ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8983/2005

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 6 aprilie 2004

reclamantul

L.P. a chemat în judecată pe pârâtul primarul municipiului

Timișoara

pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea

dispoziției nr. 647 din 18 martie 2004 emisă de pârât și obligarea la

restituirea în natură, către reclamant, a imobilului din Timișoara.

În motivarea cererii s-a arătat că

imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului și a trecut în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

223/1974, fără plată. Cererea de restituire în natură a fost respinsă

cu motivarea

că reclamantul nu a depus o declarație autentificată din

care să rezulte că nu a beneficiat de despăgubiri. Această susținere este

eronată deoarece reclamantul a depus în dosarul de restituire înregistrat la

Primăria municipiului Timișoara sub nr. 389/2001 o astfel de declarație.

La data de 16 iunie 2004 reclamantul și-a

precizat acțiunea în sensul că solicită chemarea în judecată și a Consiliului

Local Timișoara și a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 1067 din 24

septembrie 2004 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a

anulat dispoziția nr. 647 din 18 martie 2004 emisă de primarul municipiului

Timișoara, a dispus restituirea către reclamant a imobilului situat în

Timișoara, condiționat de plata de către acesta a echivalentului sumei de 11670

dolari SUA.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

apartamentul reclamantului a

fost trecut în

patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată. La data

părăsirii țării de către reclamant rămăsese de achitat un credit la CEC în

sumă

de 52.164, 50 lei a cărui valoare reactualizată este de 11.670 dolari SUA.

Contestația față de Statul român reprezentat de

Ministerul Finanțelor

Publice a fost

respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive deoarece obiectul cererii

este o contestație împotriva deciziei emisă de primar iar nu revendicarea

imobilului

de la stat.

Prin decizia civilă nr. 131 din 24 ianuarie

2005 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat împotriva

sentinței de către pârâții Consiliul Local Timișoara și primarul municipiului

Timișoara, schimbând în parte sentința în sensul că a înlăturat obligația stabilită

în sarcina consiliului. A fost respins apelul declarat de către reclamant.

În considerentele deciziei sale,

instanța de apel a reținut că art. 22 din Legea nr. 10/2001 are în vedere

depunerea actelor doveditoare a dreptului de proprietate sau a calității de

moștenitor, iar nu declarația solicitată de persoana notificată. Chiar dacă

notificatul soluționează notificarea pe baza actelor de la dosarul

administrativ, instanța de judecată are aptitudinea de a stabili că, în vederea

realizării scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 10/2001,

declarația solicitată poate fi depusă ulterior.

Lipsa declarației solicitate nu poate

împiedica restituirea în natură,

câtă vreme descoperirea ulterioară a incidenței art. 5 din lege atrage

aplicarea de sancțiuni civile sau după caz, penale.

Consiliul local nu are calitate

procesuală pasivă. De vreme ce asupra notificărilor se pronunță primarul prin

decizie motivată, consiliul nu poate fi obligat în procesul având ca obiect

anularea dispoziției.

Susținerea reclamantului în sensul că obligarea

sa la plata contravalorii actualizate a creditului nerambursat este nelegală nu

a fost găsită întemeiată, pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără

justă cauză a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul

și pârâtul Primarul municipiului Timișoara.

Recursul pârâtului, întemeiat în drept pe

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., este structurat pe următoarele

critici:

În mod greșit s-a considerat că lipsa

declarației solicitate nu poate împiedica restituirea în natură. Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 a respins cererea reclamantului întrucât dosarul

administrativ nu a fost completat cu declarația ce i-a fost solicitată.

Termenul de depunere a actelor în etapa

administrativă, l iulie 2003, este un termen de decădere și nu de recomandare,

legiuitorul excluzând posibilitatea de a se depune documentele justificative

direct în fața instanței de judecată. Aceasta doar verifică -în baza

documentelor depuse de solicitant-dacă au fost respectate dispozițiile Legii

nr. 10/2001 în cadrul procedurii administrative.

Potrivit

O.U.G. nr. 10/2003, în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana

îndreptățită după expirarea termenului de 1 iulie 2003 nu mai pot fi

admise ca probe pentru soluționarea cauzei.

Prin

recursul său, încadrat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamantul a arătat că în mod greșit a fost condiționată

restituirea în natură a apartamentului de plata echivalentului în lei a sumei

de 11.670 dolari SUA. Această sumă se poate constitui doar într-un drept de

creanță garantat prin ipotecă dispusă asupra imobilului până la achitarea

integrală a acesteia. O altă soluție este nelegală pentru că la data preluării

reclamantul avea calitatea de proprietar.

Decizia instanței de apel este nelegală și

sub aspectul înlăturării obligației stabilite de prima instanță în sarcina

Consiliului Local al

municipiului

Timișoara. Calitatea procesuală a acestei părți derivă din faptul că

aceasta

a fost și este deținătorul imobilului revendicat. Primarul a emis dispoziția în

calitate de reprezentant al Consiliului Local, astfel încât consiliul fiind

unitatea deținătoare, are calitate procesuală.

Analizând decizia dată de instanța de

apel, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de

probele administrate în primă instanță, Curtea a reținut următoarele:

în forma în vigoare la data declanșării prezentului litigiu, actele doveditoare

ale dreptului de proprietate,

precum și, în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse

ca

anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest termen a fost prelungit succesiv prin

O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 184/2002 și prin O.U.G.

nr. 10/2003.

În temeiul articolului unic al O.U.G. nr.

10/2003, termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzut la art. 22 din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, s-a prelungit cu două luni, respectiv până la data de

14 mai 2003.

În toate cazurile, actele depuse sau

invocate de persoana îndreptățită

după

expirarea termenului prevăzut la alineatul anterior nu mai pot fi admise ca

probe

pentru soluționarea cauzei.

Din interpretarea acestor texte rezultă că

termenul de depunere ca și sancțiunea nerespectării lui, vizează numai actele

doveditoare ale dreptului de proprietate iar în cazul moștenitorilor, actele

care le atestă această calitate.

Orice alt act poate fi depus și ulterior,

înaintea instanței de judecată, fără ca aceasta să fie nevoită să constate doar

că a intervenit decăderea.

După cum, administrarea nici unei alte

dovezi nu trebuie să fie în

sarcina

solicitantului. Aceasta deoarece, necesitatea depunerii de către persoana

solicitantă

a unei declarații autentificate, date pe proprie răspundere, prin care

notificatorul declară că el sau ascendenții săi,

proprietari la data preluării, nu au

făcut obiectul acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, nu este o cerință impusă prin Legea nr. 10/2001, ci

doar prin Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr.

498/2003. Or, normele metodologice sunt edictate pentru aplicarea și

interpretarea unei legi, și nicidecum nu pot adăuga la lege.

Dacă autoritatea administrativă la nivelul

căreia s-a constituit Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar fi avut dovezi

că reclamantul a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie,

enumerate în anexa 1 a Legii nr. 10/2001, ar fi trebuit să-i respingă cererea.

Desigur că, și dacă ulterior se face această dovadă, reclamantul urmează să

suporte sancțiunea impusă de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere aceste considerente,

Curtea a apreciat că motivul de recurs invocat de Primarul municipiului

Timișoara nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

întemeiat nici recursul declarat de reclamant.

Într-adevăr, atunci când emite dispoziția

în temeiul Legii nr. 10/2001, primarul nu acționează în nume propriu, ci ca

reprezentant al deținătorului imobilului.

În art. 21 din Legea nr. 10/2001, în forma

în vigoare la data sesizării instanței, sunt stabilite părțile între care se

desfășoară procedurile prevăzute de lege pentru restituire: persoana

îndreptățită și persoana juridică deținătoare a imobilului. în alin. (39 al

acestui articol se menționează și primăriile, ceea ce înseamnă că primăriile au

fost incluse în cadrul unităților deținătoare, cu mențiunea că dispoziția o dă

primarul.

Drept urmare, consiliul local nu este

considerat unitate deținătoare, și prin urmare nu are calitate procesuală

pasivă în litigiul în care se pune în discuție valabilitatea deciziei emisă de

primar.

Pe de altă parte, în mod corect au dispus

instanțele de fond ca restituirea în natură a imobilului să fie condiționată de

plata contravalorii actualizate a creditului nerambursat de către reclamant,

pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

în lipsa unui text care să îngăduie o

asemenea măsură, nu a putut fi primită solicitarea reclamantului de a se

recunoaște în favoarea statului un drept de creanță garantat printr-o ipotecă

asupra apartamentului până la achitarea integrală a debitului menționat.

Față de cele ce preced, și în urma

analizei criticilor făcute de reclamant Curtea a ajuns la concluzia că instanța

de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001, nefiind

îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse, cu consecința păstrării hotărârii

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul L.P.

și pârâtul primarul municipiului Timișoara

împotriva deciziei civile nr. 131 din

24 ianuarie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2005.