ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1374/2007

Asupra recursului civil de față:

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

La data de 31 mai 2004 reclamanții

S.E., D.J., F.E. și V.D. au chemat în judecată pe pârâta SC T.F. SA Iași ca

prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să emită o dispoziție sau o

decizie de soluționare a notificărilor formulate de reclamanți, în temeiul art.

23 din Legea nr. 10/2001, cu privire la terenul în suprafață de 1000 mp din

Iași, să se dispună restituirea în natură a acestui teren, precum și anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

MO 7 nr. 2331 din 11 ianuarie 2001, emis pe numele pârâtei de Ministerul

Agriculturii și Alimentației.

În motivarea acțiunii reclamanții

au arătat că sunt moștenitorii defunctei M.S. care a fost proprietara

imobilului situat în Iași, compus din trei construcții și teren în suprafață de

1000 mp. Construcțiile au fost demolate, iar terenul a fost atribuit pârâtei

care l-a împrejmuit cu un gard de beton.

Prin sentința civilă nr. 756 din 29

septembrie 2004 Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanți și a obligat pe pârâta SC T.F. SA Iași să emită decizie motivată de

soluționare a notificării adresate de reclamanți.

Prin aceeași sentință tribunalul a

disjuns și a declinat în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ, capătul de cerere vizând anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 7 nr. 2331 din 11 ianuarie

2001 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației cu motivarea că actul fiind

eliberat de o autoritate centrală, competența de soluționare a acestui petit

revine Curții de Apel, secția de contencios, conform art. 3 pct. 1 și art. 158

C. proc. civ.

Curtea de Apel Iași, secția civilă,

prin decizia nr. 71 din 23 februarie 2005, a admis apelul declarat de pârâta SC

T.F. SA Iași, a anulat în parte sentința tribunalului și a dispus trimiterea

capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de

soluționare a notificării la Judecătoria Iași. Au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței și a fost respins apelul declarat de reclamanți.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal, au declarat recurs reclamanții S.E., D.J., F.E. și V.D. care

și-au exprimat nemulțumirea cu privire la felul în care instanțele sesizate cu

acțiunea introductivă s-au declarat pe rând necompetente să soluționeze ambele

capete de cerere.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

În speță, urmare a notificării

adresate de reclamanți, pârâta nu a emis decizie motivată în conformitate cu

art. 25 din Legea nr. 10/2001. Acesta este și motivul pentru care reclamanții

au formulat prezenta acțiune având ca prim capăt de cerere obligarea unității

deținătoare de a emite actul prevăzut de textul de lege menționat.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, modificată, privind regimul juridic al unor imobile preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revine secției civile a

tribunalelor competența de a soluționa, ca instanțe de fond, contestațiile

formulate de persoanele îndreptățite, nemulțumite de decizia sau, după caz, de

dispoziția emisă de persoana juridică notificată. Cu privire la ipoteza în care

persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția

prevăzută de art. 25, în termenul de 60 de zile și nici ulterior, Legea nr.

10/2001 nu face nici o precizare.

Această situație nu poate determina

concluzia existenței unei alte competențe materiale în soluționarea cauzei

decât aceea prevăzută de art. 26 alin. (3) din legea amintită, întrucât

instanța abilitată să cenzureze actul însuși este în egală măsură competentă să

soluționeze și atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate pentru lipsa

răspunsului în termenul prevăzut de lege.

Sunt considerente pentru care se

constată că în mod greșit Curtea de Apel Iași a sesizat Judecătoria Iași cu

soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a emite decizie

de soluționare a notificării.

Cu referire la capătul de cerere în

anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, trebuie reținut că reclamanții au formulat acțiunea de față în

cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmărind, în

principal, restituirea în natură a terenului pentru care, ca o chestiune

prejudicială, era necesar a se obține, pe cale de judecată, desființarea

actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la Stat către societatea

pârâtă.

Întrucât, în speță, instanțele au

fost învestite cu soluționarea unei acțiuni complexe, dar întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, competența materială aparține tribunalului, ca

instanță de fond, și curții de apel, în calea de atac, deoarece reclamanții,

așa cum s-a demonstrat, au formulat acțiunea în cadrul procesual prevăzut de

această lege.

Deși certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor este un act emis de un organ

central al administrației de stat, pentru considerentele arătate și pentru

argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiției,

ca și pentru faptul că, în speță, nu este vorba de nesocotirea unor norme de

competență materială prin care să se delimiteze atribuții pe linie verticală

între instanțele judecătorești, se consideră că, intervenind o prorogare de

competență, potrivit art. 17 C. proc. civ., același tribunal este competent să

soluționeze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, cât și solicitările vizând obligarea la emiterea

deciziei de răspuns la notificare și de restituire în natură a nemișcătorului.

Datorită specificului Legii

contenciosului administrativ recurgerea la procedura prevăzută de aceasta ar

lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, fiind înlăturate rațiunea și spiritul ei

de reparațiune, de restituire a imobilelor, în măsura în care cerințele ei,

inclusiv în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul

procesului de privatizare, ar fi întrunite.

Față de cele ce preced, se va admite

recursul declarat de reclamanți, vor fi casate hotărârile date în cauză cu

interpretarea greșită a normelor privind competența după materie și se va

trimite cauza la Tribunalul Iași pentru soluționarea în fond a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanții S.E., D.J., F.E. și V.D. împotriva deciziei

nr. 71 din 23 februarie 2005 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 756 din 29 septembrie 2004 a Tribunalului Iași și trimite

cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2007.