ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor din dosar, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2006 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții B.W., L.I. și L.H.P. au solicitat obligarea pârâților Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local Timișoara să răspundă la notificarea nr. 90 din 6 februarie 2002 depusă la Biroul executorului judecătoresc M.D., prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 6311 din 19 iunie 2006, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea și a obligat pârâții să comunice reclamanților dispoziția nr. 358 din 17 februarie 2004, prin care a fost respinsă notificarea nr. 90 din 6 februarie 2002. Pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara au declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii întrucât prin dispoziția nr. 358 din 17 februarie 2004 notificarea reclamanților a fost soluționată. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia civilă nr. 853/A din 13 noiembrie 2006, a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru soluționarea în fond a pricinii.

Tribunalul a reținut că instanța de fond a fost investită cu o acțiune având ca obiect obligația de a face constând în obligarea pârâților la a soluționa notificarea reclamanților privind revendicarea imobilului în litigiu, iar față de faptul că prin întâmpinare, pârâții au arătat că la data de 17 februarie 2004 au emis dispoziția nr. 358 prin care au respins notificarea reclamanților, aceștia și-au precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâților la a le comunica dispoziția respectivă pentru a o putea contesta în justiție.

În raport de decizia nr. 9 din 20 martie 2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, instanța competentă să se pronunțe asupra cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă, aceeași instanță fiind competentă să soluționeze și acțiunile având ca obiect obligarea persoanei juridice la a comunica dispoziția emisă în baza Legii 10/2001.

După rejudecare, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 657 din 21 martie 2007, a admis acțiunea și a obligat pârâții să comunice reclamanților dispoziția nr. 358 din 17 februarie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, atât la domiciliul ales pe parcursul procesului, cât și la domiciliul lor din Germania. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâții nu au făcut dovada comunicării dispoziției nr. 358 din 17 februarie 2004, întrucât pe confirmarea de primire invocată de aceștia ca fiind actul prin care și-au îndeplinit obligația de comunicare a dispoziției, nu este menționată vreo dată, de expediere sau de primire, astfel că aceasta este lovită de vicii de formă.

Prin decizia nr. 417 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara, cu motivarea că dispoziția a fost comunicată doar unuia dintre reclamanți, iar semnarea confirmării numai de către acesta, la o dată neprecizată, nu poate fi opusă și celorlalți reclamanți, întrucât caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 impune interpretarea normelor în favoarea destinatarilor reparațiilor recunoscute de lege. Totodată, lipsa datei face imposibil de stabilit momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea contestației. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., susțin că este greșit considerentul instanțelor de fond și apel în sensul că semnarea confirmării de primire de unul dintre reclamanți nu poate fi opusă și celorlalți, întrucât, în fapt, reclamanții au luat cunoștință de dispoziție, însă nu au atacat-o în termen legal și încearcă să obțină prin această acțiune, o recomunicare a ei. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de 10 zile de la data adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeași lege prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului i n termen de 30 de zile de la comunicare.

" Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor. Față de efectele importante ale „comunicării", aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului ce are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege Din probele administrate în cauză, nu rezultă dacă dispoziția emisă de pârâți a ajuns la reclamanți. Avizul „AR" depus la instanța de apel (fila 7) nu poate constitui o dovadă de comunicare. În primul rând, pe aviz este indicat domiciliul din Germania al reclamanților, deși aceștia și-au indicat atât în notificarea adresată pârâților, cât și în acțiunea introductivă de instanță, un domiciliu ales în România, cu precizarea adresei și persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Cu toate acestea, din aviz rezultă că dispoziția s-a comunicat la domiciliul din Germania. Necomunicarea dispoziției la domiciliul ales de reclamanți, posibilitate oferită și de art. 93 C. proc. civ., i-a împiedicat să formuleze contestație în termenul prevăzut de art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce le-a produs vătămarea constând în imposibilitatea de a contesta dispoziția prin care le-a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara. Pe de altă parte, acest aviz nu cuprinde ștampila oficiului poștal (din România sau Germania) și nici vreo dată în raport de care să poată fi stabilit punctul de plecare a termenului de formulare a contestației.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 417 din 27 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 mai 2008.