ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1990/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul K.Ș. a solicitat anularea Hotărârii nr. 20329/2006 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj și recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000. Prin sentința civilă nr. 7 din 10 ianuarie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea formulată de reclamantul K.Ș., reținând că acesta nu a probat faptul că refugiul din comuna Feleacu, sat Gheorgheni în Cluj s-ar fi datorat persecuției etnice. Împotriva sentinței sus menționate a declarat recurs K.Ș., care a motivat că motivul refugiului este de natură etnică, fiind amenințați de către legionari și jandarmi și îndemnați să părăsească teritoriul României.

Recursul se impune a fi admis pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza 1 C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”. În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către recurentul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, în cauză, respectiv declarația autentică a martorului S.G., nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu. Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată în altă localitate” conform dispozițiilor H.G.

nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”. Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea astfel dacă recurentul-reclamant este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc, cauza și împrejurările schimbării domiciliului părinților acesteia, având în vedere că mutarea s-a făcut dintr-un teritoriu aflat sub administrația Statului român într-un teritoriu ocupat și că nici recurentul și nici martorul nu au indicat nici o persecuție concretă. Simplul fapt că martorul utilizează în declarație noțiunea de „refugiu” nu este de natură a atrage incidența prevederilor actului normativ reparatoriu, faptul invocat trebuind interpretat și în raport cu conjunctura istorică a momentului.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza 1 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege, în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de K.Ș. împotriva sentinței civile nr. 7 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2007.