ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3842/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2007 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtei P.C.M. la liberă circulație în Italia, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 29 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5, art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 922 din 24 aprilie 2007 a respins acțiunea, soluție menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, potrivit deciziei civile nr. 190/A din 12 iulie 2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a adopta această soluție, instanța anterioară a reținut, în esență, că în raport de situația de fapt rezultată din probele administrate, numai măsura returnării pârâtei în baza unui acord de readmisie nu este suficientă pentru a dispune restrângerea dreptului acesteia la liberă circulație, nerezultând ce anume formalități de ședere pe teritoriul Italiei nu au fost îndeplinită și care este rațiunea pentru care revenirea pârâtei pe teritoriul acestui stat ar putea fi îngrădită. În plus, în acord de readmisie dintre România și Italia, singura obligație asumată de statele contractante a fost aceea de a readmite pe teritoriile lor proprii cetățeni care ar fi depistați fără forme legale de intrare sau ședere (obligație îndeplinită de România), fără ca părțile contractante să își asume vreo obligație ulterioară, corelativă readmisiei de a nu permite în viitor accesul acelui cetățean pe teritoriul statului din care a fost returnat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta susține că măsura returnării pârâtei, dispusă de autoritățile italiene în baza acordului de readmisie, nu poate fi cenzurată de autoritățile române, impunându-se aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care se circumscriu situațiilor prevăzute în art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale și a ordinii publice), precum și documentelor internaționale în domeniul protecției drepturilor omului la care România este parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006. Se mai susține că prin anexa VII alin. (9) din Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pe o perioadă de doi ani de la data aderării României la Uniunea Europeană aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al anexei VII, ce vizează situația persoanelor care muncesc legal într-un stat membru al Uniunii Europene.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea hotărârii pronunțate în etapa procesuală a apelului: La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Italia „pe motiv de ședere ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză, nesusținându-se prin cererea introductivă și în căile de atac alt motiv de returnare decât „șederea ilegală”.

Pe de altă parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața muncii în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada de tranziție invocată, nu justifică interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului la liberă circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 190 A din 12 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008.