ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8983/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 6 aprilie 2004 reclamantul L.P. a chemat în judecată pe pârâtul primarul municipiului Timișoara pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 647 din 18 martie 2004 emisă de pârât și obligarea la restituirea în natură, către reclamant, a imobilului din Timișoara. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului și a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată. Cererea de restituire în natură a fost respinsă cu motivarea că reclamantul nu a depus o declarație autentificată din care să rezulte că nu a beneficiat de despăgubiri.

Această susținere este eronată deoarece reclamantul a depus în dosarul de restituire înregistrat la Primăria municipiului Timișoara sub nr. 389/2001 o astfel de declarație. La data de 16 iunie 2004 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită chemarea în judecată și a Consiliului Local Timișoara și a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința civilă nr. 1067 din 24 septembrie 2004 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a anulat dispoziția nr. 647 din 18 martie 2004 emisă de primarul municipiului Timișoara, a dispus restituirea către reclamant a imobilului situat în Timișoara, condiționat de plata de către acesta a echivalentului sumei de 11670 dolari SUA.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că apartamentul reclamantului a fost trecut în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată. La data părăsirii țării de către reclamant rămăsese de achitat un credit la CEC în sumă de 52.164, 50 lei a cărui valoare reactualizată este de 11.670 dolari SUA. Contestația față de Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive deoarece obiectul cererii este o contestație împotriva deciziei emisă de primar iar nu revendicarea imobilului de la stat. Prin decizia civilă nr. 131 din 24 ianuarie 2005 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat împotriva sentinței de către pârâții Consiliul Local Timișoara și primarul municipiului Timișoara, schimbând în parte sentința în sensul că a înlăturat obligația stabilită în sarcina consiliului.

A fost respins apelul declarat de către reclamant. În considerentele deciziei sale, instanța de apel a reținut că art. 22 din Legea nr. 10/2001 are în vedere depunerea actelor doveditoare a dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor, iar nu declarația solicitată de persoana notificată. Chiar dacă notificatul soluționează notificarea pe baza actelor de la dosarul administrativ, instanța de judecată are aptitudinea de a stabili că, în vederea realizării scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 10/2001, declarația solicitată poate fi depusă ulterior. Lipsa declarației solicitate nu poate împiedica restituirea în natură, câtă vreme descoperirea ulterioară a incidenței art. 5 din lege atrage aplicarea de sancțiuni civile sau după caz, penale.

Consiliul local nu are calitate procesuală pasivă. De vreme ce asupra notificărilor se pronunță primarul prin decizie motivată, consiliul nu poate fi obligat în procesul având ca obiect anularea dispoziției. Susținerea reclamantului în sensul că obligarea sa la plata contravalorii actualizate a creditului nerambursat este nelegală nu a fost găsită întemeiată, pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâtul Primarul municipiului Timișoara. Recursul pârâtului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., este structurat pe următoarele critici: În mod greșit s-a considerat că lipsa declarației solicitate nu poate împiedica restituirea în natură.

Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a respins cererea reclamantului întrucât dosarul administrativ nu a fost completat cu declarația ce i-a fost solicitată. Termenul de depunere a actelor în etapa administrativă, l iulie 2003, este un termen de decădere și nu de recomandare, legiuitorul excluzând posibilitatea de a se depune documentele justificative direct în fața instanței de judecată. Aceasta doar verifică -în baza documentelor depuse de solicitant-dacă au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii administrative. Potrivit O.U.G. nr. 10/2003, în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului de 1 iulie 2003 nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei.

Prin recursul său, încadrat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că în mod greșit a fost condiționată restituirea în natură a apartamentului de plata echivalentului în lei a sumei de 11.670 dolari SUA. Această sumă se poate constitui doar într-un drept de creanță garantat prin ipotecă dispusă asupra imobilului până la achitarea integrală a acesteia. O altă soluție este nelegală pentru că la data preluării reclamantul avea calitatea de proprietar. Decizia instanței de apel este nelegală și sub aspectul înlăturării obligației stabilite de prima instanță în sarcina Consiliului Local al municipiului Timișoara. Calitatea procesuală a acestei părți derivă din faptul că aceasta a fost și este deținătorul imobilului revendicat.

Primarul a emis dispoziția în calitate de reprezentant al Consiliului Local, astfel încât consiliul fiind unitatea deținătoare, are calitate procesuală. Analizând decizia dată de instanța de apel, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate în primă instanță, Curtea a reținut următoarele: 1. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data declanșării prezentului litigiu, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 184/2002 și prin O.U.G. nr. 10/2003. În temeiul articolului unic al O.U.G. nr. 10/2003, termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzut la art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, s-a prelungit cu două luni, respectiv până la data de 14 mai 2003. În toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului prevăzut la alineatul anterior nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei. Din interpretarea acestor texte rezultă că termenul de depunere ca și sancțiunea nerespectării lui, vizează numai actele doveditoare ale dreptului de proprietate iar în cazul moștenitorilor, actele care le atestă această calitate.

Orice alt act poate fi depus și ulterior, înaintea instanței de judecată, fără ca aceasta să fie nevoită să constate doar că a intervenit decăderea. După cum, administrarea nici unei alte dovezi nu trebuie să fie în sarcina solicitantului. Aceasta deoarece, necesitatea depunerii de către persoana solicitantă a unei declarații autentificate, date pe proprie răspundere, prin care notificatorul declară că el sau ascendenții săi, proprietari la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, nu este o cerință impusă prin Legea nr. 10/2001, ci doar prin Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. Or, normele metodologice sunt edictate pentru aplicarea și interpretarea unei legi, și nicidecum nu pot adăuga la lege. Dacă autoritatea administrativă la nivelul căreia s-a constituit Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar fi avut dovezi că reclamantul a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1 a Legii nr. 10/2001, ar fi trebuit să-i respingă cererea. Desigur că, și dacă ulterior se face această dovadă, reclamantul urmează să suporte sancțiunea impusă de art. 5 din Legea nr. 10/2001. Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că motivul de recurs invocat de Primarul municipiului Timișoara nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; 2. Nu este întemeiat nici recursul declarat de reclamant. Într-adevăr, atunci când emite dispoziția în temeiul Legii nr. 10/2001, primarul nu acționează în nume propriu, ci ca reprezentant al deținătorului imobilului. În art. 21 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței, sunt stabilite părțile între care se desfășoară procedurile prevăzute de lege pentru restituire: persoana îndreptățită și persoana juridică deținătoare a imobilului. în alin. (39 al acestui articol se menționează și primăriile, ceea ce înseamnă că primăriile au fost incluse în cadrul unităților deținătoare, cu mențiunea că dispoziția o dă primarul. Drept urmare, consiliul local nu este considerat unitate deținătoare, și prin urmare nu are calitate procesuală pasivă în litigiul în care se pune în discuție valabilitatea deciziei emisă de primar.

Pe de altă parte, în mod corect au dispus instanțele de fond ca restituirea în natură a imobilului să fie condiționată de plata contravalorii actualizate a creditului nerambursat de către reclamant, pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia. în lipsa unui text care să îngăduie o asemenea măsură, nu a putut fi primită solicitarea reclamantului de a se recunoaște în favoarea statului un drept de creanță garantat printr-o ipotecă asupra apartamentului până la achitarea integrală a debitului menționat. Față de cele ce preced, și în urma analizei criticilor făcute de reclamant Curtea a ajuns la concluzia că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Așadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul L.P. și pârâtul primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 131 din 24 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2005.