ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 793/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2006, reclamantul P.C. cheamă în judecată pe pârâtele SC A. SA Elveția, SC A. SA Lupeni și SC C. SRL Lupeni solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale deținute la SC C. SRL încheiat la 11 decembrie 2003 cu SC A. SA Lugano și obligarea acesteia să plătească reclamantului contravaloarea a 50 % din activul net al SC C. SRL la 11 decembrie 2003, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 6031/ CA din 27 decembrie 2006, Tribunalul Hunedoara, secția comercială, contencios administrativ, respinge acțiunea reclamantului reținând că, urmare a celor hotărâte la 11 decembrie 2003 cu ocazia A.G.E.

a asociaților SC C. SRL, reclamantul a încheiat cu pârâta SC A. SA contractul de cesiune a celor 1010 părți sociale deținute în SC C. SRL cu o valoare nominală de 100.000 ROL, reprezentând 50 % din capitalul social al acesteia, că în art. 4 al contractului respectiv se precizează că prețul a fost achitat la momentul semnării actului de cesiune și că cedentul reclamant nu mai are nici o pretenție de nici o natură față de cesionar și față de societate (art. 3), precum și că reclamantul nu a făcut dovada probei contrarii celor menționate în contractul de cesiune.

Prin decizia nr. 61/ A din 4 mai 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, respinge, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței primei instanțe, reținând, în acest sens, că prin semnarea contractului de cesiune de părți sociale, care a primit data certă prin încheierea emisă și înregistrată la 11 decembrie 2003 de un notar public, apelantul reclamant a recunoscut valabilitatea și realitatea tuturor clauzelor sale, astfel că nu mai poate contesta faptul că nu i s-a plătit prețul cesiunii, că cererea apelantului reclamant ca pârâta cesionară să facă dovada prețului, peste cele consemnate în contractul legalizat, nu are justificare legală, precum și că, deci, nu este îndeplinită în cauză principala condiție pentru a cere rezoluțiunea contractului, respectiv aceea ca una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile contractuale.

Împotriva deciziei de mai sus reclamantul declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru administrarea de probe, sau, în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Susține recurentul, în esență, că instanța criticată nu și-a exercitat rolul activ, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nestăruind în aflarea adevărului prin neobligarea pârâtei intimate, cesionară a părților sociale, la depunerea documentului contabil solicitat de recurentul reclamant, document care să ateste plata prețului cesiunii și modul de efectuare a acesteia.

Recursul nu este fondat. În mod corect instanța de control judiciar, examinând probele administrate în cauză, a reținut că prin art. 4 al contractului de cesiune de părți sociale, semnat de reclamantul recurent, acesta a recunoscut că prețul cesiunii de 110.000.000 ROL a fost achitat în momentul semnării actului de cesiune, declarând totodată că nu mai are nici o pretenție de nici o natură față de cesionar și față de societate. La constatarea instanței de apel se adaugă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, astfel că recurentul reclamant are sarcina probei, în sensul că el este acela care trebuia să dovedească faptul că prețul a cărui primire a recunoscut-o, nu i-a fost achitat, și nu cesionarul.

Cum recurentul reclamant nu a dovedit că cesionarul nu și-a îndeplinit obligația contractuală a achitării prețului cesiunii, în mod întemeiat instanța de apel a reținut că principala condiție pentru a cere rezoluțiunea contractului nu este îndeplinită în cauză, confirmând astfel corect soluția primei instanțe de respingere a acțiunii. Astfel fiind, decizia recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 61/ A din 4 mai 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2008.