ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 829/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, cu

nr. 2971/2001, reclamanta S.I.F. M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

C.N.V.M., anularea Ordonanței nr. 161 din 8 iunie 2001, emisă de pârâtă și

suspendarea executării actului administrativ atacat.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că Ordonanța nr. 161 din 8 iunie 2001 este

lovită de nulitate, deoarece a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale

referitoare la competența materială a C.N.V.M.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe prevederile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ

și ale Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori.

Prin încheierea din data de

4 decembrie 2001 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în

interes propriu formulată de SC S.B. SRL.

Cauza a fost strămutată la

Curtea de Apel Constanța, prin încheierea nr. 1666 din 26 aprilie 2002,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

în dosarul nr. 405/2002.

Anterior strămutării, prin

încheierea din data de 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bacău admisese

cererea de suspendare a executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 161 din 8 iunie

2001, până la soluționarea litigiului, cerere formulată de reclamantă în

temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990.

Prin decizia nr. 697 din 18

februarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2065/2003, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul declarat de

intervenientă împotriva încheierii menționate, pentru lipsa calității

procesuale active și a constatat nul, recursul declarat de C.N.V.M.

Învestită cu soluționarea

cauzei ca efect al strămutării, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios

administrativ, prin încheierea pronunțată în data de 24 iunie 2004, în dosarul

nr. 44/CA 2003, a suspendat judecata acțiunii, până la soluționarea

contestației în anulare formulată de intervenientă împotriva deciziei nr. 697

din 18 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 2065/2003.

Contestația în anulare a

fost respinsă prin decizia nr. 589 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost restituit

Curții de Apel Constanța, la data de 7 iunie 2005, când prin rezoluție s-a

acordat termen la 7 iulie 2005, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de

7 iulie 2005, instanța a constatat că părțile au fost citate din eroare,

întrucât niciuna dintre ele nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, astfel

încât dosarul a fost constatat „în stare de suspendare”.

La data de 28 februarie

2006, compartimentul arhivă a întocmit un referat prin care s-a constatat că

s-a împlinit 1 an de la data întocmirii ultimului an de procedură (2 februarie

2005), fiind necesară repunerea cauzei pe rol pentru constatarea perimării din

oficiu, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, s-a fixat

termen la 6 aprilie 2006, cu citarea părților.

Prin încheierea nr. 291 din

13 aprilie 2006, Curtea de Apel Constanța a constatat perimată acțiunea, în

temeiul art. 248, 249 și 252 C. proc. civ.

În considerentele

încheierii, instanța a reținut că de la data pronunțării deciziei n. 697 din 18

februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, timp de 6 luni, nu a mai

fost îndeplinit nici un act de procedură, din vina exclusivă a părților

interesate și că solicitarea de acordare a unui termen de judecată nu

reprezintă un act de procedură făcut în vederea judecării procesului, conform

art. 249 C. proc. civ.

Încheierea menționată a fost

atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, pentru motive pe care

le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea cererii de

recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a prevederilor legale ce reglementează instituția perimării,

întrucât instanța nu a ținut seama de efectele cererii de amânare transmise la

dosar prin adresa nr. 2077 din 27 iunie 2005.

Recurenta-reclamantă a mai

arătat că acea cerere a întrerupt cursul perimării, potrivit art. 249 C. proc.

civ., fiind un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către

partea care justifică un interes, dar instanța de fond nu a analizat

argumentele invocate de reclamantă și nu a indicat, în motivarea încheierii,

temeiurile de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția.

Examinând cauza, prin prisma

motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., ținând seama și de apărările intimaților, Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

Potrivit art. 248 C. proc.

civ., „(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,

revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp

de un an. Partea nu se socotește de vină, când actul de procedură urma să fie

îndeplinit din oficiu.

(2) Termenul perimării nu

curge cât timp, fără vina părții, cererea nu a ajuns încă la instanța

competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.

(3) În materie comercială,

termenul de perimare este de șase luni”.

În temeiul art. 249 C. proc.

civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în

vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Aceste prevederi legale

conduc la concluzia că perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe

o prezumție de desistare a părții, pornind de la faptul nestăruinței în judecarea

pricinii.

Ea intervine dacă sunt

îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții: cauza să fi rămas în nelucrare un

anumit interval de timp și nelucrarea să se datoreze culpei părții.

Judecarea cauzei de față a

fost suspendată prin încheierea din data de 24 iunie 2004, în temeiul art. 244

pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea contestației în anulare formulate

împotriva deciziei nr. 697 din 18 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul

nr. 2065/2003.

Motivul suspendării a

încetat la data de 2 februarie 2005, când a fost pronunțată decizia nr. 589,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins contestația în anulare.

După restituirea dosarului

la Curtea de Apel Constanța, la 7 iunie 2005, a fost fixat termen în ședința

publică din data de 7 iulie 2005 și s-a dispus citarea părților, atât

rezoluția, cât și citațiile emise în baza ei fiind acte de procedură care emană

de la instanță.

După primirea citației,

reclamanta S.I.F. M. SA a formulat cererea nr. 2077din 27 iunie 2005, depusă la

dosar la 29 iunie 2005, prin care a solicitat amânarea judecării cauzei pentru

imposibilitatea de prezentare a reprezentantului său ori amânarea pronunțării

pentru a formula concluzii scrise. Primind citația pentru termenul din 7 iulie

2005, fără vreo mențiune specială, partea era îndreptățită să considere că

pricina a fost repusă pe rol pentru continuarea judecății.

Ar. 249 C. proc. civ. nu

face distincție între actele de procedură întocmite de partea care justifică un

interes, singura condiție fiind aceea ca actul să fie făcut „în vederea

judecării procesului”. Poate avea efect interuptiv al termenului de perimare

orice act de procedură care se raportează la judecată și tinde la continuarea

acesteia, chiar dacă nu trebuie comunicat părții adverse, astfel încât Curtea

constată că demersul efectuat de reclamantă se încadrează în prevederile art.

249 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, este

de menționat că termenul de perimare de 6 luni, reținut în considerentele

încheierii, operează numai în materie comercială, conform art. 248 alin. (3) C.

proc. civ. În contenciosul administrativ se aplică termenul de drept comun de 1

an, pentru că nu există norme derogatorii în această materie.

Reținând, astfel, că

instanța de fond a constatat intervenită perimarea prin interpretarea și

aplicarea greșită a prevederilor art. 248 și 249 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în

temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., va casa încheierea atacată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

S.I.F. M. SA Bacău împotriva încheierii nr. 291 din 13 aprilie 2006 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze

de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2007.