ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3842/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 mai 2007 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtei

P.C.M. la liberă circulație în Italia, pentru o perioadă de cel mult trei ani,

cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 29 noiembrie

2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară,

ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5, art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul Călărași, prin sentința

civilă nr. 922 din 24 aprilie 2007 a respins acțiunea, soluție menținută de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, potrivit deciziei civile nr. 190/A din 12 iulie

2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a adopta această soluție,

instanța anterioară a reținut, în esență, că în raport de situația de fapt

rezultată din probele administrate, numai măsura returnării pârâtei în baza

unui acord de readmisie nu este suficientă pentru a dispune restrângerea

dreptului acesteia la liberă circulație, nerezultând ce anume formalități de

ședere pe teritoriul Italiei nu au fost îndeplinită și care este rațiunea

pentru care revenirea pârâtei pe teritoriul acestui stat ar putea fi îngrădită.

În plus, în acord de readmisie

dintre România și Italia, singura obligație asumată de statele contractante a

fost aceea de a readmite pe teritoriile lor proprii cetățeni care ar fi

depistați fără forme legale de intrare sau ședere (obligație îndeplinită de

România), fără ca părțile contractante să își asume vreo obligație ulterioară,

corelativă readmisiei de a nu permite în viitor accesul acelui cetățean pe

teritoriul statului din care a fost returnat.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală.

În motivarea cererii de recurs,

reclamanta susține că măsura returnării pârâtei, dispusă de autoritățile

italiene în baza acordului de readmisie, nu poate fi cenzurată de autoritățile

române, impunându-se aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, care se circumscriu situațiilor prevăzute în art. 53 din Constituție

(apărarea securității naționale și a ordinii publice), precum și documentelor

internaționale în domeniul protecției drepturilor omului la care România este

parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006.

Se mai susține că prin anexa VII

alin. (9) din Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pe o perioadă de doi ani de la

data aderării României la Uniunea Europeană aplicabilitatea Directivei

2004/38/CE în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al

anexei VII, ce vizează situația persoanelor care muncesc legal într-un stat

membru al Uniunii Europene.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea hotărârii

pronunțate în etapa procesuală a apelului:

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Dacă normele comunitare instituie o

reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Italia „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII a

Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în

cauză, nesusținându-se prin cererea introductivă și în căile de atac alt motiv

de returnare decât „șederea ilegală”.

Pe de altă parte, eventualele

restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața muncii în

alte state membre ale Uniunii Europene în perioada de tranziție invocată, nu

justifică interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului la liberă

circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi

exercitat și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

190 A din 12 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008.