ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2196/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 76 din 21 ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de P.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a dispus anularea Hotărârii nr. 21857 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 septembrie 1944 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 martie 2007. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Prin hotărârea contestată, pârâta a respins cererea reclamantei de recunoaștere a calității de beneficiar al prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu motivarea că din actele de stare civilă și din declarațiile martorilor rezultă date contradictorii cu privire la calitatea solicitată. Din analiza prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că persoana care solicită beneficiul acestui act normativ trebuie să facă dovada persecuțiilor etnice exercitate asupra sa de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945. Conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și principiului audierii nemijlocite de către instanță a martorilor, Curtea de Apel a procedat la audierea martorului B.I., beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și din coroborarea cu înscrisurile prezentate în probațiune, instanța a reținut că reclamanta împreună cu familia sa a părăsit în toamna anului 1944 localitatea de domiciliu - Csaba (Ceaba), Județul Cluj și s-a refugiat în localitatea Mociu, datorită persecuțiilor din motive etnice exercitate de regimul de ocupație a localității, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în primăvara anului 1945. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj susține, în esență, că, potrivit O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din refugiu. Recurenta-pârâtă susține că instanța fondului a nesocotit aceste prevederi ale legii prin faptul că a procedat la audierea unui singur martor, și anume S.A. a cărui declarație este neconvingătoare și care a depus declarații în favoarea mai multor persoane. Mai susține recurenta că declarația martorului S.A. nu este convingătoare întrucât la notar a declarat că localitatea de refugiu este Geaca, iar în fața instanței a declarat că localitatea de refugiu este Mociu.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate". Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori." Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Față de aceste dispoziții legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanța de fond a eludat dispozițiile ordonanței referitoare la existența a două surse de informații care să probeze susținerile reclamantei P.A.

Înalta Curte reține că nici dispozițiile ordonanței și nici dispozițiile din normele de aplicare a acesteia nu prevăd că este necesar ca instanța să verifice două surse de informație care să ateste susținerile din cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind la aprecierea instanței învestită cu soluționarea cauzei. Or, în speță, întemeiat și cu respectarea normelor procedurale, Curtea de Apel a apreciat declarația martorului B.I.

ca făcând dovada persecuțiilor etnice care au determinat familia reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu - Csaba (Ceaba), Județul Cluj, în localitatea Mociu, revenind în localitatea natală în primăvara anului 1945. De altfel, Înalta Curte reține că instanța, în exercitarea rolului activ, a efectuat demersurile necesare în vederea audierii nemijlocite și a martorului D.I., care însă nu s-a prezentat în fața instanței din motive medicale, așa cum rezultă din scrisoarea medicală existentă la dosar. Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, și având în vedere faptul că reclamanta a efectuat diligentele necesare pentru a obține acte oficiale eliberate de organele competente, așa cum rezultă din împrejurarea că s-a adresat Arhivelor Naționale, dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și a refugiului puteau fi făcute prin declarații de martori, cum de altfel s-a și întâmplat. În ceea ce privește aprecierea probelor, aceasta se face pe baza convingerii intime a judecătorului, în mod liber, dar nu arbitrar. Or, recurenta-pârâtă aduce critici modalității de apreciere a probatoriului administrat în cauză, fără a combate aspectele invocate de reclamantă la fond și fără a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor reținute de Curtea de Apel pe baza probatoriului administrat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispozițiile art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002. În privința localității de domiciliu - Csaba (Ceaba), Județul Cluj, a localității de refugiu - Mociu, a datei de început și a datei de sfârșit a refugiului, Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere aspectele prezentate de reclamantă și susținute prin declarațiile martorilor. Se constată, totodată, că hotărârea recurată nu are la bază declarația martorului S.A., pe care se întemeiază criticile din recurs referitoare la caracterul neconvingător al declarației date în beneficiul reclamantei.

Sub toate aspectele, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 76 din 21 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.