivit căreia este recunoscut dreptul suveran al instanțelor judecătorești de a examina valabilitatea sau operabilitatea unei convenții arbitrale, acest drept fiind consacrat de dispozițiile art. 343 4 C. proc.

civ., și aplicându-se în acord cu dispozițiile art. 180 lit. b) din Legea nr. 105/1992, precum și cu Convenția de la New York, art. 2 alin. (3) și Convenția de la Geneva - art. 6. Drept urmare, prima instanță care s-a pronunțat în cauză, în mod legal a procedat la verificarea propriei competențe conform art. 343 4 alin. (1), fiind de altfel obligată la aceasta și de excepția de necompetență invocată de pârâtă și, constatând că dispozițiile clauzei compromisorii prevăzute la art. 10 din contractul părților sunt inoperante, corect a apreciat că excepția de necompetență invocată de pârâtă este neîntemeiată și a reținut cauza spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 343 3 (2) lit. b) C. proc.

civ. Aprecierea instanței de apel în sensul că ne aflăm în prezența unei convenții compromisorii valabile, ceea ce ar exclude competența instanțelor judecătorești în soluționarea litigiului, conform art. 343 3 alin. (1) C. proc. civ., este eronată. Aceasta, deoarece, în raport de caracterul nepatrimonial al cererii și având în vedere dispozițiile art. 343 1 alin. (1) C. proc. civ., care sunt încălcate, clauza compromisorie fiind informă și incompletă, prin lipsa unor mențiuni obligatorii pentru a se putea proceda la constituirea unui tribunal arbitral, convenția compromisorie este inoperantă, așa cum judicios a reținut și instanța de fond, care a procedat la soluționarea cauzei, potrivit dispozițiilor procedurale de drept comun.

În ce privește soluția pronunțată de instanța de fond, care admițând acțiunea reclamantei, a dispus pe lângă rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară, deși în timpul procesului reclamanta a precizat că renunță la al doilea capăt de cere, se constată că instanța nu are modalitatea procedurală de a schimba această soluție, privind al doilea capăt de cerere, pentru că partea nu a făcut apel. În consecință, se va admite recursul declarat de reclamantă și se va modifica decizia recurată, în sensul că se va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, care va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D 0: Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA Berca localitatea Satuc comuna Berca, Județ Buzău împotriva deciziei nr. 252 din 5 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta F.M.P.C. SA Spania împotriva sentinței nr. 342 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului Buzău, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2007.