ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8267/2008

Asupra

recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 155 din 25

ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă,

a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

împotriva pârâtului B.M.R., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului

acestuia la libera circulație pe teritoriul Suediei, pentru o perioadă de cel

mult 3 ani.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

pârâtul a fost returnat din Suedia la data de 18 decembrie 2007 și, deși a

solicitat reclamantei să depună toate actele care au stat la baza măsurii

readmisiei, aceasta a depus doar talonul și declarația dată de pârât la

revenirea din țară, din care nu rezultă împrejurările care ar putea justifica

măsura restrângerii dreptului la liberă circulație.

Prin decizia nr. 70A din 3 aprilie

2008, Curtea de Apel București, secția a

IX

a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă.

Instanța de apel a reținut că nu se

poate pronunța asupra legalității măsurii dispuse de autoritățile suedeze dar

că are competența de a analiza dacă măsura expulzării este suficientă pentru a

i se interzice pârâtului dreptul la liberă circulație.

Norma internă, a constatat instanța de

apel, este incompatibilă cu norma comunitară, respectiv cu Directiva

2004/38/CE, iar tribunalul a reținut în mod corect că simpla încălcare de către

cetățeanul român a dispozițiilor legale suedeze privitoare la dreptul de ședere

nu poate fi încadrată în sfera noțiunii de ordine publică, siguranță sau sănătate

publică, cu atât mai mult cu cât nu există nici un document care să ateste

dispunerea de către autoritățile suedeze a măsurii returnării.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta a arătat că măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație nu încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente

juridice internaționale, deoarece dreptul nu are un caracter absolut, iar

limitarea este justificată de faptul că pârâtul a fost returnat în baza unui

acord de readmisie.

Mai arată recurenta că Legea nr.

248/2005 este aplicabilă atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, dar și

ulterior acestei date, pentru că, atunci când s-a dorit ca după data de 1 ianuarie

2007 să nu fie aplicabilă, legiuitorul a exprimat-o în mod direct, așa cum este

cazul art. 52 din lege.

Recurenta a mai arătat că Tratatul CE.

prevede că statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva

cetățenilor U.E. sau a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate,

care au dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor

în care există motive grave de ordine publică sau siguranță publică.

Prin interpretare per a contrario, se

deduce că împotriva persoanelor care nu au dreptul de ședere permanentă se

poate lua decizia de expulzare și pentru alte abateri.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2)

și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României la Uniunea

Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Odată, însă cu semnarea actului de

aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin

raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate.

Or, potrivit dispozițiilor art. 307

alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au

obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre

tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au

generat drepturi și obligații.

Această prevedere din tratat face ca

legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea

română va fi interpretată în raport cu norma comunitară.

Dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat. In aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European.

Actele normative menționate sunt

cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și

aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a

tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că,

potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se

dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză.

Soluția este în deplin acord cu art. 6

din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulație

a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Fată de aceste considerente, se

constată că, în mod corect instanța de apel a reținut că faptele săvârșite nu

sunt de natură a justifica restrângerea, iar o eventuală restrângerea a

dreptului la liberă circulație nu este proporțională cu scopul legitim urmărit.

In situația în care, după data

aderării, cetățenii români au dobândit dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, șederea ilegală, constatată în

alte condiții decât cele prevăzute de legislația comunitară, nu poate constitui

un temei al restrângerii dreptului la liberă circulație.

Față de cele expuse, recursul se va

privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 70A din 3

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18

decembrie 2008.