ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3095/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3095/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1245 din 15 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de

contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosar nr. 1951/88/2011 a fost

respinsă acțiunea principală promovată de reclamanții M.L.N., M.I. și Ș.C. în

contradictoriu cu pârâții G.R., SC S.M. SRL Tulcea S.S. Italia și B.G. ca

neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională a pârâților G.R. și S.S.

Italia constatându-se nulitatea absolută a "înțelegerii de cesiune"

de părți sociale nr. 1 din 21 iulie 2008 atestată de avocat P.P.M. cu nr. 225

din 23 iulie 2008.

Această hotărâre a

fost pronunțată în acțiunea promovată de reclamanți având ca obiect constatarea

valabilității contractului de cesiune de părți sociale nr. 1 din 21 iulie 2008,

obligarea pârâților la efectuarea demersurilor de înregistrarea cesiunii la

Oficiul Registrului Comerțului, împreună cu actul constitutiv actualizat, iar

în caz de refuz să se considere că sentința substituie actului constitutiv

actualizat referitor la deținerea capitalului social al SC S.M. SRL, proces în

care s-a formulat și o cerere reconvențională având ca obiect constatarea

nulității contractului de cesiune promovată de către pârât.

În motivarea soluției

pronunțată Tribunalul Tulcea a arătat că la 25 iunie 2003 a fost înmatriculată

în Registrul Comerțului Tulcea SC S.M. SRL având ca asociați inițiali

societatea S.S. Italia, cu sediul în Siracuza, reprezentată de dl. C.G., B.G.,

cu o deținere de 51% din capitalul societății, B.G., cu o deținere asupra

capitalului social de 45% și G.R. cu o deținere asupra capitalului social de

4%, administrator fiind numit C.G. La 21 iulie 2008 între asociații SC S.M. SRL

Tulcea și M.L.N., M.I. și S.C. s-a încheiat un contract de cesiune de părți

sociale, cesionarii fiind cooptați în societate, iar ulterior, prin Hotărârea

Adunării Generale a asociaților SC S.M. SRL Tulcea cu nr. 2328 din 24

septembrie 2010 s-a decis respingerea contractului de cesiune nr. 1 din 21

iulie 2008, lipsirea lui totală de efecte cu argumentul că cesionarea S.S.

Italia nu a acordat mandat în scopul cesiunii.

Față de dispozițiile

Legii nr. 31/1990, instanța a considerat că cesiunea părților sociale într-o

societate cu răspundere limitată nu poate să înfrângă caracterul personal al

asocierii, conform art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și că procedura legală

pentru cesiune nu a fost respectată. Verificând legalitatea contractului de

cesiune instanța a constatat că nu au fost îndeplinite dispozițiile legale

referitoare la existența hotărârii adunării generale pentru aprobarea cesiunii,

adoptată în condițiile art. 117 și urm. din Legea nr. 31/1990. S-a subliniat și

dl. C.G., deși reprezentant al S.S. Italia și președintele consiliului de

administrație, nu putea totuși decide voința societății de a cesiona, astfel

încât se impune un mandat special. S-a mai arătat că nu pot fi considerate

incidente nici dispozițiile art. 70 și urm. din Legea nr. 31/1990, întrucât

cesiunea părților sociale nu vizează patrimoniul societății ci părțile sociale

ca diviziunii ale capitalului care sunt titluri de valoare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.L.N., M.I. și S.C. iar în cadrul

procedurii de soluționare a apelului pârâtul B.G. a formulat o cerere de

accesare la apel, considerată, de asemenea, apel principal.

Prin decizia Curții

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

apelurile declarate au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut că este corectă și întemeiată lega!

concluzia primei instanțe referitoare la aprobarea cesiunii părților sociale

prin hotărârea adunării generale a asociaților preexistenți ai SC S.M. SRL

Tulcea, în măsura în care se susține că actul de cesiune din 27 iulie 2008

încorporează și hotărârea adunării generale de aprobare a cesiunii curtea de apel

a înlăturat afirmația pentru argumente legate de data imprecisă a cesiunii

reținută din răspunsuri la interogatorii și data înregistrării în registrul

propriu al avocatului a mențiunii de atestare a contractului de cesiune. Deși

pârâtul B.G. a recunoscut semnarea contractului de cesiune în prezența tuturor

asociaților SC S.M. SRL Tulcea, totuși acesta a recunoscut semnarea convenției

inițial la 21 iulie 2008, iar ulterior tot în cadrul interogatoriului a

menționat semnarea actului la 23 iulie 2008, concordant recunoașterilor

reclamanților M.L.N. și S.C. care au susținut semnarea actului la acea dată.

Față de aceasta

neconcordanță și față de împrejurarea că pârâtul G.R. a susținut că nu a fost

de față în data de 21 iulie 2008 ci doar în data de 23 iulie 2008, dar și având

în vedere împrejurarea că la 21 iulie 2008, data consemnată pe act, nu au fost

prezenți asociații reprezentând 100% din capitalul social, Curtea nu a putut da

relevanță hotărârii AGA cuprinse în conținutul actului de cesiune. S-a

considerat relevantă și mențiunea din act referitoare la suportarea

beneficiilor și pierderilor de către asociatul unic, asupra căreia părțile nu

s-au referit, dar care este neconcordantă cu cuprinsul actului, făcând să

planeze incertitudinea asupra adevăratului conținut al contractului.

S-a confirmat

hotărârea primei instanțe referitoare la nulitatea contractului de cesiune

datorată neconfirmării ei printr-o hotărâre a adunării generale, fiind

considerat nerelevant faptul că părțile pârâte nu au invocat un motiv propriu

al nulității acestuia.

S-a menținut și

afirmația referitoare la lipsa procurii speciale necesare pentru semnarea

cesiunii de către cedenta S.S. Italia în persoana reprezentantului acesteia,

C.G.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs M.L.N., M.I., S.C. și B.G. solicitându-se în

principal casarea hotărârii și prin rejudecare, admiterea acțiunii principale,

obligarea pârâților la efectuarea tuturor demersurilor de înregistrare în

Registrul Comerțului a contractului de cesiune și a hotărârii AGA de aprobare a

acesteia efectuate concomitent prin actul din 21 iulie 2008, precum și a

înregistrării actului constitutiv al SC S.M. SRL Tulcea, în forma actualizată

în forma cesiunii și respingerea cererii reconvenționale, iar în subsidiar

modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii principale

și respingerii cererii reconvenționale

După expozeul

situației de fapt, al succesiunii actelor efectuate și încheiate între părțile

litigiului, cu privire la caracterul și natura celor afirmate prin cererea

reconvențională, motivele de recurs invocate s-au circumscris depozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 121 din Legea nr. 31/1990 raportate la cele ale art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 51/1995.

S-a arătat că deși

actul de cesiune a fost redactat la 21 iulie 2008 și înregistrat la 23 iulie

2008 aceste aspecte au fost considerate invincibile de către instanțele

anterioare în analiza voinței părților, fără a se avea în vedere că interogatoriile

au fost administrate la 4 ani distanță, ceea ce a permis caracterul imprecis al

afirmațiilor părților la interogatorii, dar și recunoașterile pro causa

realizate de pârâți.

În același context a

fost lipsită de relevanță și hotărârea AGA adoptată cu același prilej de către

asociații reprezentând întreg capitalul social al SC S.M. SRL Tulcea. Chiar

dacă această hotărâre a fost semnată de către terțe persoane, respectiv

cesionarii, nu se poate considera participarea terților în adunarea generală și

nici nu se poate face abstracție de faptul că aceste semnături apar datorită

concomitenței contractului de cesiune cu hotărârea AGA. Deși niciunul dintre

asociații preexistenți nu neagă prezența la Ploiești în fața avocatului pentru

semnarea contractului de cesiune, în mod surprinzător dilema instanței

referitoare la data încheierii actului prezintă o importanță capitală pentru

constatarea valabilității acesteia. Recurenții au mai susținut și că s-a

ignorat forța probatorie a atestării de către avocat care semnifică acordarea

datei certe ca întărire a puterii probatorii a acesteia.

Al doilea aspect

criticat de către recurenți se referă la dispozițiile art. 121 din Legea nr.

31/1990, referitoare la cvorumul necesar pentru aprobarea cesiunii de părți

sociale într-o societate cu răspundere limitată. În acest sens, art. 202 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990 și art. 202 alin. (2

1

) din același act

normativ prevăd că cesiunea de părți sociale trebuie aprobată prin votul

favorabil al asociaților reprezentând cel puțin ¾ din capitalul social,

condiție care a fost împlinită la data adoptării acesteia, respectiv 23 iulie

2008.

S-a arătat că în mod

superficial instanța a depășit analiza mențiunii din cuprinsul contractului de

cesiune referitoare la faptul că, concomitent vânzării de părți sociale se

adoptă hotărârea de aprobarea cesiunii, ca parte a actului constitutiv, dublată

de afirmația că restul prevederilor actului constitutiv rămân neschimbate.

În fine, decizia

instanței de apel este criticată și cu privire la aprecierea caracterului

necesar al mandatului special al semnatarului C.G. pentru cesionara S.S.

Italia. Se arată că în condițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 în raporturile

cu terții societatea este angajată prin organele sale de conducere chiar și

dacă actele încheiate s-ar face cu depășirea puterilor prevăzute de lege,

pentru actele respective. Cu toate acestea în speță nu s-a pus problema

depășirii unui astfel de mandat.

Referitor la

modalitatea în care instanța a analizat contractul de cesiune de părți sociale

recurenții arată că analiza valabilității acesteia a fost în mod greșit

rezumată la afirmația inexistenței unei hotărâri de aprobare a cesiunii.

Împotriva acestui

recurs au formulat întâmpinare intimații G.R., S.S. Italia și SC S.M. SRL

Tulcea solicitând respingerea ca neîntemeiat.

S-a susținut că

niciuna dintre criticile formulate nu poate fi considerată întemeiată, fiind

evident că față de dispozițiile art. 121 și art. 202 din Legea nr. 31/1990

valabilitatea cesiunii este condiționată de aprobarea ei prin hotărârea AGA a

asociaților preexistenți, că este evident că această hotărâre nu a fost luată

ulterior și nici atât concomitent contractului de cesiune, că nu se poate da în

aceste condiții relevanță efectelor contractului din 21 iulie 2008.

De asemenea, nu se

pune problema greșitei aplicări a dispozițiilor art. 55, din Legea nr. 31/1990,

de vreme ce actele de dispoziție ale societății care nu intră în atribuțiile

obișnuite ale administratorului ordinar trebuie aprobate de organele statutare

ale societății.

Analizând recursul,

Curtea îl va admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii

cauzei instanței de apel pentru rejudecare, pentru considerentele care vor fi

redate în cele ce urmează.

De la debutul

considerentelor Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, deși recursul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., totul, prima

critică dezvoltată de către recurenți se referă la o greșită interpretare a

valorii probatorii a "înțelegerii de cesiune" de părți sociale nr. 1

din 21 iulie 2008 atestată de avocat P.P.M. cu nr. 225 din 23 iulie 2008, mai

exact la Reconsiderarea caracterului probator al procedurii de atestare a

actului de către un avocat.

În acest sens,

această critică nu semnifică în mod direct aplicarea greșită a legii pentru că

aceasta derivă din aprecierea greșită a valorii probatorii a unui act, atât

datorită succesiunii a două operații juridice distincte, încheierea

contractului de cesiune urmată de procedura de atestare, cât și datorită

semnificației probatorii a atestării referitoare la data încheierii actului.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acest motiv de recurs

este încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și se referă la

interpretarea greșită a actului dedus judecății cu privire la valoarea

probatorie.

Dacă aprecierea

valorii probatorii a interogatoriilor administrate în faza judecării litigiului

în fond cu privire la data semnării "înțelegerii de cesiune" de părți

sociale nr. 1 din 21 iulie 2008 ori la faptul prezenței simultane a

semnatarilor la acea dată reprezintă o chestiune devolutivă referitoare la

situația de fapt care excede controlului de legalitate îngăduit prin recurs,

aprecierea valorii probatorii a atestării actului de către avocat intră în sfera

controlului recursului, din perspectiva textelor legale incidente.

Astfel, potrivit art.

3 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de

avocat, acesta poate să ateste identitatea părților, a conținutului și a datei

actelor prezentate spre autentificare, procedura care semnifică înregistrarea

actului în registrul propriu al avocatului. Chiar dacă aceasta operațiune nu

este încadrabilă în dispozițiile art. 1182 C. civ. de la 1964, deoarece

enumerarea textului este exclusivă, totuși Curtea reamintește că în materia

litigiilor cu profesioniști, exigențele probatorii impuse în materie civilă nu

sunt menținute. Însă problema atestării actului de către avocat, trebuie

analizată și prin prisma art. 92 al Statutului profesiei de avocat prin care se

conferă procedurii de atestare o putere doveditoare consolidata comparativ cu

alte acte sub semnătură privată nesupuse acestei proceduri.

Prin urmare, având în

vedere aceste considerente, instanța de recurs apreciază că ineficientizarea actului

din 21 iulie 2007 datorată exclusiv unor inadvertențe care țin de răspunsul

părților la interogatorii sau de neconcordanța dintre data menționată ca fiind

data încheierii actului și data înregistrării sale în registrul avocatului care

a atestat actul a avut în vedere lipsa unei distincții între actul privit ca

operațiune juridică și ca mijloc probator, astfel consideră că acest motiv de

recurs este întemeiat și că instanța de fond nu a epuizat mijloacele de

verificare a înscrisului.

A doua critică enunțată

în recurs privește concomitența semnăturilor cesionarilor M.L.N., M.I. și S.C.

cu semnăturile asociaților sub mențiunea finală a punctului 2 al contractului

de cesiune prin care se afirmă ca cesiune este dublată de adoptarea hotărârii

AGA a asociaților SC S.M. SRL Tulcea referitoare a aprobarea cesiunii.

Curtea arată că nicio

dezlegare dată în cuprinsul considerentelor deciziei din apel nu se referă că

acest fapt, și că decizia pronunțată nu a avut asemenea premise. Or, în măsura

în care recursul are ca obiect criticarea hotărârii din apel, trebuie acceptat

că acest control trebuie să fie limitat la aspectele prezentate de instanța de

apel care au justificat și explicat decizie luată. Recursul nu presupune o

repunere în discuție a tuturor apărărilor părților, ci numai a modului în care

instanța a reținut, în raport cu acestea, caracterul determinant în pronunțarea

soluției.

Următoarea critică

din recurs vizează modul în care prima instanță a considerat că pentru

adoptarea unei hotărâri AGA la data semnării contractului de cesiune condițiile

adoptării sale nu erau îndeplinite.

Având în vedere

considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la aprecierea

necorespunzătoare a "înțelegerii de cesiune" de părți sociale nr. 1

din 21 iulie 2008 atestată de avocat P.P.M. cu nr. 225 din 23 iulie 2008 ca

instrument probator. Curtea apreciază că această greșeală s-a repercutat

automat și asupra raționamentului care a justificat concluzia că la data

încheierii actului asociații nu erau prezenți astfel încât să poată fi aprobata

cesiunea de părți sociale în condițiile art. 202 alin. (2) din Legea nr.

31/1990. Or, instanța de recurs consideră că se impune atât verificarea

dispozițiilor statutare ale SC S.M. SRL Tulcea referitoare la convocarea și

condițiile de cvorum ale adunărilor generale, cât și incidența dispozițiilor

art. 121 din Legea nr. 31/1990 în măsura în care, reverificarea actului de

cesiune și a condițiilor încheierii sale ar justifica concluzia că în limite

legale capitalul social al SC S.M. SRL Tulcea era reprezentat și în aceste

condiții s-ar fi putut adopta și hotărârea de aprobare a cesiunii părților

sociale.

De asemenea, se

impune în procesul probator, a se analiza inclusiv puterea de lucru judecat pe

care o poate atrage o serie de hotărâri judecătorești circumscrise acestui

litigiu, Curtea făcând referire, cu titlu de exemplu la Dosarul nr.

2195/88/2011 al Tribunalului Tulcea, în cadrul căruia tribunalul a făcut

dezlegări referitoare la structura și diviziunea capitalului social al SC S.M.

SRL Tulcea, act aflat în dosarul primei instanțe.

În ceea ce privește

aplicarea greșită a art. 55 din Legea nr.  31/1990 prin care se arată că în

raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale,

chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară

de cazul în care se dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date,

trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate

depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective și că,

pe cale de consecință, S.S. Italia a fost corect reprezentată de dl. C.G. la

semnarea actului de cesiune și, implicit pentru adoptarea hotărârii din aceeași

dată pentru aprobarea cesiunii, Curtea arată următoarele:

S.S. Italia este, așa

cum s-a demonstrat în fața primei instanțe, societate de naționalitate

italiană, înregistrată în anul 2000, astfel că potrivit art. 41 și art. 42 din

Legea nr. 105/1992, incidentă în litigiu față de data actelor juridice în

speță, legea națională stabilește, între altele, competențele și funcționarea

organelor de conducere ale persoanei juridice și reprezentarea acesteia prin

intermediul organelor proprii. Așadar, este greșit aplicată legea română a

societăților comerciale pentru a stabili dacă administratorul în funcție al

S.S. Italia trebuia să prezinte un mandat special pentru semnarea actului de

cesiune de părți sociale deținute de S.S. Italia la SC S.M. SRL Tulcea.

Prin urmare,

concluzia instanței de apel referitoare la lipsa legalei reprezentări a S.S.

Italia derivată din lipsa unui mandat pentru anul 2008 prin care se reconfirmă

implicit raționamentul primei instanțe referitor la aplicarea, în această

chestiune, a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 are la bază aplicarea greșită a

legii, așa cum s-a explicat.

În fine, este fondată

și critica recurentei referitoare la neanalizarea în realitate a niciunui motiv

de nulitate a "înțelegerii de cesiune" de părți sociale nr. 1 din 21

iulie 2008 atestată de avocat P.P.M. cu nr. 225 din 23 iulie 2008.

Curtea arată ca

instanța de apel a considerat că motivul de nulitate incident este atras de

neaprobarea cesiunii de părți sociale, aspect de natură să facă inutilă

aprecierea oricărei alte chestiuni indusă analizei instanței de control

derivate din cererea reconvențională.

Curtea reamintește că

nulitatea este o sancțiune atrasă de încălcarea unei dispoziții legale la data

încheierii actului atacat cu nulitate. Astfel, cercetarea nulității presupune

analiza unui aspect concomitent momentului încheierii actului, iar orice aspect

ulterior datei la care actul a fost încheiat nu poate sa atragă nulitate asupra

acestuia, oricare ar fi legătura dintre actele succesive aflate în conexiune.

Nu poate, astfel, să

producă nulitate asupra contractului de cesiune de părți sociale împrejurarea

că, la peste doi ani distanță de la data încheierii sale, prin hotărârea

adunării generale a asociaților SC S.M. SRL Tulcea din 24 septembrie 2010 s-a

votat împotriva cesiunii în discuție, chiar dacă este justă considerarea că, o

lipsă a aprobării sale ar lipsi-o de efecte în persoana cesionarilor. O atare

situație ar ridica o problemă de executare a contractului de cesiune, eventual

o rezoluțiune, dar în niciun caz nu implică efectul nulității acesteia.

De aceea în măsura în

care cererea reconvențională a invocat drept cauză a nulității eroarea, Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că această analiză nu a fost realizată

de către instanța de apel ca instanță de fond, impunând necesitatea

rejudecării. Curtea de apel urmează a avea în vedere că cesiunea de părți

sociale nr. 1 din 21 iulie 2008 include într-un singur act, privit ca

instrumentum probationis, trei contracte distincte de cesiune - privite ca

negotium iuris -, astfel încât eroarea afirmată împotriva operațiunii juridice

nu poate fi evaluată global, ci pe fiecare raport juridic în parte.

Față de toate

considerentele dezvoltate în această decizie, în considerarea dispozițiilor

art. 304 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție admite recursul, casează decizia atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții M.L.N., M.I. și S.C. și de pârâtul B.G. împotriva

Deciziei civile nr. 106/CA din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care

o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 octombrie 2013

Procesat de GGC - GV