ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2008

Asupra

recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

2 februarie 2006 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții B.W., L.I. și

L.H.P. au solicitat obligarea pârâților Primăria municipiului Timișoara și

Consiliul local Timișoara să răspundă la notificarea nr. 90 din 6 februarie

2002 depusă la Biroul executorului judecătoresc M.D., prin care au solicitat

restituirea imobilului situat în Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 6311 din 19 iunie

2006, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea și a obligat pârâții să comunice

reclamanților dispoziția nr. 358 din 17 februarie 2004, prin care a fost

respinsă notificarea nr. 90 din 6 februarie 2002.

Pârâții Primarul municipiului Timișoara

și Consiliul local al municipiului Timișoara au declarat apel, solicitând

schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii întrucât prin

dispoziția nr. 358 din 17 februarie 2004 notificarea reclamanților a fost

soluționată.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 853/A din 13 noiembrie 2006, a admis apelul, a anulat sentința apelată

și a reținut cauza pentru soluționarea în fond a pricinii.

Tribunalul a reținut că instanța de fond a

fost investită cu o acțiune având ca obiect obligația de a face constând în

obligarea pârâților la a soluționa notificarea reclamanților privind revendicarea

imobilului în litigiu, iar față de faptul că prin întâmpinare, pârâții au

arătat că la data de 17 februarie 2004 au emis dispoziția nr. 358 prin care au

respins notificarea reclamanților, aceștia și-au precizat acțiunea în sensul că

solicită obligarea pârâților la a le comunica dispoziția respectivă pentru a o

putea contesta în justiție.

În raport de decizia nr. 9 din 20 martie 2006

pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, instanța competentă să se pronunțe asupra

cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate,

deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de

restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001

este secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul

persoana juridică respectivă, aceeași instanță fiind competentă să soluționeze

și acțiunile având ca obiect obligarea persoanei juridice la a comunica

dispoziția emisă în baza Legii 10/2001.

După rejudecare, Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 657 din 21 martie 2007, a admis acțiunea și a

obligat pârâții să comunice reclamanților dispoziția nr. 358 din 17 februarie

2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, atât la domiciliul ales pe

parcursul procesului, cât și la domiciliul lor din Germania.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că pârâții nu au făcut dovada comunicării dispoziției nr. 358 din 17

februarie 2004, întrucât pe confirmarea de primire invocată de aceștia ca fiind

actul prin care și-au îndeplinit obligația de comunicare a dispoziției, nu este

menționată vreo dată, de expediere sau de primire, astfel că aceasta este

lovită de vicii de formă.

Prin decizia nr. 417 din 27 septembrie

2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Timișoara, cu motivarea că dispoziția a fost

comunicată doar unuia dintre reclamanți, iar semnarea confirmării numai de

către acesta, la o dată neprecizată, nu poate fi opusă și celorlalți

reclamanți, întrucât caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 impune

interpretarea normelor în favoarea destinatarilor reparațiilor recunoscute de

lege. Totodată, lipsa datei face imposibil de stabilit momentul de la care

începe să curgă termenul pentru formularea contestației.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului

Timișoara care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

susțin că este greșit considerentul instanțelor de fond și apel în sensul că

semnarea confirmării de primire de unul dintre reclamanți nu poate fi opusă și

celorlalți, întrucât, în fapt, reclamanții au luat cunoștință de dispoziție,

însă nu au atacat-o în termen legal și încearcă să obțină prin această acțiune,

o recomunicare a ei.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce succed:

Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede

că „decizia sau

dispoziția motivată se

comunică persoanei îndreptățite în termen de 10 zile de la

data

adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeași lege prevede că „decizia

sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de

restituire

în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului i

n termen de 30

de zile de la comunicare. "

Comunicarea actelor este formalitatea care are

drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor.

Față de efectele importante ale

„comunicării", aceasta trebuie să se considere realizată la data când

actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua

cunoștință de conținutul actului ce are dreptul a-l contesta în termenul

prevăzut de lege

Din probele administrate în cauză, nu

rezultă dacă dispoziția emisă de pârâți a ajuns la reclamanți. Avizul „AR"

depus la instanța de apel (fila 7) nu poate constitui o dovadă de comunicare.

În primul rând, pe aviz este indicat

domiciliul din Germania al reclamanților, deși aceștia și-au indicat atât în

notificarea adresată pârâților, cât și în acțiunea introductivă de instanță, un

domiciliu ales în România, cu precizarea adresei și persoanei însărcinate cu

primirea actelor de procedură.

Cu toate acestea, din aviz rezultă că

dispoziția s-a comunicat la domiciliul din Germania.

Necomunicarea dispoziției la domiciliul ales de

reclamanți, posibilitate oferită și de art. 93 C. proc. civ., i-a împiedicat să

formuleze contestație în termenul prevăzut de art. 26 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, ceea ce le-a produs vătămarea constând în imposibilitatea de a

contesta dispoziția prin care le-a fost respinsă notificarea privind

restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara.

Pe de altă parte, acest aviz nu cuprinde

ștampila oficiului poștal (din România sau Germania) și nici vreo dată în

raport de care să poată fi stabilit punctul de plecare a termenului de

formulare a contestației.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și

Consiliul local al municipiului Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului

Timișoara împotriva deciziei nr. 417 din 27 septembrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 mai 2008.