ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7894/2008

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin dispoziția nr. 4171 din 22 decembrie 2006,

Primarul municipiului Roman a respins notificarea nr. 139 din 13 noiembrie

2006, prin care reclamanții

L.G., G.L.,

L.O. și M.L. au solicitat

restituirea în natură sau măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul situat loc. Roman, ca fiind tardiv formulată,

motivat de faptul că aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22

din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea

înregistrată la 7 februarie 2007, reclamanții au cerut

anularea

dispoziției, repunerea în termenul de notificare și înaintarea

spre soluționare, în sensul acordării de măsuri

reparatorii, comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul

Primăriei Roman.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că

sunt moștenitorii

persoanei îndreptățite în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, defunctul M.L.

, în calitate de soție

supraviețuitoare și fii, că acesta a decedat după o îndelungată suferință la

data de 31 iulie 2002, și au susținut că au formulat notificarea în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 întrucât nu au cunoștințe

juridice iar dreptul de proprietate este imprescriptibil.

Prin sentința civilă nr. 1027/C din 13

decembrie 2007, Tribunalul Neamț a respins cererea.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că

termenul de

formulare a notificărilor a fost

prevăzut prin dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001 (6 luni de la

intrarea în vigoare a legii) și a fost prelungit, succesiv până la data de 4

februarie 2002.

Ca atare, instanța a constatat că notificarea

depusă de

reclamanți la data de 13

noiembrie 2006 este formulată cu mult peste

termenul legal instituit de

legiuitor.

Instanța a reținut că spitalizarea

autorului lor în perioadele de

timp

evidențiate în biletele de externare datate 26 iunie 2002, respectiv

23

aprilie 2002, deși constituie o situație de imposibilitate obiectivă de

formulare a notificării, nu justifică repunerea în

termen cât timp, ulterior

încetării acesteia, persoanele pretins

îndreptățite nu au formulat notificare. în același sens a opinat instanța și cu

privire la dovada medicală datată 18 martie 2006, potrivit căreia unul dintre

moștenitori

a suferit o plagă mușcată care

a necesitat îngrijire medicală o zi.

Prin decizia civilă nr. 77 din 3 aprilie

2008, Curtea de Apel Bacău a respins apelul declarat de reclamanți pentru

aceleași considerente

reținute și de

tribunal, cu mențiunea că termenul de notificare este un

termen de

decădere și nu un termen de prescripție și, ca atare, nu este susceptibil de

întrerupere, suspendare ori repunere în termen în condițiile Decretului nr.

167/1958.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct.

4, 5, 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții

reiterează aspectele de fapt ale cauzei și susțin că au formulat cerere de

acordare de măsuri

reparatorii atunci când

au „avut posibilitatea fizică" să o facă.

Recurenții susțin că în raport de

prevederile Legii nr. 247/2005 erau îndreptățiți să formuleze o astfel de

notificare și că, în raport de prevederile art. 101 C. proc. civ. și art. 19

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 erau îndreptățiți să fie repuși în termenul

de notificare,

cât timp au dovedit că

autorul lor a avut o afecțiune medicală gravă, că

după decesul acestuia

moștenitorii nu aveau un temei legal pentru a

face

notificare, temei care s-a ivit odată cu apariția Legii nr. 247/2005,

sens

în care citează diverse paragrafe din lucrări de specialitate juridică

referitoare la natura acestor termene.

Analizând criticile formulate de reclamanți,

care se circumscriu

doar motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu

pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, notificarea, act procedural necesar

fi efectuat de persoanele îndreptățite în scopul obținerii unor măsuri

reparatorii instituite pentru anumite categorii de persoane prin legi speciale

de reparație, a fost prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 care au

intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, act normativ prin care s-a

reglementat regimul juridic a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 21 alin. (1) din lege, în

forma inițială, persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau

obligația să notifice cererea lor entității deținătoare a imobilului în termen

de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit

prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Termenul de notificare, cuprins între data de

14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere

întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5)

din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

astfel de bunuri.

Regimul juridic al termenului de decădere este

cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se

reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru

efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică

condițiile în care o persoană poate cere și obține efectuarea actului

procedural după expirarea termenului legal și nu cel prevăzut prin dispozițiile

Decretului nr. 167/1958, cum greșit invocă recurenții.

În această situație, potrivit art. 103

alin. (2) C. proc. civ., actul de procedură (prevăzut de legiuitor a fi

efectuat într-un anumit termen care a fost depășit dintr-o împrejurare mai

presus de voința părții) se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării și în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.

În speța supusă analizei, reclamanții au

invocat, pe de o parte, că au formulat notificarea datată 13 noiembrie 2006 în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005, fără a arăta care dispoziții ale

acestei legi reglementau o astfel de posibilitate și, eventual, termenul în

care se putea formula iar, pe de altă parte au cerut repunerea în termenul de

notificare prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, mai sus arătate, termen

care a expirat în data de 14 februarie 2002.

Or, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu a

fost prevăzută posibilitatea formulării de notificări pentru acordarea de

măsuri reparatorii privind imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001, caz în care invocarea dispozițiilor acestui act normativ de către

reclamanți în justificarea pretențiilor este doar una formală și nu poate fi

primită.

Singura normă juridică prin care a fost

reglementat termenul pentru depunerea notificărilor a fost prevăzută în art. 22

(fost art. 21) din Legea nr. 10/2001 iar această normă nu a suferit nicio

modificare prin dispozițiile Legii nr. 245/2007.

Referitor la solicitarea de repunere în

termenul de notificare prevăzut de dispoziția legală menționată, termen care a

expirat în data de 14 februarie 2002, instanțele de fond au reținut în mod

corect că

împrejurarea invocată, anume

starea de boală a autorului lor, existentă

pe perioada termenului de

notificare, deși de natură să împiedice formularea notificării, nu justifică

repunerea în termen cât timp

moștenitorii

săi nu au formulat notificare în termenul prevăzut de art. 103 alin. (2) C.

proc. civ., adică în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării cu

arătarea motivelor împiedicării.

În acest

context al analizei este de observat că reclamanții au

formulat notificare abia la data de 13 noiembrie

2006, adică la circa 4 ani de la decesul autorului lor și, respectiv, de la

data expirării termenului de notificare, și o cerere de repunere în termen

direct în fața instanței de

judecată

la data de 7 februarie 2007, cu mult după încetarea cauzelor pe

care le invocă a fi fost de natură să

împiedice respectarea termenului

legal.

Așa fiind,

cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea

corectă

a dispozițiilor legale incidente, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții L.G., G.L., L.O. și M.L. împotriva deciziei nr. 77 din 23

aprilie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

decembrie 2008.