ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1857/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1857/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului penal de

față;

Din actele dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 130

din 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 257 alin. (1) C.

pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 74 și 76 lit. d) C. pen.,

condamnarea inculpatului E.N, pentru comiterea unei infracțiuni de trafic de

influență la pedeapsa de 6 luni închisoare, făcându-se, totodată, aplicarea

dispozițiilor art. 71 și ale art. 64 lit. a) (cu excepția dreptului de a alege)

lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen.,

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata

terenului de încercare de 2 ani și 6 luni, calculat potrivit art. 82 C. pen.

A fost atrasă atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5)

C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei a fost

suspendată și executarea pedepsei accesorii.

S-a constatat că a fost

restituită, către denunțător, suma de 650 lei.

A fost obligat inculpatul la

plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut că inculpatul avea calitatea de comisar șef la

Poliția Râmnicu Sărat și că, în luna decembrie 2006, a fost căutat de către

martorul C.I., mai veche cunoștință a inculpatului, martorul fiind însoțit de

către denunțătorul B.I.; în acest context martorul I.C. a spus inculpatului că

fiica denunțătorului are probleme în promovarea probei practice a examenului de

obținere a permisului auto, martorul și denunțătorul solicitând inculpatului

ajutorul în rezolvarea problemei amintite. Inculpatul a acceptat, a solicitat

denunțătorului plata contravalorii combustibilului necesar deplasării la Buzău,

promițând că va contacta pe martorul C.V., fiul său.

Instanța a constatat că, de

asemenea că inculpatul a solicitat remiterea sumei de 650 lei și o copie a

cărții de identitate a fiicei denunțătorului, suma deși contestată în timpul

urmăriri penale, fiind restituită denunțătorului, fapt ce demonstrează primirea

ei.

Ulterior, la examenul

practic organizat la 14 februarie 2007, cât și la cel din 2 mai 2007 fiica

denunțătorului a fost respinsă, inculpatul fiind contactat în mod reperat de

către denunțător, în final acesta din urmă sesizând parchetul.

S-a reținut, de asemenea, că

din conținutul proceselor-verbale de redare a înregistrărilor ambientale

(imagini și discuții) a rezultat că inculpatul a lăsat să se înțeleagă că are

influență pe lângă examinatorul C.V. comisar în cadrul S.P.C.R.P.C. auto și

Înmatriculări din cadrul Poliției Buzău, martorul confirmând că este finul

inculpatului și a tatălui său, dar negând că ar fi discutat cu inculpatul

relativ la promovarea examenului de către fiica denunțătorului, martora B.R.

În legătură cu declarațiile

date în fața procurorului instanța a apreciat având în vedere susținerile referitoare

la modul de derulare a audierii inculpatului din etapa cercetării judecătorești

cât și declarațiile martorului P.I. (apărătorul din acea perioadă a inculpatului)

că în măsura în care au fost obținute prin constrângere și exercitarea de

presiuni, nu pot constitui elemente de probă, urmând a nu fi analizate în

fondul lor pentru a stabili răspunderea penală a inculpatului E.N., martorul P.L.

confirmând afirmațiile inculpatului referitoare la presiunile exercitate prin

afirmarea de către procuror că inculpatul va fi arestat, iar cazul mediatizat,

declarație ulterioară celei în care inculpatul a negat săvârșirea faptei fiind dictată

de procuror, existând astfel nepermise încălcări ale dreptului la libertate și

siguranță ale persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni, obținerea

recunoașterii prin amenințare și plasarea făptuitorului într-o situație de dependență

față de procuror lipsind de valoare juridică respectivele declarații în

condițiile în care inculpatului i se recunosc dreptul de a nu se autoincrimina

și dreptul la tăcere [(art. 6 din C.E.D.O., art. 70 alin. (2) C. pen.)].

Instanța de fond a constatat

însă săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul rezultă

din ansamblul probelor legal administrate, chiar în condițiile în care

inculpatul a negat comiterea infracțiunii, declarația dată în fața instanței

coroborându-se cu celelalte probe, infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.,

existând independent de atitudinea subiectivă a inculpatului și de efectiva

derulare a unor activități specifice, interesând daruri, direct sau indirect,

pentru sine sau pentru altul, din înregistrările efectuate rezultând

pretinderea sumei de 100 Euro și primirea acesteia în monedă națională,

aspectul condiționării restituirii sumei de către procurorul de caz, a

aplicării unei sancțiuni administrative fiind de asemenea relevante, inculpatul

având pregătirea profesională și beneficiind de asistența juridică care să-i

permită să decidă în ce măsură pretinsa negociere cu procurorul i-ar fi

profitat.

La individualizarea pedepsei

instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare

prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen. și circumstanțele atenuante prevăzute

de art. 74 C. pen., dispunându-se aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.,

fiind îndeplinite condițiile prevăzute în norma indicată și constatându-se că scopul

sancțiunii aplicate poate fi atins și în această modalitate.

Starea de fapt și vinovăția

inculpatului au fost dovedite prin probele legal administrate în timpul

urmăririi penale și neînlăturate de instanță precum și pe cele administrate în

cursul cercetării judecătorești, respectiv înscrisuri, declarația inculpatului

și ale martorilor.

Împotriva acestei soluții au

declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.N.A. – S.T.P. și inculpatul.

În motivele de recurs,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T.P. a

criticat hotărârea anterior pronunțată sub aspectul nelegalității și

netemeiniciei pedepsei aplicate, aceasta fiind greșit individualizată, atât din

punctul de vedere a cuantumului, cât și al modalității de executare, fiind în

mod eronat reținute în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare

prevăzute de art. 74 C. pen., neimpunându-se reducerea pedepsei în condițiile art.

76 lit. d) C. pen. și, de asemenea, exclusiv dacă inculpatul a avut o conduită prin

care a lăsat să se înțeleagă că poate exercita o influență asupra

funcționarului pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu, singura conduită ce putea absolvi de răspundere

penală fiind un refuz manifestat și clar, acceptarea continuării unei atitudini

prin care denunțătorul a fost lăsat să creadă că inculpatul poate interveni pe

lângă martorul C.V., demonstrând comiterea infracțiunii de trafic de influență.

De asemenea, s-a arătat că

împrejurarea folosirii sumei primite pentru plata transportului către

localitatea în care se afla martorul C.V. este lipsită de relevanță,

promisiunile repetate anterioare creând aparența că inculpatul va interveni

pentru ca, în final, fiica denunțătorului să obțină permisul auto.

Apărarea inculpatului în

care s-a arătat că suma de 650 lei restituită denunțătorului nu a fost anterior

primită a fost înlăturată de către instanță, cu motivarea că infracțiunea de

trafic de influență se consumă independent de primirea efectivă a unei sume de

bani, fiind suficientă pretinderea sau acceptarea de promisiuni, nici

suspendarea condiționată a executării acesteia, inculpatul având o atitudine

oscilantă în tot cursul procesului penal, conștientizând gravitatea faptei

comise prin care a adus o atingere credibilității unității de poliție în care

își desfășura activitatea.

Inculpatul a criticat

soluția primei instanțe arătând că situația de fapt nu a fost corect reținută,

neexistând probe încriminatoare directe, înregistrările fiind echivoce inculpatul

nepromițând denunțătorului că va interveni pe lângă finul său în beneficiul

numitei B.R., în realitate deplasându-se la Buzău pentru ca finul său să

recomande un instructor auto fiicei denunțătorului, aspect cunoscut și

confirmat de denunțător.

S-a menționat, totodată că

inculpatul nu a răspuns provocării denunțătorului și nu a primit bancnote

marcate conduita generală a inculpatului fiind cea a unei persoane corecte.

Concluzionându-se, s-a

apreciat că în speță se impune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind realizat

conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost

condamnat, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., fapta

prezentând un redus grad de pericol social inculpatul neavând antecedente

penale și având timp de 30 de ani o carieră caracterizată de o bună conduită profesională;

s-a solicitat, totodată să se observe că starea sănătății inculpatului este

precară, iar o condamnare, chiar în condițiile art. 81 C. pen., ar avea

consecințe devastatoare asupra inculpatului.

Examinând recursurile

formulate prin prisma motivelor indicate cât și sub toate aspectele, potrivit

art. 385

6

alin. (3) raportat la art. 385

14

C. proc. pen.,

Curtea constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Relativ la criticile

invocate în recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A. – S.T.P., din verificarea hotărârii instanței de fond rezultă

că aceasta a realizat o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 72,

74, 52 și 81 C. pen., fiind în mod corect circumstanțele judiciare atenuante și

dându-li-se efectul prevăzut de art. 76 lit. d) C. pen., cuantumul sancțiunii

reflectând gradul de pericol social al faptei, persoana infractorului și

conduita acestuia în evoluția sa.

Relativ la modalitatea de

executare, fără privarea de libertate, în forma suspendării condiționate a

executării pedepsei, se va reține că instanța a verificat îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., convingerea

instanței în sensul atingerii scopului pedepsei și fără executarea acesteia fiind

bazată pe examinarea situației de fapt, a împrejurărilor în care s-a comis

fapta și a personalității inculpatului, măsura fiind motivată cu respectarea

dispozițiilor art. 81 alin. (6) C. pen.

Având în vedere aspectele

menționate rezultă că scopurile și funcțiile pedepsei, astfel după cum acestea

sunt prevăzute de dispozițiile art. 52 C. pen., pot fi atinse prin sancțiunea

aplicată, cuantumul acesteia și modalitatea de executare fiind corespunzătoare

realizării scopurilor de represiune, reeducare și prevenție, stabilite de lege,

criticile formulate urmând a fi respinse ca nefondate.

Referitor la motivele de

recurs invocate de inculpat, acestea urmează a fi respinse, ca nefondate,

pentru următoarele considerente.

În legătură cu aspectul

inexistenței unora dintre elementele constitutive ale infracțiunii se impune a

se observa că această apărare a fost invocată și în fața primei instanțe, aceasta

arătând în detaliu motivele pentru care activitatea inculpatului a fost

încadrată în dispozițiile art. 257 raportat la art. 6 și 7 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 78/2000. Astfel, în mod corect s-a reținut că există infracțiunea de

trafic de influență chiar și în situația în care elementul material al laturii

obiective este reprezentat de o acțiune de „pretindere” chiar dacă aceasta nu

este urmată de primirea efectivă a unei sume de bani, determinantă fiind convingerea

care este insuflată beneficiarului infracțiunii de trafic de influență (chiar

dacă acesta nu are calitatea de participant) că subiectul activ are

posibilitatea (reală sau nu) de a influența un funcționar pentru a-l determina

să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Sub aspectul probelor care

au stat ca temei pentru condamnarea inculpatului se va observa că, în speță s-a

dat eficiență dispozițiilor art. 64 raportat la art. 68 C. proc. pen., fiind

înlăturate probele obținute cu încălcarea legii, dar s-a apreciat, conform art.

63 C. proc. pen., întemeiat și just, că ansamblul probelor avute în vedere,

legal administrate și care s-au coroborat, demonstrează că inculpatul se face

vinovat de comiterea faptei reținută în sarcina sa prin actul de serviciu,

critica vizând condamnarea în baza unei unice probe directe și a unor

înregistrări cu caracter echivoc, urmând a fi respinsă.

Relativ la solicitarea

achitării în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

b)

b

C. proc. pen., se constată că aceasta este nefondată, starea de

fapt corect reținută de către prima instanță dovedește săvârșirea unei fapte

prezentând un grad ridicat de pericol social concret, în accepțiunea art. 18 C.

pen., specific unei infracțiuni, acesta fiind evaluat în mod corect de către

prima instanță, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 18

1

alin.

(2), circumstanțele atenuante judiciare reținute neputând avea alt efect decât

reducerea cuantumului pedepsei, fapta rămânând infracțiune și impunând

aplicarea unei pedepse.

Pentru motivele ce preced în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursurile formulate urmează a fi respinse, ca nefondate, hotărârea pronunțată

de către instanța de fond fiind legală și temeinică, redând o analiză

exhaustivă a elementelor de fapt și de ordin psihologic incidente în cauză,

ceea ce a condus la stabilirea corectă și completă, pe baza probelor legal

administrate, a situației de fapt și a vinovăției inculpatului în săvârșirea

infracțiunii, sancțiunea corespunzând atât în cuantum cât și ca modalitate de

executare, criteriilor stabilite de art. 72 C. pen. și scopurilor indicate în art.

52 C. pen.

În temeiul dispozițiilor art.

192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A. – S.T.P. și de inculpatul E.N. împotriva sentinței penale nr.

130 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 mai 2008.