ÎCCJ, Decizia nr. 57/2005

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, emis la 4 februarie 2002, inculpatul P.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., a infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 din același cod. S-au reținut următoarele fapte: 1. Aflând că G.G. a fost disponibilizat în luna mai 1999, de la SC M. SA Mârșa, unde fusese lăcătuș, inculpatul P.V. i-a propus acestuia, să înființeze pentru o perioadă de 2 ani, în schimbul sumei de 100 mărci germane pe lună, o societate comercială cu profil de activitate în domeniul construcțiilor.

Prin această propunere, inculpatul a urmărit ca societatea ce dorea să o înființeze, să-și desfășoare activitatea sub controlul său deplin și să beneficieze, în același timp, de avantajele create, pentru cei disponibilizați, prin O.U.G. nr. 7/1997, modificată prin O.U.G. nr. 52/1998. În urma obținerii acordului, inculpatul a îndeplinit toate formalitățile necesare înființării SC D.S. SRL și a vărsat capitalul social, singura contribuție adusă de G.G. constând în semnarea actelor ce s-au întocmit. Pentru a avea garanția că va coordona numai el, activitatea SC D.S. SRL, inculpatul a menționat, la art. 8 alin. (1) din statutul acesteia, că societatea va fi administrată și reprezentată de către el, care va avea puteri depline și va hotărî singur.

În același scop, inculpatul a specificat, în actul de înființare, că administratorul nu va putea fi revocat pe toată durata funcționării societății. S-a subliniat, prin rechizitoriu, că este semnificativ faptul că sediul societății a fost indicat în Sibiu, la domiciliul inculpatului, fără să i se stabilească vreo sumă de bani pentru chirie sau ca indemnizație pentru activitatea ce urma să o presteze în calitate de administrator. În acest fel, inculpatul a urmărit doar ca societatea să beneficieze de scutire de impozit timp de 2 ani, conform dispozițiilor art. 36 din O.U.G nr. 98/1999, potrivit cărora persoanele aflate în situația lui G.G., erau scutite de impozit pe profit timp de 2 ani, dacă au înființat societăți comerciale noi, în termen de 6 luni de la data disponibilizării.

În aceste condiții, pentru a beneficia de scutire de impozit, inculpatul a autentificat, la 9 iunie 1999, statutul SC D.S. SRL, iar la data de 11 iunie 1999, această societate a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului Sibiu. Prin O.U.G. nr. 217/1999, au fost abrogate prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 98/1999, astfel că și societatea înființată de inculpat, în numele lui G.G., a intrat în categoria societăților comerciale obligate la plata impozitului pe profitul realizat. Dispărând interesul ca societatea să rămână înregistrată, ca aparținând asociatului unic G.G., inculpatul P.V. a preluat prin cesionare, în baza actului adițional încheiat la 27 ianuarie 2000, părțile sociale deținute de asociatul unic.

Conchizându-se, prin rechizitoriu s-a dedus că din această succesiune de fapte, rezultă că înființarea SC D.S. SRL, în numele lui G.G., care a avut o poziție fictivă, a constituit o manoperă frauduloasă, realizată de inculpat, cu scopul de a nu plăti impozitul pe profit, ce era datorat statului. S-a reținut că, în urma operațiunilor comerciale efectuate în anul 1999, societatea comercială înființată de inculpat, în numele lui G.G., a înregistrat un profit brut de 7.131.307.244 lei, pentru care, beneficiind în mod nejustificat de scutire de impozit, conform art. 36 din O.U.G. nr. 98/1999, nu a plătit bugetului statului, suma de 2.709.896.752 lei, pe care ar fi trebuit să o achite cu titlu de impozit pe profit.

2. În perioada 31 decembrie 1999 - 30 septembrie 2000, în care a îndeplinit funcția de administrator al SC D.S. SRL Sibiu, inculpatul P.V., fără să justifice scopul și destinația banilor, a ridicat în mod repetat, de la casieria acestei societăți, diferite sume de bani, totalizând 1.075.309.700 lei. Toate aceste sume, a căror lipsă s-a descoperit cu ocazia unui control efectuat de Direcția Controlului Financiar de Stat Sibiu, au fost restituite de inculpat, astfel că prejudiciul cauzat de el, societății comerciale menționate, este recuperat în întregime. 3. În cursul anului 1999, în derularea unor activități de construcții, SC D.S. SRL a folosit 12 muncitori, cu care a încheiat contracte de prestări servicii.

În baza acestor contracte, muncitorii respectivi erau retribuiți săptămânal, sumele plătite fiind consemnate în state de plată lunare, ce erau semnate de beneficiari. Deși avea cunoștință despre obligația menționării în evidența contabilă a acestor operațiuni, inculpatul nu a luat nici o măsură pentru înregistrarea în acte, a sumelor ridicate de la casierie, pentru efectuarea plăților și nici în vederea justificării acelor plăți.

În acest fel, nu s-au calculat și virat la bugetul de stat sumele datorate pentru asigurările sociale, totalizând 30.447.750 lei, aceste sume fiind achitate abia în cursul anului 2000. Concluzionându-se, s-a considerat că: - Fapta inculpatului de a înființa o societate comercială cu răspundere limitată, în numele unei persoane disponibilizate, utilizând doar numele acesteia, în scopul eludării dispozițiilor legale privind plata către bugetul de stat, a impozitului pe profit, sustrăgându-se în acest fel, prin inducerea în eroare a organelor fiscale, de la obligația de plată a sumei de 2.709.896.752,53 lei, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. - Fapta aceluiași inculpat, de a ridica în mod repetat de la casieria SC D.S.

SRL, al cărei administrator era, diferite sume de bani, fără să justifice cheltuirea acestora, prejudiciind societatea respectivă, cu 1.075.309.700 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de utilizare a creditului societății, în scopuri contrare intereselor acesteia, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - Fapta inculpatului de a nu menționa, în evidența contabilă a SC D.S. SRL, actele de plată și serviciile prestate de către persoanele angajate în anul 1999, pe bază de convenție civilă, sustrăgându-se, astfel, obligației de plată a sumelor datorate bugetului asigurărilor sociale, constituie infracțiunea de fals, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen.

Judecătoria Sibiu, sesizată cu judecarea cauzei, prin sentința penală nr. 693 din 4 iunie 2002, a schimbat încadrarea juridică, din art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., declinându-și competența de a judeca, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția penală. Tribunalul Sibiu, secția penală, prin sentința penală nr. 112 din 28 mai 2003, a schimbat încadrarea juridică, din infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 130/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care l-a condamnat pe inculpat, la 10 milioane lei amendă, constatând că această pedeapsă este grațiată în întregime, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002.

Făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., precum și a infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată. Totodată, a fost respinsă cererea de despăgubiri formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu. În motivarea sentinței, s-au învederat următoarele: - Cu privire la infracțiunea de înșelăciune, s-a relevat că singura probă ce poate fi invocată în sprijinul reținerii acestei infracțiuni, este declarația dată de martorul G.G., la urmărirea penală, care a arătat că inculpatul i-ar fi propus înființarea societății, pe care să i-o înstrăineze după doi ani.

Făcându-se referire la revenirea martorului G.G. din instanță, când a precizat că, în realitate, el i-a solicitat inculpatului să-l ajute în obținerea unui loc de muncă, iar acesta l-a sfătuit să facă o firmă, după care l-a ajutat la întocmirea formalităților necesare și a acceptat să fie administratorul firmei, pentru că el (martorul) nu se pricepea, prin considerentele sentinței s-a ajuns la concluzia că nu se poate reține că inculpatul ar fi urmărit înșelarea statului, prin înființarea acelei firme.

S-a învederat că precizările făcute de martorul G.G., în fața instanței exprimă realitatea, deoarece sunt confirmate de martorul B.D., iar înstrăinarea firmei, către inculpat, a fost explicată, ca fiind determinată de nevoia martorului de a restitui inculpatului, un împrumut de 10 milioane lei, pe care acesta i-l acordase la sfârșitul anului 1999. - Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, s-a motivat că, în raport cu situația de fapt rezultată din probe, nu se poate considera că elementele constitutive ale acestei infracțiuni ar fi întrunite sub aspectul laturii subiective.

S-a relevat, în acest sens, că atât din actul de control, cât și din raportul de expertiză contabilă reiese că inculpatul, pe lângă că a ridicat unele sume de bani din casieria societății, unde era administrator, dar a și creditat această societate, cu mai multe sume de bani, astfel că la 31 decembrie 2002, societatea datora inculpatului 176.936.528 lei. Făcându-se referire la dispozițiile art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), s-a ajuns la concluzia că fapta nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece nu a fost săvârșită cu rea-credință.

S-a subliniat că din actele dosarului rezultă că, dimpotrivă, inculpatul a fost, concomitent sau alternativ, atât creditorul, cât și debitorul societății, precum și că nu a încălcat nici o normă financiară, ceea ce s-a reflectat în profitul net realizat de societate la sfârșitul anilor 1999, 2000, 2001 și 2002. - În fine, cu privire la infracțiunea de fals intelectual, s-a motivat că fapta inculpatului de a nu fi menționat, în evidența contabilă, plățile săptămânale efectuate celor 12 muncitori angajați cu contracte de prestări servicii, sustrăgându-se, astfel, obligației de a achita sumele datorate bugetului asigurărilor sociale, trebuie încadrată, în raport cu dispozițiile art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 130/1999, prin care este încriminată, ca infracțiune, sustragerea de la plata obligațiilor privind contribuțiile la Fondul de asigurări sociale sau la Fondul pentru ajutorul de șomaj.

Împotriva sentinței, procurorul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 375/A din 6 noiembrie 2003, a Curții de Apel Alba Iulia. Recursul declarat de procuror, împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, invocând temeiurile prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 și 8 C. proc. pen. S-a susținut în acest sens că, în raport cu prevederile art. 275 din Legea nr. 31/1990, fapta inculpatului, de a fi luat în mod repetat sume de bani, din fondurile societății comerciale la care era administrator, trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen., iar nu în infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din legea menționată.

S-a mai susținut că achitarea inculpatului, pentru săvârșirea faptei menționate, este consecința comiterii unei erori grave de fapt, deoarece nu s-a ținut cont de caracterul irelevant al creditării societății de inculpat, în raport cu perioada ce s-a scurs din momentul când a ridicat sumele de bani de la casieria societății, până la depunerea de către el a altor sume, precum și cu recunoașterea inculpatului că a cheltuit în interes propriu, sumele luate. S-a arătat, de asemenea, că operațiunile de depunere de bani au fost efectuate de inculpat, după trecerea unui interval de timp apreciabil de la epuizarea faptei sale de ridicare de bani de la casieria unității, astfel că se impunea să se rețină că acea faptă constituie infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen.

și să fie condamnat, pentru săvârșirea acestei infracțiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990. În ceea ce privește constituirea SC D.S. SRL, s-a susținut că instanțele, numai printr-o greșită apreciere a probelor administrate, au ajuns la concluzia că inițiativa înființării acestei societăți ar fi aparținut martorului G.G. S-a învederat că, în raport cu ansamblul împrejurărilor ce rezultă din actele dosarului, nu se putea pune temei pe declarația făcută în instanță de martorul G.G., deoarece aceasta este infirmată de însuși modul cum a fost înființată societatea comercială menționată, precum și de felul în care s-a derulat întreaga activitate, încât trebuia să se considere că prezintă credibilitate, numai relatările făcute de martorul respectiv în timpul urmăririi penale, care confirmă neîndoielnic scopul fraudulos urmărit de inculpat.

Conchizându-se, s-a arătat că se impunea ca inculpatul să fie condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. Recursul în anulare nu este fondat. În adevăr, potrivit art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), în care a fost încadrată, prin rechizitoriu, fapta inculpatului de a fi ridicat unele sume de bani de la casieria societății comerciale unde era administrator, constituie infracțiunea de folosire cu rea-credință, de către fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea, „într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect”.

Or, așa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunțate în recurs, instanța de judecată, învestită cu judecarea unei fapte penale având legătură cu activitatea comercială, are îndatorirea să examineze și dispozițiile legale aplicabile în raport cu specificul acestei activități. În această privință, este de observat că, pentru exercitarea activității comerciale, legiuitorul român a stabilit un ansamblu de reguli menit să asigure un cadru corespunzător, adecvat specificului acesteia, urmărindu-se apărarea intereselor publice, a creditului comercial, protejarea intereselor terților și a comercianților înșiși. În conformitate cu aceste reguli, stabilite prin acte normative cu forță de lege, în urma îndeplinirii formalităților legale prescrise, societatea comercială dobândește personalitate juridică, devenind subiect autonom de drept.

Ca persoană juridică, societatea comercială are voință de sine stătătoare, ce nu se confundă cu voințele asociaților care o compun, aceștia având, la rândul lor, statut juridic propriu sub aspectul drepturilor și obligațiilor, distinct de cel al societății comerciale. În raport cu acest cadru legislativ, patrimoniul societății comerciale fiind distinct de patrimoniile asociaților ce o compun, este supus reglementărilor specifice, menite să asigure realizarea obiectului activității pentru care a fost înființată. În aceste condiții, în vederea stabilirii naturii răspunderii juridice pentru o faptă având legătură cu îndeplinirea atribuțiilor în cadrul unei societăți comerciale, se impune ca fapta respectivă să fie examinată, în primul rând, prin prisma raporturilor reglementate prin dispozițiile specifice dreptului comercial.

Sub acest aspect, din moment ce prima instanță a avut suficiente temeiuri, însușite și de cele două instanțe de control judiciar, se reține că ridicarea de către inculpat, a unor sume de bani, de la casieria societății al cărei administrator era, nu constituie acte de traficare cu rea-credință a bunurilor sau valorilor acelei societăți, în mod corect s-a ajuns la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată la data de 29 ianuarie 1998. A considera altfel, ar însemna să fie lipsită de conținut, condiția ca fapta să fie comisă cu rea-credință, subliniată în mod expres prin prevederea din textul de lege menționat, ceea ce ar fi contrar spiritului unei astfel de legi cu caracter special.

Mai mult, din examinarea materialului probator administrat rezultă, așa cum în mod just au considerat și cele trei instanțe care s-au pronunțat, succesiv, în cauză, că faptele reținute în această privință, în modalitatea concretă în care au fost săvârșite, pe lângă că, datorită lipsei relei-credințe, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, dar nici nu sunt susceptibile de a fi încadrate în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen. Este adevărat că prin art. 275 din Legea nr. 31/1990, se precizează că „faptele prevăzute în prezentul titlu, dacă constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracțiuni mai grave, se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile acolo prevăzute”.

Această dispoziție este aplicabilă, însă, numai în măsura în care faptele incluse în titlul menționat (VIII) întrunesc trăsăturile specifice ale unor alte infracțiuni prevăzute în Codul penal sau legi speciale. Or, potrivit art. 215 1 alin. (1) C. pen., infracțiunea de delapidare, în care se cere, prin recursul în anulare, să fie schimbată încadrarea juridică, constă în „însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează”, în timp ce actele comise de inculpat, în calitate de administrator al societății comerciale, nu pot fi echivalate, datorită specificului lor, nici uneia dintre aceste modalități de comitere a infracțiunii de delapidare, în accepțiunea textului de lege care o încriminează.

În această privință, este de observat că luarea de către inculpat a unor sume de bani de la societatea al cărei unic administrator era, concomitent cu depunerea de sume de bani de către el, la societate, în aceeași perioadă de timp, astfel că, potrivit raportului de expertiză contabilă, la 31 decembrie 2003, societatea datora inculpatului suma de 176.936.528 lei, nu pot fi considerate decât acte specifice în cadrul relației între administrator și societatea comercială administrată de inculpat, care nu au nimic comun cu modalitățile de săvârșire a infracțiunii de delapidare, în condițiile în care, în fiecare an, el a reușit să asigure societății, obținerea unui profit însemnat.

Așa fiind, se constată că instanțele nu au avut temeiuri pentru a schimba încadrarea juridică a faptei menționate, în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen., iar soluția de achitare a inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 166 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, este pe deplin justificată. Pe de altă parte, reevaluarea aprecierilor făcute de instanțe, cu privire la probele existente în dosar, referitor la săvârșirea, de către inculpat, a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., impune confirmarea soluției de achitare ce a fost pronunțată. Așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței și ale deciziei pronunțate în apel, în dovedirea săvârșirii de către inculpat, a infracțiunii menționate, au fost invocate doar prezumții de vinovăție, deduse din declarațiile făcute de martorul G.G., la urmărirea penală.

Or, bazându-se pe relatările făcute de martorul G.G., în fața primei instanțe, pe explicațiile date de acesta, cu privire la motivul pentru care i-a solicitat inculpatului să fie unic administrator al societății comerciale, el mulțumindu-se cu câștigul lunar pe care acesta i-l asigura, coroborate cu declarația martorului inginer B.D., care a relatat că, folosindu-se de relațiile ce le avusese cu inculpatul din perioada în care îi fusese șef la Uzina Mecanică Mârșa, l-a rugat personal să-l ajute pe G.G. să înființeze firma, instanțele care s-au pronunțat în cauză, au dat o justă apreciere de ansamblu, materialului probator din dosar. În aceste condiții, în lipsa oricăror probe care să demonstreze că prin înființarea SC D.S.

SRL, inculpatul ar fi urmărit să sustragă această firmă de la obligația de a plăti impozite statului, iar nu să ajute pe fostul său coleg de serviciu G.G., să desfășoare o activitate comercială, în mod corect s-a considerat de instanțe că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, doar pe simple supoziții. În atare situație, rezultând că instanțele au apreciat corect materialul probator administrat cu privire la fapta încadrată în dispozițiile art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., nu se poate considera că soluția de achitare a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, ar fi consecința comiterii unei erori grave de fapt, în sensul prevederilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. În consecință, neputându-se reține că hotărârile atacate ar conține aspectele de încălcare esențială a legii și de vădită netemeinicie, la care se face referire prin recursul în anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 112 din 28 mai 2003 a Tribunalului Sibiu, deciziei penale nr. 375/A din 6 noiembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia și deciziei nr. 3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul P.V. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.