ÎCCJ, Decizia nr. 57/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 57/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare

de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, emis la 4 februarie 2002, inculpatul P.V.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., a infracțiunii prevăzute de art.

266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a

infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 din

același cod.

S-au reținut următoarele

fapte:

disponibilizat în luna mai 1999, de la SC M. SA Mârșa, unde fusese lăcătuș,

inculpatul P.V. i-a propus acestuia, să înființeze pentru o perioadă de 2 ani,

în schimbul sumei de 100 mărci germane pe lună, o societate comercială cu

profil de activitate în domeniul construcțiilor.

Prin această propunere,

inculpatul a urmărit ca societatea ce dorea să o înființeze, să-și desfășoare

activitatea sub controlul său deplin și să beneficieze, în același timp, de

avantajele create, pentru cei disponibilizați, prin O.U.G. nr. 7/1997,

modificată prin O.U.G. nr. 52/1998.

În urma obținerii acordului,

inculpatul a îndeplinit toate formalitățile necesare înființării SC D.S.  SRL

și a vărsat capitalul social, singura contribuție adusă de G.G. constând în

semnarea actelor ce s-au întocmit.

Pentru a avea garanția că va

coordona numai el, activitatea SC D.S. SRL, inculpatul a menționat, la art. 8 alin.

(1) din statutul acesteia, că societatea va fi administrată și reprezentată de

către el, care va avea puteri depline și va hotărî singur. În același scop,

inculpatul a specificat, în actul de înființare, că administratorul nu va putea

fi revocat pe toată durata funcționării societății.

S-a subliniat, prin

rechizitoriu, că este semnificativ faptul că sediul societății a fost indicat

în Sibiu, la domiciliul inculpatului, fără să i se stabilească vreo sumă de

bani pentru chirie sau ca indemnizație pentru activitatea ce urma să o presteze

în calitate de administrator.

În acest fel, inculpatul a

urmărit doar ca societatea să beneficieze de scutire de impozit timp de 2 ani,

conform dispozițiilor art. 36 din O.U.G nr. 98/1999, potrivit cărora persoanele

aflate în situația lui G.G., erau scutite de impozit pe profit timp de 2 ani,

dacă au înființat societăți comerciale noi, în termen de 6 luni de la data

disponibilizării.

În aceste condiții, pentru a

beneficia de scutire de impozit, inculpatul a autentificat, la 9 iunie 1999,

statutul SC D.S. SRL, iar la data de 11 iunie 1999, această societate a fost

înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului Sibiu.

Prin O.U.G. nr. 217/1999, au

fost abrogate prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 98/1999, astfel că și

societatea înființată de inculpat, în numele lui G.G., a intrat în categoria

societăților comerciale obligate la plata impozitului pe profitul realizat.

Dispărând interesul ca

societatea să rămână înregistrată, ca aparținând asociatului unic G.G.,

inculpatul P.V. a preluat prin cesionare, în baza actului adițional încheiat la

27 ianuarie 2000, părțile sociale deținute de asociatul unic.

Conchizându-se, prin

rechizitoriu s-a dedus că din această succesiune de fapte, rezultă că

înființarea SC D.S. SRL, în numele lui G.G., care a avut o poziție fictivă, a

constituit o manoperă frauduloasă, realizată de inculpat, cu scopul de a nu

plăti impozitul pe profit, ce era datorat statului.

S-a reținut că, în urma

operațiunilor comerciale efectuate în anul 1999, societatea comercială

înființată de inculpat, în numele lui G.G., a înregistrat un profit brut de

7.131.307.244 lei, pentru care, beneficiind în mod nejustificat de scutire de impozit,

conform art. 36 din O.U.G. nr. 98/1999, nu a plătit bugetului statului, suma de

2.709.896.752 lei, pe care ar fi trebuit să o achite cu titlu de impozit pe

profit.

1999 - 30 septembrie 2000, în care a îndeplinit funcția de administrator al SC D.S.

SRL Sibiu, inculpatul P.V., fără să justifice scopul și destinația banilor, a

ridicat în mod repetat, de la casieria acestei societăți, diferite sume de

bani, totalizând 1.075.309.700 lei.

Toate aceste sume, a căror

lipsă s-a descoperit cu ocazia unui control efectuat de Direcția Controlului Financiar

de Stat Sibiu, au fost restituite de inculpat, astfel că prejudiciul cauzat de

el, societății comerciale menționate, este recuperat în întregime.

derularea unor activități de construcții, SC D.S. SRL a folosit 12 muncitori,

cu care a încheiat contracte de prestări servicii.

În baza acestor contracte,

muncitorii respectivi erau retribuiți săptămânal, sumele plătite fiind

consemnate în state de plată lunare, ce erau semnate de beneficiari.

Deși avea cunoștință despre

obligația menționării în evidența contabilă a acestor operațiuni, inculpatul nu

a luat nici o măsură pentru înregistrarea în acte, a sumelor ridicate de la

casierie, pentru efectuarea plăților și nici în vederea justificării acelor

plăți.

În acest fel, nu s-au

calculat și virat la bugetul de stat sumele datorate pentru asigurările

sociale, totalizând 30.447.750 lei, aceste sume fiind achitate abia în cursul

anului 2000.

Concluzionându-se, s-a considerat

că:

- Fapta inculpatului de a

înființa o societate comercială cu răspundere limitată, în numele unei persoane

disponibilizate, utilizând doar numele acesteia, în scopul eludării

dispozițiilor legale privind plata către bugetul de stat, a impozitului pe

profit, sustrăgându-se în acest fel, prin inducerea în eroare a organelor

fiscale, de la obligația de plată a sumei de 2.709.896.752,53 lei, constituie

infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.

- Fapta aceluiași inculpat,

de a ridica în mod repetat de la casieria SC D.S. SRL, al cărei administrator

era, diferite sume de bani, fără să justifice cheltuirea acestora, prejudiciind

societatea respectivă, cu 1.075.309.700 lei, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de utilizare a creditului societății, în scopuri contrare

intereselor acesteia, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990,

republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

- Fapta inculpatului de a nu

menționa, în evidența contabilă a SC D.S. SRL, actele de plată și serviciile

prestate de către persoanele angajate în anul 1999, pe bază de convenție

civilă, sustrăgându-se, astfel, obligației de plată a sumelor datorate

bugetului asigurărilor sociale, constituie infracțiunea de fals, prevăzută de art.

40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen.

Judecătoria Sibiu, sesizată

cu judecarea cauzei, prin sentința penală nr. 693 din 4 iunie 2002, a schimbat

încadrarea juridică, din art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., în art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen., declinându-și competența de a judeca, în favoarea

Tribunalului Sibiu, secția penală.

Tribunalul Sibiu, secția

penală, prin sentința penală nr. 112 din 28 mai 2003, a schimbat încadrarea

juridică, din infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat

la art. 289 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 130/1999,

cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care l-a condamnat pe inculpat, la 10

milioane lei amendă, constatând că această pedeapsă este grațiată în întregime,

potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002.

Făcându-se aplicarea art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215

alin. (1), (2) și (5) C. pen., precum și a infracțiunii prevăzute de art. 266 pct.

2 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Totodată, a fost respinsă

cererea de despăgubiri formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu.

În motivarea sentinței, s-au

învederat următoarele:

- Cu privire la infracțiunea

de înșelăciune, s-a relevat că singura probă ce poate fi invocată în sprijinul

reținerii acestei infracțiuni, este declarația dată de martorul G.G., la

urmărirea penală, care a arătat că inculpatul i-ar fi propus înființarea

societății, pe care să i-o înstrăineze după doi ani.

Făcându-se referire la

revenirea martorului G.G. din instanță, când a precizat că, în realitate, el

i-a solicitat inculpatului să-l ajute în obținerea unui loc de muncă, iar

acesta l-a sfătuit să facă o firmă, după care l-a ajutat la întocmirea

formalităților necesare și a acceptat să fie administratorul firmei, pentru că

el (martorul) nu se pricepea, prin considerentele sentinței s-a ajuns la

concluzia că nu se poate reține că inculpatul ar fi urmărit înșelarea statului,

prin înființarea acelei firme.

S-a învederat că precizările

făcute de martorul G.G., în fața instanței exprimă realitatea, deoarece sunt

confirmate de martorul B.D., iar înstrăinarea firmei, către inculpat, a fost

explicată, ca fiind determinată de nevoia martorului de a restitui inculpatului,

un împrumut de 10 milioane lei, pe care acesta i-l acordase la sfârșitul anului

1999.

- Cu privire la infracțiunea

prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, s-a motivat

că, în raport cu situația de fapt rezultată din probe, nu se poate considera că

elementele constitutive ale acestei infracțiuni ar fi întrunite sub aspectul

laturii subiective.

S-a relevat, în acest sens,

că atât din actul de control, cât și din raportul de expertiză contabilă reiese

că inculpatul, pe lângă că a ridicat unele sume de bani din casieria societății,

unde era administrator, dar a și creditat această societate, cu mai multe sume

de bani, astfel că la 31 decembrie 2002, societatea datora inculpatului

176.936.528 lei.

Făcându-se referire la

dispozițiile art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998),

s-a ajuns la concluzia că fapta nu întrunește elementele constitutive ale

acestei infracțiuni, deoarece nu a fost săvârșită cu rea-credință. S-a

subliniat că din actele dosarului rezultă că, dimpotrivă, inculpatul a fost,

concomitent sau alternativ, atât creditorul, cât și debitorul societății,

precum și că nu a încălcat nici o normă financiară, ceea ce s-a reflectat în

profitul net realizat de societate la sfârșitul anilor 1999, 2000, 2001 și

2002.

- În fine, cu privire la

infracțiunea de fals intelectual, s-a motivat că fapta inculpatului de a nu fi

menționat, în evidența contabilă, plățile săptămânale efectuate celor 12

muncitori angajați cu contracte de prestări servicii, sustrăgându-se, astfel,

obligației de a achita sumele datorate bugetului asigurărilor sociale, trebuie

încadrată, în raport cu dispozițiile art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 19 din Legea nr. 130/1999, prin care este încriminată, ca infracțiune,

sustragerea de la plata obligațiilor privind contribuțiile la Fondul de asigurări sociale sau la Fondul pentru ajutorul de șomaj.

Împotriva sentinței,

procurorul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 375/A din 6 noiembrie 2003, a Curții de Apel Alba Iulia.

Recursul declarat de

procuror, împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.

3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva celor trei

hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, invocând

temeiurile prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 și 8 C. proc. pen.

S-a susținut în acest sens

că, în raport cu prevederile art. 275 din Legea nr. 31/1990, fapta

inculpatului, de a fi luat în mod repetat sume de bani, din fondurile

societății comerciale la care era administrator, trebuia încadrată în

infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin. (1) C. pen.,

iar nu în infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din legea menționată.

S-a mai susținut că

achitarea inculpatului, pentru săvârșirea faptei menționate, este consecința

comiterii unei erori grave de fapt, deoarece nu s-a ținut cont de caracterul

irelevant al creditării societății de inculpat, în raport cu perioada ce s-a

scurs din momentul când a ridicat sumele de bani de la casieria societății,

până la depunerea de către el a altor sume, precum și cu recunoașterea

inculpatului că a cheltuit în interes propriu, sumele luate.

S-a arătat, de asemenea, că

operațiunile de depunere de bani au fost efectuate de inculpat, după trecerea

unui interval de timp apreciabil de la epuizarea faptei sale de ridicare de

bani de la casieria unității, astfel că se impunea să se rețină că acea faptă

constituie infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin. (1)

C. pen. și să fie condamnat, pentru săvârșirea acestei infracțiuni, prin

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2

din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește

constituirea SC D.S. SRL, s-a susținut că instanțele, numai printr-o greșită

apreciere a probelor administrate, au ajuns la concluzia că inițiativa

înființării acestei societăți ar fi aparținut martorului G.G.

S-a învederat că, în raport

cu ansamblul împrejurărilor ce rezultă din actele dosarului, nu se putea pune

temei pe declarația făcută în instanță de martorul G.G., deoarece aceasta este

infirmată de însuși modul cum a fost înființată societatea comercială

menționată, precum și de felul în care s-a derulat întreaga activitate, încât

trebuia să se considere că prezintă credibilitate, numai relatările făcute de

martorul respectiv în timpul urmăririi penale, care confirmă neîndoielnic

scopul fraudulos urmărit de inculpat.

Conchizându-se, s-a arătat

că se impunea ca inculpatul să fie condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.

Recursul în anulare nu este

fondat.

În adevăr, potrivit art. 266

pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), în care

a fost încadrată, prin rechizitoriu, fapta inculpatului de a fi ridicat unele

sume de bani de la casieria societății comerciale unde era administrator, constituie

infracțiunea de folosire cu rea-credință, de către fondatorul, administratorul,

directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, a

bunurilor sau creditului de care se bucură societatea, „într-un scop contrar

intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă

societate în care are interese direct sau indirect”.

Or, așa cum s-a subliniat

prin considerentele deciziei pronunțate în recurs, instanța de judecată,

învestită cu judecarea unei fapte penale având legătură cu activitatea

comercială, are îndatorirea să examineze și dispozițiile legale aplicabile în

raport cu specificul acestei activități.

În această privință, este de

observat că, pentru exercitarea activității comerciale, legiuitorul român a

stabilit un ansamblu de reguli menit să asigure un cadru corespunzător, adecvat

specificului acesteia, urmărindu-se apărarea intereselor publice, a creditului

comercial, protejarea intereselor terților și a comercianților înșiși.

În conformitate cu aceste

reguli, stabilite prin acte normative cu forță de lege, în urma îndeplinirii

formalităților legale prescrise, societatea comercială dobândește personalitate

juridică, devenind subiect autonom de drept.

Ca persoană juridică,

societatea comercială are voință de sine stătătoare, ce nu se confundă cu

voințele asociaților care o compun, aceștia având, la rândul lor, statut

juridic propriu sub aspectul drepturilor și obligațiilor, distinct de cel al

societății comerciale.

În raport cu acest cadru

legislativ, patrimoniul societății comerciale fiind distinct de patrimoniile

asociaților ce o compun, este supus reglementărilor specifice, menite să

asigure realizarea obiectului activității pentru care a fost înființată.

În aceste condiții, în

vederea stabilirii naturii răspunderii juridice pentru o faptă având legătură

cu îndeplinirea atribuțiilor în cadrul unei societăți comerciale, se impune ca

fapta respectivă să fie examinată, în primul rând, prin prisma raporturilor reglementate

prin dispozițiile specifice dreptului comercial.

Sub acest aspect, din moment

ce prima instanță a avut suficiente temeiuri, însușite și de cele două instanțe

de control judiciar, se reține că ridicarea de către inculpat, a unor sume de

bani, de la casieria societății al cărei administrator era, nu constituie acte

de traficare cu rea-credință a bunurilor sau valorilor acelei societăți, în mod

corect s-a ajuns la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2

din Legea nr. 31/1990, republicată la data de 29 ianuarie 1998.

A considera altfel, ar

însemna să fie lipsită de conținut, condiția ca fapta să fie comisă cu

rea-credință, subliniată în mod expres prin prevederea din textul de lege

menționat, ceea ce ar fi contrar spiritului unei astfel de legi cu caracter

special.

Mai mult, din examinarea

materialului probator administrat rezultă, așa cum în mod just au considerat și

cele trei instanțe care s-au pronunțat, succesiv, în cauză, că faptele reținute

în această privință, în modalitatea concretă în care au fost săvârșite, pe

lângă că, datorită lipsei relei-credințe, nu întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, dar nici

nu sunt susceptibile de a fi încadrate în infracțiunea de delapidare prevăzută

de art. 215

1

alin. (1) C. pen.

Este adevărat că prin art. 275

din Legea nr. 31/1990, se precizează că „faptele prevăzute în prezentul titlu,

dacă constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracțiuni mai

grave, se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile acolo prevăzute”.

Această dispoziție este

aplicabilă, însă, numai în măsura în care faptele incluse în titlul menționat

(VIII) întrunesc trăsăturile specifice ale unor alte infracțiuni prevăzute în Codul

penal sau legi speciale.

Or, potrivit art. 215

1

alin. (1) C. pen., infracțiunea de delapidare, în care se cere, prin recursul

în anulare, să fie schimbată încadrarea juridică, constă în „însușirea, folosirea

sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de

bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează”, în timp

ce actele comise de inculpat, în calitate de administrator al societății

comerciale, nu pot fi echivalate, datorită specificului lor, nici uneia dintre

aceste modalități de comitere a infracțiunii de delapidare, în accepțiunea

textului de lege care o încriminează.

În această privință, este de

observat că luarea de către inculpat a unor sume de bani de la societatea al

cărei unic administrator era, concomitent cu depunerea de sume de bani de către

el, la societate, în aceeași perioadă de timp, astfel că, potrivit raportului

de expertiză contabilă, la 31 decembrie 2003, societatea datora inculpatului

suma de 176.936.528 lei, nu pot fi considerate decât acte specifice în cadrul

relației între administrator și societatea comercială administrată de inculpat,

care nu au nimic comun cu modalitățile de săvârșire a infracțiunii de

delapidare, în condițiile în care, în fiecare an, el a reușit să asigure

societății, obținerea unui profit însemnat.

Așa fiind, se constată că

instanțele nu au avut temeiuri pentru a schimba încadrarea juridică a faptei

menționate, în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin.

(1) C. pen., iar soluția de achitare a inculpatului, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 166 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, este pe deplin

justificată.

Pe de altă parte,

reevaluarea aprecierilor făcute de instanțe, cu privire la probele existente în

dosar, referitor la săvârșirea, de către inculpat, a infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., impune confirmarea

soluției de achitare ce a fost pronunțată.

Așa cum s-a subliniat prin

considerentele sentinței și ale deciziei pronunțate în apel, în dovedirea

săvârșirii de către inculpat, a infracțiunii menționate, au fost invocate doar

prezumții de vinovăție, deduse din declarațiile făcute de martorul G.G., la

urmărirea penală.

Or, bazându-se pe relatările

făcute de martorul G.G., în fața primei instanțe, pe explicațiile date de

acesta, cu privire la motivul pentru care i-a solicitat inculpatului să fie

unic administrator al societății comerciale, el mulțumindu-se cu câștigul lunar

pe care acesta i-l asigura, coroborate cu declarația martorului inginer B.D.,

care a relatat că, folosindu-se de relațiile ce le avusese cu inculpatul din

perioada în care îi fusese șef la Uzina Mecanică Mârșa, l-a rugat personal să-l ajute pe G.G. să înființeze firma, instanțele care s-au pronunțat în cauză,

au dat o justă apreciere de ansamblu, materialului probator din dosar.

În aceste condiții, în lipsa

oricăror probe care să demonstreze că prin înființarea SC D.S. SRL, inculpatul

ar fi urmărit să sustragă această firmă de la obligația de a plăti impozite

statului, iar nu să ajute pe fostul său coleg de serviciu G.G., să desfășoare o

activitate comercială, în mod corect s-a considerat de instanțe că nu se poate

reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, doar pe simple supoziții.

În atare situație, rezultând

că instanțele au apreciat corect materialul probator administrat cu privire la

fapta încadrată în dispozițiile art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., nu se

poate considera că soluția de achitare a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune, ar fi consecința comiterii unei erori grave de fapt, în sensul

prevederilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În consecință, neputându-se

reține că hotărârile atacate ar conține aspectele de încălcare esențială a

legii și de vădită netemeinicie, la care se face referire prin recursul în

anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 112 din 28

mai 2003 a Tribunalului Sibiu, deciziei penale nr. 375/A din 6 noiembrie 2003 a

Curții de Apel Alba Iulia și deciziei nr. 3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul P.V.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.