ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3252/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3252/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 138 din 6

aprilie 2004, Tribunalul Mureș a dispus

în baza

dispozițiile

art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.

proc. pen., achitarea inculpatului O.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune,

faptă prevăzută și

pedepsită de dispozițiile art. 215

alin. (1), (3) și (5) C. pen., și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă

inițiată de partea civilă SC P.I. SRL Târgu Mureș.

Inculpatul a fost achitat, în baza

dispozițiile art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit.

d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de dispozițiile art. 266

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că

inculpatul deținea calitatea de administrator al SC B.R.L.C. SRL în baza

procurii speciale de administrare dată de asociatul unic, D.Șt.

Societatea administrată de inculpat avea ca obiect principal de

activitate creditarea pe bază de contract privind achiziționarea în sistem

leasing de autoturisme.

Dat fiind că taxele din România erau mari, inculpatul s-a deplasat în S.U.A.,

unde, cu ajutorul unui avocat a înființat o societate denumită G.A.S.C, și,

pentru că legislația americană nu permitea înființarea unei astfel de societăți

fără ca asociatul să fie cetățean american, a cedat avocatului american

procentul de 20 % din acțiuni, deschizând un cont la o bancă din New York ce

urma să fie folosit

pentru derularea

contractelor de creditare în sistem leasing.

La 8 aprilie 1998, B.R.L.C. SRL a încheiat un acord de colaborare cu SC

A.T.S. SRL București, importator de automobile C. în România, iar pe baza

acestui acord, s-a încheiat contractul de închiriere în sistem leasing nr. 154

din 9 iulie 1998 cu S.N.P. P.,

sucursala

Baza de Aprovizionare Florești privind autoturisme C.

În baza acestui contract, obligațiile

părților urmau a fi îndeplinite

până la 1 august 1998, urmând să fie plătită contravaloarea redevenței

în avans, a taxei de administrare și depunerea unei scrisori de

garanție bancară.

Partea civilă SC P.I. Tg. Mureș a purtat

negocieri cu societatea administrată de inculpat pentru finanțarea în

sistem leasing de autoturisme C., stabilindu-se că scrisoarea de garanție

bancară S.N.P. P. este suficientă și pentru derularea contractului cu SC P.

Contractul cu SC P. urma să se deruleze, la recomandarea inculpatului,

prin firma din S.U.A., date fiind taxele

vamale

mai reduse. Inculpatul a cerut ca sumele de bani reprezentând

contravaloarea

contractului, și care vizau un număr de 77 automobile C., să fie trimise băncii

din New York, ele ridicându-se la o valoare totală de 713.113,37 dolari S.U.A. Conform

contractului, SC P. a achitat în cursul lunilor august și septembrie 1998, un

avans de 30 % din această valoare.

S-a constatat că inculpatul a trimis firmei C. Franța din valoarea de

30 % depusă de partea civilă, doar 70.000 dolari S.U.A., restul fiind utilizați

în interes personal.

Se mai reține că inculpatul avea

cunoștință de faptul că firma din

S.U.A. nu avea

lichidități și cu toate acestea, a folosit avansul achitat de partea civilă

pentru derularea unor activități ale firmei sale din România.

Instanța de fond reține în motivare

împrejurarea că SC P. și-a asumat riscul încheierii contractului cu firma

americană, fără ca în

prealabil să facă cercetări cu

privire la credibilitatea acestei societăți comerciale.

De altfel, condițiile avantajoase ale derulării unui contract prin

firma americană sunt recunoscute de partea civilă

prin chiar plângerea

penală formulată împotriva inculpatului.

Instanța de fond reține și faptul că Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești, prin rezoluția din 2 iunie 2000 a dispus neînceperea urmăririi

penale față de învinuitul O.M., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută

de

art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., reținând în

motivarea acestei soluții că S.N.P. P. - Baza de Aprovizionare Florești nu a

respectat obligațiile contractuale ce-i reveneau, în sensul că a obținut

scrisoarea de garanție bancară abia la 26 octombrie 1998, și nu la 1 august

1998, așa cum se obligase, astfel că contractul încheiat cu SC G.A.S.C. nu s-a

putut finaliza deoarece scrisoarea de garanție s-a depus abia la data de 3

noiembrie 1998, încălcându-se toate

termenele

stabilite atât prin contractul nr. 154 din 9 iulie 1998, cât și cele

stabilite

prin contractul internațional RO 000014 iulie 1998.

Aspectele reținute prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești sunt relevante pentru soluționarea prezentei cauze, dat fiind că

atât partea civilă, cât și inculpatul au susținut constant că

derularea contractului cu SC P.I. Tg. Mureș

este

condiționată de derularea contractului cu S.N.P. P..

În aceste condiții, se reține că

inculpatul a depus diligente pentru

executarea celor două

contracte, purtând corespondență atât cu partea civilă, cât și cu S.N.P. P.,

făcând în același timp demersuri

și pentru

deschiderea acreditivului nr. AIDE 51770 în favoarea C.

Automobile

Franța, în situația în care S.N.P. P. nu respectase termenul de depunere al

scrisorii de garanție bancară.

Firma C. a solicitat însă anularea

acreditivului, motiv pentru

care autoturismele nu au mai fost

achiziționate. Ulterior, la data de 1 octombrie 1999, a fost reziliat și

contractul dintre B.R.LC. și S.N.P. P. - Baza de Aprovizionare Florești, astfel

încât nu se poate reține

răspunderea penală

a inculpatului, atâta vreme cât relațiile dintre părți

sunt unele de

natură comercială.

Plângerea penală care face obiectul prezentei cauze a fost depusă la

data de 24 martie 1999, deci cu 8 luni înainte de rezilierea contractului cu

S.N.P. P., astfel încât, deși aparent nu se poate reține vreo culpă în sarcina

părții civile, instanța de fond reține că, în condițiile derulării normale a

contractului de leasing, partea civilă nu putea efectua, la data de 16

noiembrie 1998, nici un fel de plăți externe, neavând la acea dată autorizarea

B.N.R. și nici

resursele valutare necesare

efectuării plăților externe.

În aceste condiții, instanța fondului a avut în vedere că

inculpatului nu i se poate reține în sarcină că ar

fi încercat să inducă în

eroare

partea civilă, în așa fel încât fără această eroare, contractul nu

s-ar

fi încheiat.

Cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii

prevăzută

de

art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

republicată, instanța de fond a reținut că faptei îi lipsește unul din

elementele constitutive, respectiv reaua credință.

Astfel, s-a avut în vedere că, în ceea ce privește contractul încheiat

cu partea civilă SC P.I. Tg.Mureș, la data de 8 octombrie 1998, SC G.A.S.C. S.U.A.,

a efectuat către C. International Franța o plată de 390.340,41 franci francezi,

respectiv avansul solicitat de firma producătoare, plată ce a fost făcută la

începutul derulării contractului.

Cerința esențială a folosirii cu rea credință a creditului societății

de către inculpat ar fi fost îndeplinită dacă

acesta, la momentul folosirii

diferenței de sumă primită drept avans, ar

fi cunoscut că derularea contractelor cu partea civilă sau cu S.N.P. P. ar fi

fost întreruptă, ori derularea defectuoasă a contractelor s-a datorat culpei

S.N.P. P., iar demersurile inculpatului pentru

buna desfășurare a

relațiilor contractuale nu au rămas fără rezultat.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș și partea civilă SC P.I.

Tg. Mureș,

solicitând, ambii, în latură penală, condamnarea inculpatului

pentru

infracțiunile reținute prin rechizitoriu, cu motivarea că președintele G.A.S.C.

New York nu ar fi împuternicit pe inculpat să semneze contractul cu partea

civilă, ci că acesta, în numele și pentru președintele firmei americane, ar fi

semnat el însuși contractul de leasing.

Analizînd apelurile formulate prin prisma criticilor apelanților,

Curtea de Apel Tîrgu Mureș a constatat că, în ceea ce privește infracțiunea

prevăzută

de

art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., după

administrarea probatoriilor, în mod corect instanța de fond a apreciat că fapta

nu există.

S-a constatat că în mod judicios, prima instanță a reținut că

inculpatul a fost împuternicit de reprezentantul

SC G.A.S.C. să încheie contractul de leasing cu partea civilă, ulterior fiind

încheiat și contractul

internațional între cele două societăți. Partea

civilă și-a asumat riscul încheierii contractului fără ca în prealabil să

efectueze verificări cu

privire la

credibilitatea firmei americane, aceasta și pentru că condițiile

încheierii

unui astfel de contract erau deosebit de avantajoase pentru societatea

comercială română.

Au fost avute în vedere și eforturile depuse de inculpat pentru

derularea celor două contracte ca și pentru deschiderea acreditivului confirmat

de F.B.B. în favoarea C. Automobile

Franța,

acreditiv care nu a fost folosit pentru că firma C. a solicitat

prin

bancă anularea acestuia și deci, nici autoturismele nu au mai fost

achiziționate.

Toate acestea au relevat faptul că nederularea contractului nu s-a

făcut din motive imputabile inculpatului.

În ceea ce privește tragerea la

răspundere penală a inculpatului

pentru săvârșirea

infracțiunii

prevăzută de

art. 266 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990 republicată, instanța de apel a constatat că inculpatul a

folosit sumele avansate de partea civilă cu rea credință și în scop contrar

intereselor acesteia, în folosul său personal, neexistând nici o dovadă a

folosirii sumei de 155.638 dolari S.U.A., virată de partea civilă, în interesul

societății pe care o reprezenta inculpatul.

Față de aceste considerente, prin decizia penală nr. 54/ A din 21

aprilie 2005, Curtea de Apel Tîrgu Mureș a admis apelurile declarate de partea

civilă și Parchetul de pe lîngă Tribunalul Mureș, a desființat sentința

pronunțată și, în baza art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată a

condamnat inculpatul la un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de

folosire cu rea credință a creditelor societății.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a grațiat integral și condiționat

pedeapsa aplicată.

Împotriva deciziei au formulat recurs Parchetul de pe lîngă Curtea de

Apel Tîrgu Mureș și partea civilă SC P.I. SRL Tg. Mureș, criticînd-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În recursul formulat, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș critică hotărârea sub

aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune,

faptă prevăzută și

pedepsită de dispozițiile art. 215

alin. (1), (3) și (5) C. pen., apreciind că materialul probator

administrat în faza de cercetare penală, dar și în faza judecății relevă că

fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, deoarece inculpatul a indus în eroare partea civilă, prin semnarea

unui contract de leasing în numele președintelui G.A.S.C. din S.U.A., cunoscând

faptul că acest contract nu poate fi onorat și

cauzând părții civile un prejudiciu de 226.570 dolari S.U.A.,

împrejurare relevată de altfel și de susținerile președintelui G.A.S.C. din

SUA, care

arată că nu a împuternicit

pe inculpat să reprezinte firma în România și

că pe contractul de

leasing nu este semnătura sa.

În acest fel, reaua credință a

inculpatului este pe deplin dovedită,

motiv pentru care se

solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și

condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune

prevăzută

de

art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

În recursul formulat, partea civilă critică hotărârea în ceea ce

privește pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea

prevăzută

de

art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pe care o

consideră prea blândă în raport de împrejurările concrete și modalitatea în

care fapta s-a săvârșit.

Se arată, de asemenea, că în mod greșit

s-a menținut soluția de

achitare a inculpatului pentru

infracțiunea

prevăzută de

art. 215 alin. (1),

(3) și (5) C. pen.

Examinând hotărârea în raport de criticile recurenților, ca și din

oficiu, pentru cazurile la care face referire art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul parchetului este fondat, iar

recursul părții civile este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în

continuare:

La data de 24 iulie 1998, SC R. SRL și-a schimbat denumirea în SC B.R.L.C.

SRL, iar asociatul unic al acestei societăți, D.Șt., l-a împuternicit pe

inculpat pentru administrarea societății.

Societatea avea ca obiect principal de activitate operațiunile de

leasing.

Întrucât legislația americană era mai favorabilă derulării unor

operațiuni de leasing, inculpatul a efectuat demersuri pentru constituirea în S.U.A.

a societății G.A.S.C., societate care avea ca președinte pe avocatul american J.O.

În această societate inculpatul deținea 80 % din acțiuni.

La data de 3 august 1998, inculpatul a fost împuternicit de

președintele G.A.S.C. pentru derularea contractului de leasing cu

P.I. Tg. Mureș privind 77 automobile C.

Anterior, la data de 8 aprilie 1998, între B.R.L.C. și A.T.S. SRL

București, ultimul importator de autoturisme C., s-a încheiat acordul de

colaborare privind operațiuni de leasing, care avea ca obiect finanțarea,

respectiv furnizarea de autoturisme.

Mai târziu, la data de 9 iulie 1998,

inculpatul a încheiat un contract

de închiriere cu S.N.P. P.

- Baza de Aprovizionare Florești, iar la 15 iulie 1998, între societatea din S.U.A.

și societatea din România administrată de inculpat se încheie un contract

internațional de leasing.

În perioada în care S.N.P. P. încheia contractul cu B.R.L.C. SRL

București, această societate purta negocieri cu partea civilă SC P.I. SRL, în

urma cărora s-a încheiat contractul de leasing între SC P. și SC G.A.S.C. New

York.

Aceste împrejurări au fost cunoscute de reprezentanții părții civile și

au fost apreciate ca deosebit de avantajoase, întrucât derularea contractului

dintre S.N.P. P. și B.R.L.C. cu depunerea garanției de către S.N.P. P. permitea

părții civile să deruleze contractul de leasing fără a depune scrisoare de

garanție, iar

derularea contractului prin

societatea comercială din S.U.A. eluda taxele

vamale datorate în

situația în care contractul s-ar fi derulat printr-o societate comercială din

România.

Aceste avantaje sunt recunoscute chiar de partea civilă în plângerea

penală.

Nederularea contractului de leasing în condițiile de mai sus nu se

datorează inculpatului și pentru faptul că S.N.P. P. a fost cea

care nu a respectat clauza contractuală

privitoare la garanția bancară,

obținând scrisoare de garanție abia la

data de 26 octombrie 1998, deși data prevăzută în contract era 1 august 1998,

fiind depusă la 3 noiembrie 1998.

În această situație, B.R.L.C. a căutat un finanțator intern.

Cele de mai sus atestă că derularea

contractului cu SC P.

I. SRL era condiționată de derularea

contractului cu S.N.P. P.

Inculpatul a depus eforturi pentru

derularea contractelor, purtând

corespondeță cu ambele

societăți beneficiare, respectiv S.N.P. P. și SC P.I. SRL.

Acreditivul deschis de inculpat și

confirmat de F.B.

B. nu a fost folosit întrucât firma C. a

solicitat anularea acestuia, astfel că autoturismele nu au mai fost

achiziționate.

Partea civilă a formulat plângere la data

de 24 martie 1999, cu 8 luni

înainte

de rezilierea contractului încheiat de societatea administrată de

inculpat cu S.N.P. P., care a avut loc la data de 1 octombrie 1999.

Plățile efectuate de SC P.I. SRL către G.A.S.C. la datele de 26 august 1998

și 28 septembrie 1998, în sumă totală de 226.570 dolari S.U.A. au fost apreciate

de B.N.R. ca fiind făcute cu încălcarea normelor bancare, iar SC P. a obținut autorizație

pentru operațiuni valutare la 16 noiembrie 1998. Aceasta înseamnă că în

condițiile desfășurării normale a contractului de leasing, SC P. nu putea

efectua nici un fel de plăți externe anterior

acestei date.

Cele de mai sus atestă că partea civilă cunoștea condițiile de

contractare și a acceptat derularea contractului

de leasing în paralel cu

contractul încheiat de inculpat cu S.N.P. P.,

consimțind să

contracteze totodată, cu

societatea comercială nerezidentă, din S.U.A.,

împrejurări care îi erau

deosebit de favorabile.

În aceste condiții, în mod justificat

cele două instanțe au apreciat că raporturile dintre părți sunt raporturi de

natură comercială.

Modalitatea de soluționare a acțiunii penale obligă instanța conform art.

346 alin. (4) C. proc. pen., să lase nesoluționată acțiunea civilă.

În ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de

art. 266 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990, este de constatat că nu este îndeplinită cerința folosirii

cu

rea credință a creditului de către

inculpat, întrucât la momentul folosirii

sumei primite cu titlu de

avans, inculpatul nu cunoștea că derularea contractelor cu S.N.P.P. și partea

civilă SC P. va fi întreruptă, iar imposibilitatea derulării contractelor s-a

datorat culpei S.N.P.P., în obținerea garanției bancare.

Inculpatul a făcut demersuri pentru derularea în bune condițiuni

a contractelor, iar faptul că aceste demersuri au

rămas fără rezultat nu

se datorează culpei acestuia.

Corespondența depusă la dosar atestă că inculpatul derula prin SC

B.R.L.C. București mai multe contracte de leasing, iar în ceea ce privește

contractul încheiat cu SC P. este de constatat că la

data de 8 octombrie 1998, G.A.S.C. SUA a efectuat către C.

International

Franța o plată

reprezentând 390.340,41 franci francezi, plată ce a fost

făcută la

începutul derulării contractului ca avans solicitat de firma producătoare.

Cu privire la această infracțiune, Înalta

Curte apreciază ca legală

și temeinică hotărârea primei

instanțe, hotărârea dată în apel neîndeplinind aceste cerințe.

Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 385

15

pct.

2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul parchetului, va casa

decizia instanței de apel și va menține hotărârea primei instanțe.

Cu aceleași argumente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se

va respinge, ca nefondat,

recursul părții civile.

Văzând și

dispozițiile art. 192

alin. (2) C.

proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș împotriva deciziei penale nr. 54/ A din 21 aprilie 2005 a Curții de Apel

Târgu Mureș, privind pe inculpatul O.M.

Casează decizia penală sus-menționată și menține sentința penală nr. 138

din 6 aprilie 2004 a Tribunalului Mureș.

Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat în sumă de

100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă SC P.I. SRL

Târgu Mureș împotriva aceleiași decizii penale.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2007.