ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8267/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 155 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva pârâtului B.M.R., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație pe teritoriul Suediei, pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Suedia la data de 18 decembrie 2007 și, deși a solicitat reclamantei să depună toate actele care au stat la baza măsurii readmisiei, aceasta a depus doar talonul și declarația dată de pârât la revenirea din țară, din care nu rezultă împrejurările care ar putea justifica măsura restrângerii dreptului la liberă circulație.

Prin decizia nr. 70A din 3 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Instanța de apel a reținut că nu se poate pronunța asupra legalității măsurii dispuse de autoritățile suedeze dar că are competența de a analiza dacă măsura expulzării este suficientă pentru a i se interzice pârâtului dreptul la liberă circulație. Norma internă, a constatat instanța de apel, este incompatibilă cu norma comunitară, respectiv cu Directiva 2004/38/CE, iar tribunalul a reținut în mod corect că simpla încălcare de către cetățeanul român a dispozițiilor legale suedeze privitoare la dreptul de ședere nu poate fi încadrată în sfera noțiunii de ordine publică, siguranță sau sănătate publică, cu atât mai mult cu cât nu există nici un document care să ateste dispunerea de către autoritățile suedeze a măsurii returnării.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație nu încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente juridice internaționale, deoarece dreptul nu are un caracter absolut, iar limitarea este justificată de faptul că pârâtul a fost returnat în baza unui acord de readmisie. Mai arată recurenta că Legea nr. 248/2005 este aplicabilă atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, dar și ulterior acestei date, pentru că, atunci când s-a dorit ca după data de 1 ianuarie 2007 să nu fie aplicabilă, legiuitorul a exprimat-o în mod direct, așa cum este cazul art. 52 din lege.

Recurenta a mai arătat că Tratatul CE. prevede că statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor U.E. sau a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, care au dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive grave de ordine publică sau siguranță publică. Prin interpretare per a contrario, se deduce că împotriva persoanelor care nu au dreptul de ședere permanentă se poate lua decizia de expulzare și pentru alte abateri. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate. Or, potrivit dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații.

Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară. Dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. In aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European. Actele normative menționate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză. Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. Fată de aceste considerente, se constată că, în mod corect instanța de apel a reținut că faptele săvârșite nu sunt de natură a justifica restrângerea, iar o eventuală restrângerea a dreptului la liberă circulație nu este proporțională cu scopul legitim urmărit. In situația în care, după data aderării, cetățenii români au dobândit dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, șederea ilegală, constatată în alte condiții decât cele prevăzute de legislația comunitară, nu poate constitui un temei al restrângerii dreptului la liberă circulație.

Față de cele expuse, recursul se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 70A din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 decembrie 2008.