ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1058/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță

înregistrată, la data de 7 august 2006, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a comercială, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC R. SA

la plata sumei de 321.373,17 lei reprezentând penalități de întârziere datorate

de pârâta în baza contractelor de prestări servicii încheiate de cele două

părți în anul 2005 în vederea derulării P.R.R.P.

În cauză, pârâta a formulat întâmpinare și

cerere reconvențională, invocând pe cale de excepție necompetența generală a instanțelor

de judecată, în raport de clauza compromisorie prin care părțile au convenit ca

disputele dintre ele în legătură cu contractele încheiate să fie soluționate pe

calea arbitrajului.

Prin sentința comercială nr. 10265 din data

de 17 noiembrie 2006, tribunalul a admis excepția de necompetență generală a instanțelor

de judecată, invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantei ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că părțile, au încheiat o clauză compromisorie, perfect valabilă, înscrisă

la art. 9.3 și respectiv 13.3 din contractele de prestări servicii convenite,

prin care au stabilit ca litigiile dintre ele să fie soluționate de către Curtea

de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, convenția

părților, excluzând conform art. 343

3

C. proc. civ., competența

instanțelor de judecată pentru litigiul dedus judecății.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat

apel, criticile sale vizând nulitatea clauzei compromisorii precum și

soluționarea greșită a excepției de necompetență a instanțelor de judecată, în

raport de art. 158 C. proc. civ., care impunea trimiterea cauzei la organul cu

activitatea jurisdicțională competent.

Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin decizia comercială nr. 246 pronunțată la data de 15 mai 2007,

a admis apelul reclamantei și a desființat sentința fondului cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceiași instanță.

Răspunzând motivele de apel, instanța de

control judiciar apreciază că sub aspectul nulității clauzei compromisorii,

neindicarea arbitrilor și a modalității de numire a lor, nu constituie o

cerință prevăzută de lege sub sancțiunea nulității, iar trimiterea generală la

jurisdicția Curții de Arbitraj poate semnifica acceptarea regulilor acesteia cu

privire la procedura de urmat.

În legătură cu invocarea și soluționarea excepției

de necompetență în cauză, instanța de control constată că tribunalul trebuia să

țină seama de dispozițiile art. 343

4

alin. (4) C. proc. civ.,

referitoare la reglementarea conflictului de competență ivit între o instanță

judecătorească și un tribunal arbitral, dispoziții care impun concluzia

declinării competenței de către instanța de judecată în favoarea tribunalului

arbitral.

În același sens, instanța apreciată că prin

caracterul dilatoriu al excepției de necompetență, judecata nu este împiedicată

să continue, or, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, excepția

necompetenței capătă un caracter dirimant, care nu a fost avut în vedere de

dispozițiile legale incidente.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta

SC R. SA a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii

atacate în sensul respingerii apelului și menținerii ca legală a sentinței

fondului.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând în

dezvoltarea criticilor formulate, în sinteză, următoarele:

- hotărârea instanței de apel cuprinde motive

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7), referirile la conflictul de

competență reglementat de art. 343

4

C. proc. civ., fiind irelevante,

în măsura în care, în cauză, nu există conflict de competență, tribunalul

arbitral nefiind nici măcar constituit;

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

și încălcarea legii (art. 304 pct. 9) urmare confuziei pe care o face instanța

între instituția declinării de competență și instituția necompetenței

materiale, reglementarea cuprinsă în art. 343

4

alin. (3) și (4),

exclude aplicarea în materie de arbitraj a art. 20 și art. 158 – art. 160 C. proc.

civ., întrucât normele juridice în materia arbitrajului derogă de la aceste

dispoziții de drept comun;

- sub un al doilea aspect dispozițiile art. 340

și 340

1

și art. 355 C. proc. civ., exclud posibilitatea sesizării

tribunalului arbitral de către instanța de judecată, singura persoană care

poate sesiza tribunalul arbitral fiind reclamantul, prin cerere scrisă, iar

declinarea de competență are caracterul unui act de sesizare a instanței,

soluție care este contrară naturii arbitrajului;

- instanța de apel, prin înlăturarea

dispozițiilor legale aplicabile, a judecat în echitate, pierzând din vedere că

„prejudicierea reclamantului” pe care o reține, se datorează culpei acestuia,

urmare sesizării unui organ necompetent;

- instanța a omis să se pronunțe asupra

cererii de cheltuieli de judecată formulate, în condițiile în care apelul a

fost admis numai în parte, astfel că se impunea suportarea cheltuielilor proporțional

cu culpa procesuală a fiecărei părți.

Examinând decizia atacată, în contextul criticilor

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

criticilor formulate, subsumate motivelor de nelegalitate invocate, respectiv art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va fi făcută împreună din rațiuni impuse de coerența

și logica expunerii, precum și datorită faptului că, autorul recursului,

examinează dispozițiile legale pe care instanța își fundamentează hotărârea,

din ambele perspective.

de soluționare a excepției necompetenței materiale a instanțelor de judecată

sesizate, urmare existenței unei clauze compromisorii convenite de părți cu

privire la litigiul dedus judecății.

instanțelor judecătorești, excepție de procedură, de ordine publică, este

reglementată de dispozițiile art. 158 – art. 159 C. proc. civ.

După art. 158 alin. (1) C. proc. civ., „Când

în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este

obligată să stabilească instanța comnpetentă, ori, dacă este cazul, un alt organ

de activitate jurisdicțională competent”, iar potrivit alin. (3) „… dosarul va

fi trimis instanței competente sau, după caz, altui organ de activitate

jurisdicțională competent…”.

soluția procedurală a declinărilor de competență, aplicându-se când instanțele

se declară necompetente.

Cum, dispozițiile citate, nu fac nici o distincție,

între organele cu activitate jurisdicțională competente, care pot fi organe ale

statului sau private, ele constituie fundamentul legal al declinărilor de

competența de la instanța statală care s-a dezinvestit la organul

jurisdicțional privat, respectiv arbitrajul.

IV, Despre arbitraj, cu referire la chestiunea necompetenței instanței de

judecată, sunt reglementate de art. 343

4

C. proc. civ.

Potrivit alin. (3) și (4) din textul de lege

sus-menționat „… instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara

necompetentă, dacă va constata că există convenție arbitrală, iar în caz de

conflict de competență hotărăște instanța ierarhic superioară instanței

înaintea căreia s-a ivit conflictul”.

o coroborare a dispozițiilor speciale referitoare la arbitraj cu cele cuprinse

în art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanța judecătorească

necompetentă procedează potrivit celor statuate în art. 158 alin. (3),

respectiv trimite dosarul organului jurisdicțional competent, iar referirea din

art. 343 alin. (4) cu trimitere la posibilitatea ivirii unui conflict de

competență, este de natură să întărească concluzia trimiterii cauzei organului

cu activitate jurisdicțională competent.

Și aceasta deoarece, existența conflictului presupune

o hotărâre de declinare de competență, sau, altfel spus, pentru ca să existe conflict,

trebuie ca instanța să își verifice propria competență și să se declare necompetentă,

procedând conform art. 158 C. proc. civ.

În acest sens, trimiterea pe care o face instanța

de apel la dispozițiile care reglementează conflictul de competență este pe

deplin justificată, constituind un argument peremptoriu în expunerea

raționamentului său.

Instanța de apel, nu a constatat că în cauză

s-a ivit un conflict de competență, așa cum susține autoarea recursului, ci, în

analiza exhaustivă a dispozițiilor legale generale și speciale, care

reglementează problema competenței materiale a instanței judecătorești și-a

argumentat punctul de vedere pe aspectele relevante din cuprinsul acestor dispoziții.

În sfârșit, Curtea constată că, deși în

ipoteza unui conflict negativ de competență, acesta are, oarecum, un caracter

atipic dat fiind normele speciale care reglementează procedura arbitrală,

instanța de judecată, aflată în ipoteza reglementată de art. 153 alin. (3) C.

proc. civ., trebuie să procedeze în consecință, neexistând nici un argument

legal care să impună concluzia neaplicării acestor dispoziții legale.

Referitor la neacordarea cheltuielilor de

judecată intimatei pârâte, în condițiile admiterii apelului declarat de

reclamantă, intimată căzută în pretenții, nu poate pretinde plata cheltuielilor

de judecată, față de dispozițiile legale statuate de art. 274 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând neîntemeiate criticile

formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA

BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 246 din 15 mai 2007 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

martie 2008.