ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 829/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, cu nr. 2971/2001, reclamanta S.I.F. M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., anularea Ordonanței nr. 161 din 8 iunie 2001, emisă de pârâtă și suspendarea executării actului administrativ atacat. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că Ordonanța nr. 161 din 8 iunie 2001 este lovită de nulitate, deoarece a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială a C.N.V.M. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ și ale Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori.

Prin încheierea din data de 4 decembrie 2001 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC S.B. SRL. Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Constanța, prin încheierea nr. 1666 din 26 aprilie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 405/2002. Anterior strămutării, prin încheierea din data de 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bacău admisese cererea de suspendare a executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 161 din 8 iunie 2001, până la soluționarea litigiului, cerere formulată de reclamantă în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990. Prin decizia nr. 697 din 18 februarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2065/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul declarat de intervenientă împotriva încheierii menționate, pentru lipsa calității procesuale active și a constatat nul, recursul declarat de C.N.V.M.

Învestită cu soluționarea cauzei ca efect al strămutării, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, prin încheierea pronunțată în data de 24 iunie 2004, în dosarul nr. 44/CA 2003, a suspendat judecata acțiunii, până la soluționarea contestației în anulare formulată de intervenientă împotriva deciziei nr. 697 din 18 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2065/2003. Contestația în anulare a fost respinsă prin decizia nr. 589 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost restituit Curții de Apel Constanța, la data de 7 iunie 2005, când prin rezoluție s-a acordat termen la 7 iulie 2005, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de 7 iulie 2005, instanța a constatat că părțile au fost citate din eroare, întrucât niciuna dintre ele nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, astfel încât dosarul a fost constatat „în stare de suspendare”. La data de 28 februarie 2006, compartimentul arhivă a întocmit un referat prin care s-a constatat că s-a împlinit 1 an de la data întocmirii ultimului an de procedură (2 februarie 2005), fiind necesară repunerea cauzei pe rol pentru constatarea perimării din oficiu, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, s-a fixat termen la 6 aprilie 2006, cu citarea părților. Prin încheierea nr. 291 din 13 aprilie 2006, Curtea de Apel Constanța a constatat perimată acțiunea, în temeiul art. 248, 249 și 252 C. proc.

civ. În considerentele încheierii, instanța a reținut că de la data pronunțării deciziei n. 697 din 18 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, timp de 6 luni, nu a mai fost îndeplinit nici un act de procedură, din vina exclusivă a părților interesate și că solicitarea de acordare a unui termen de judecată nu reprezintă un act de procedură făcut în vederea judecării procesului, conform art. 249 C. proc. civ. Încheierea menționată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale ce reglementează instituția perimării, întrucât instanța nu a ținut seama de efectele cererii de amânare transmise la dosar prin adresa nr. 2077 din 27 iunie 2005. Recurenta-reclamantă a mai arătat că acea cerere a întrerupt cursul perimării, potrivit art. 249 C. proc. civ., fiind un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, dar instanța de fond nu a analizat argumentele invocate de reclamantă și nu a indicat, în motivarea încheierii, temeiurile de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția. Examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările intimaților, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Potrivit art. 248 C. proc. civ., „(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește de vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. (2) Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părții, cererea nu a ajuns încă la instanța competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată. (3) În materie comercială, termenul de perimare este de șase luni”. În temeiul art. 249 C. proc.

civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Aceste prevederi legale conduc la concluzia că perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe o prezumție de desistare a părții, pornind de la faptul nestăruinței în judecarea pricinii. Ea intervine dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții: cauza să fi rămas în nelucrare un anumit interval de timp și nelucrarea să se datoreze culpei părții. Judecarea cauzei de față a fost suspendată prin încheierea din data de 24 iunie 2004, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea contestației în anulare formulate împotriva deciziei nr. 697 din 18 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 2065/2003.

Motivul suspendării a încetat la data de 2 februarie 2005, când a fost pronunțată decizia nr. 589, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația în anulare. După restituirea dosarului la Curtea de Apel Constanța, la 7 iunie 2005, a fost fixat termen în ședința publică din data de 7 iulie 2005 și s-a dispus citarea părților, atât rezoluția, cât și citațiile emise în baza ei fiind acte de procedură care emană de la instanță. După primirea citației, reclamanta S.I.F. M. SA a formulat cererea nr. 2077din 27 iunie 2005, depusă la dosar la 29 iunie 2005, prin care a solicitat amânarea judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului său ori amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.

Primind citația pentru termenul din 7 iulie 2005, fără vreo mențiune specială, partea era îndreptățită să considere că pricina a fost repusă pe rol pentru continuarea judecății. Ar. 249 C. proc. civ. nu face distincție între actele de procedură întocmite de partea care justifică un interes, singura condiție fiind aceea ca actul să fie făcut „în vederea judecării procesului”. Poate avea efect interuptiv al termenului de perimare orice act de procedură care se raportează la judecată și tinde la continuarea acesteia, chiar dacă nu trebuie comunicat părții adverse, astfel încât Curtea constată că demersul efectuat de reclamantă se încadrează în prevederile art. 249 C. proc. civ. În altă ordine de idei, este de menționat că termenul de perimare de 6 luni, reținut în considerentele încheierii, operează numai în materie comercială, conform art. 248 alin. (3) C. proc.

civ. În contenciosul administrativ se aplică termenul de drept comun de 1 an, pentru că nu există norme derogatorii în această materie. Reținând, astfel, că instanța de fond a constatat intervenită perimarea prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 248 și 249 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., va casa încheierea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.I.F. M. SA Bacău împotriva încheierii nr. 291 din 13 aprilie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.