ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1416/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 7 februarie 2006, reclamanta A.R.N. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul M.J. – Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă anularea deciziei nr. 4284/2000 din 1

ianuarie 2006, emisă de pârât și obligarea acestuia din urmă să emită o nouă

decizie prin care să-i recunoască reclamantei beneficiul drepturilor prevăzute

de O.U.G. nr. 214/1999.

Curtea de apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2572 din 25

octombrie 2006 a admis acțiunea, a anulat actul administrativ contestat și a

obligat pârâtul să emită o nouă decizie în sensul celor solicitate de

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor

O.U.G. nr. 214/1999, depunând la dosarul cauzei, în probațiune, decizia nr.

2527/5077 din 18 februarie 2002 a D.G.M.P.S.M. București, prin care i s-a

recunoscut calitatea de beneficiară a Decretului - Lege nr. 118/1990, începând

cu data de 1 august 1999, dosarul ce i-a fost întocmit de fosta Securitate, pus

la dispoziția ei de C.N.S.A.S., precum și o serie de documente eliberate de O.S.A.

– U.C.E. Budapesta, înscrisuri care fac dovada măsurilor administrative abuzive

la care reclamanta a fost supusă în România, în perioada 6 martie 1945 – 14

decembrie 1989, inclusiv a deportării în Austria, împreună cu familia, în anul

1977.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.J. – Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă susținând că textele legale

menționează expres măsurile administrative abuzive ce pot îndreptăți acordarea

calității de beneficiar al O.U.G. nr. 214/1999, iar reclamanta nu se încadrează

în niciuna dintre aceste ipoteze, limitativ reglementate.

S-a mai susținut că

obligația ce revine Comisiei, potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr.

64/2002 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 214/1999, text de lege

potrivit căruia, în cazul cererilor neînsoțite de documente justificative

pârâtul are obligația legală de a solicita aceste probe, în termen de 90 de

zile, instituțiilor ce le dețin, se circumscrie exclusiv la instituțiile cu

care M.J. este obligat să încheie protocoalele de colaborare, respectiv cele

menționate în art. 5 din aceeași Ordonanță de Guvern. Pe cale de consecință,

s-a apreciat că solicitarea unor asemenea înscrisuri de la S.R.I. acoperă în totalitate obligația Comisiei, iar în condițiile în care instituția

solicitantă nu a comunicat aceste informații, decizia pârâtului fiind în acord

cu actele anexate, este legală.

Recurentul a mai susținut

că, față de dispozițiile ordonanței de guvern menționate, nu pot fi acceptate

ca probă în dovedirea calității de luptător în rezistența anticomunistă, decât

înscrisuri eliberate de instituțiile cu care potrivit textelor legale

menționate, are obligația de a încheia protocol de colaborare.

Recursul este nefondat și

urmează a fi respins, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 214/1999 „se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau

supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive, în perioada 6

martie 1945 – 14 decembrie 1989”.

Cum intimata-reclamantă a

făcut dovada măsurilor administrative abuzive la care a fost supusă,

concretizate în privare de libertate în locuri de deținere, în scopul

efectuării de cercetări, de către organele represive ale statului comunist și

expulzarea ei peste graniță, respectiv pe teritoriul Austriei, împreună cu

familia, fără vreun bun asupra lor și fără nici un fel de mijloc de

subzistență, Curtea apreciază că, în mod corect, instanța de fond a admis

acțiunea acesteia.

Mai mult decât atât

recunoașterea calității de beneficiar a Decretului – Lege nr. 118/1990, astfel

cum rezultă din decizia emisă de D.G.M.P.S.M., implică prin ea însăși și

recunoașterea calității de beneficiar ale dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999,

astfel cum rezultă din prevederile art. 7 ale acestei ordonanțe.

În sfârșit Curtea nu poate

ignora împrejurarea că, prin decizia acestei instanțe nr. 18 din 9 ianuarie

2007, depusă de recurentă la dosar, s-a admis recursul declarat de soțul său, A.G.,

și i s-a recunoscut acestuia calitatea de beneficiar al O.U.G. nr. 214/1999,

reținându-se măsurile administrative abuzive la care a fost supus împreună cu

soția sa A.R.N. și cu cei doi copii ai lor.

Față de aceste considerente

și constatând că, potrivit art. 304 și 304

1

C. proc. civ., nu există motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond,

Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.J. împotriva sentinței

civile nr. 2572 din 25 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2007.