ÎCCJ, decizie (scj.ro #82839)

Contract de cesiune de creanță încheiat de o societate aflată în reorganizare judiciară. Încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006. Consecințe Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute - contract de cesiune de creanță - reorganizare judiciară - judecător-sindic Legea nr. 85/2006, art. 46, art. 49 Preluarea de către o societate aflată în reorganizare judiciară a unor creanțe printr-un contract de cesiune de creanță încheiat prin administratorul special și sub supravegherea administratorului judiciar nu se circumscrie noțiunii de ,,activitate curentă”, în sensul art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, această operațiune juridică neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 49 din lege.

Prin urmare, contractul de cesiune de creanță astfel încheiat este lovit de nulitate, fiind încălcate prevederile art. 46 din Legea nr. 85/2006 care impuneau - ca și condiție de valabilitate a acestei operațiuni juridice - autorizarea judecătorului-sindic. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2908 din 27 septembrie 2013 Notă : În același sens este și decizia nr. 467 din 7 februarie 2012, publicată în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2012. Prin cererea înregistrată la nr. xx89/88/2011 la 5 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Tulcea, Secția civilă și de contencios administrativ, reclamanta Administrația Rezervației Biosferei D.D. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC E. SRL - în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator special N.G.

și prin administrator judiciar G.I. I.P.U.R.L., SC P.T. SRL, SC C.I. SRL și SC B.S.S. SRL și a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune încheiat de pârâte la 3 martie 2011 și să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtele au încheiat contractul de cesiune din 3 martie 2011, prin care au cedat pârâtei SC E. SRL, aflată în reorganizare judiciară, drepturile la despăgubiri deținute împotriva reclamantei, derivate din rezilierea contractelor de concesiune nr. 3056 din 3 februarie, nr. 3046 din 3 februarie 2003, nr. 12517/2003 și nr. 12519 din 15 august 2003, prețul cesiunilor fiind stabilit la un procent din dreptul la despăgubiri efectiv încasate pentru fiecare creanță, conform anexei nr. 1 la contract.

A arătat reclamanta că înscrisul constatator al raporturilor juridice dintre părți se referă, în realitate, la patru cesiuni de creanță, corespunzătoare fiecăruia dintre contractele de concesiune, contracte reziliate prin sentința nr. 1375 din 17 martie 2010. A susținut reclamanta că aceste contracte de cesiune sunt lovite de nulitate absolută pentru că nu există obiectul și nici cauza convenției, dar și pentru că aceste contracte sunt încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce privește obiectul convenției, reclamanta a susținut că ipoteticele despăgubiri decurgând din rezilierea contractelor de concesiune nu existau la momentul încheierii cesiunii și că, deși la momentul încheierii cesiunii contractele erau reziliate prin sentința civilă nr. 1375/2010 a Curții de Apel București, sentința a fost atacată cu recurs, iar recursul suspendă executarea conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât contractele de concesiune puteau fi considerate încă în ființă. În ce privește cauza, reclamanta a invocat prevederile art. 966 C. civ. și a susținut că aceasta lipsește, întrucât cesionarii nu datorează nimic cu titlu de preț, instanța respingând acțiunea în despăgubiri, iar prețul fiind stabilit procentual în funcție de daunele acordate.

Lipsind prețul, care reprezintă prestația cesionarilor, lipsește scopul imediat al actului juridic, ceea ce atrage inexistența cauzei. În ce privește ultimul motiv de nulitate absolută, reclamanta a susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, întrucât cesiunile de creanță consimțite de SC E. SRL Tulcea prin administrator special și prin administrator judiciar au fost încheiate fără autorizarea judecătorului-sindic și nu se încadrează în categoria operațiunilor prevăzute de art. 49 din același act normativ. Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care s-au apărat în fapt și în drept față de cererea introductivă de instanță, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1519 din 29 martie 2012, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea contractului de cesiune fără număr, încheiat la 3 martie 2011 între SC P.T. SRL, SC C.I., SC B.S.S. SRL, în calitate de cedenți și SC E. SRL - în reorganizare judiciară, prin administrator special N.G. și administrator judiciar G.I. I.P.U.R.L., în calitate de cesionar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Motivul de nulitate întemeiat pe lipsa obiectului este nefondat, întrucât contractul a cărui nulitate se invocă este sinalagmatic, cu titlu oneros și aleatoriu, valoarea despăgubirilor depinzând, finalmente, de voința concordantă a debitorului cedat sau de voința unei instanțe chemate să se pronunțe în această direcție.

Sub același aspect, a reținut prima instanță că, în realitate, cesiunea supusă controlului instanței este o vânzare de bunuri viitoare, care este permisă sub condiția suspensivă ca aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului, motiv pentru care nu se poate reține lipsa obiectului. Motivul de nulitate întemeiat pe lipsa cauzei a fost apreciat ca fondat. Prima instanță a reținut, în esență, că dispozițiile art. 1303 și ale art. 1304 C. civ. prevăd că prețul trebuie să fie determinat sau determinabil, iar în speță prețul nu este nici determinat și nici determinabil, întrucât părțile au convenit ca prețul să fie plătit doar în măsura recuperării lui (art. 1.2, coroborat cu art. 1.1 lit. a ), b) și c) din Anexa 1 la contract).

Examinând elementele cauzei din perspectiva cesionarei SC E. SRL, prima instanță a reținut, în esență, că acest element fundamental lipsește, întrucât cesionara nu dobândește nimic prin contract, cedenții dobândind în fapt drept preț al cesiunii 100% din drepturile cedate, prin raportare la contractul de concesiune nr. 3056/2003 și nr. 3046/2003. În ceea ce privește contractele de concesiune nr. 12517/2003 și nr. 2517/2007, prima instanță a reținut că, în aceste contracte, cesionara SC E. SRL a avut și calitatea de asociat cesionar și, față de prețul stipulat a fi plătit, prin raportare și la contractul de concesiune nr. 12519/2003, nu poate vorbi despre un avantaj obținut din concesiunea denunțată, ci dimpotrivă, despre un dezavantaj, câtă vreme această societate aflată deja în procedura insolvenței nu și-a prezentat propriile drepturi la despăgubiri decurgând din contractul de asociere în participațiune.

Prima instanță nu a reținut existența unui scop ilicit la încheierea contractului de cesiune, constând în intenția de a eluda dispozițiile legale referitoare la taxele judiciare de timbru, întrucât a apreciat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2006, ale Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 146/1997, acte normative care obligă la plata unor taxe judiciare de timbru în sume modice. Ultimul motiv de nulitate absolută a fost apreciat de tribunal ca întemeiat, raportat la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 85/2006 și la faptul că nu a existat autorizarea judecătorului-sindic la încheierea contractului de cesiune.

Pe de altă parte, judecătorul fondului a reținut și că pârâta SC E. SRL se află în procedura insolvenței, având un plan de reorganizare confirmat și că, raportat la condițiile expuse în legătură cu lipsa cauzei, întemeiate pe caracterul dezavantajos al contractului, contractul nu este apt să răspundă cerințelor art. 103, coroborat cu art. 95 din Legea nr. 85/2006. Toate aceste considerente au condus la concluzia că acțiunea promovată este întemeiată și că în cauză se impune constatarea nulității absolute a contractului de cesiune încheiat de pârâte la 3 martie 2011. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 5 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel Constanța, Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 26 din 6 martie 2013, Curtea de Apel , Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtele SC P.T. SRL și SC B.S.S. SRL. A luat act că pârâta SC C.I. SRL a renunțat la judecarea apelului. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC E. SRL - prin lichidator Cabinet de insolvență B.I.R.R., în contradictoriu cu reclamanta Administrația Rezervației Biosferei D.D. A respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a grupat criticile formulate de pârâta SC E. SRL, a realizat o sinteză a prevederilor contractului de cesiune cu privire la preț (art. 1.2., coroborat cu art. 1.1 lit. a), b) și c) din Anexa I la contract) și a conchis că nu doar plata prețului va fi efectuată pe măsura recuperării creanței de la debitorul cedat, ci prețul însuși depinde de un eveniment viitor și incert, anume de voința și de acțiunile cesionarului în sensul de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanței. A conchis instanța de apel că în cauză lipsește contraprestația prețului, respectiv scopul imediat al actului juridic, fiind incidente prevederile art. 966 C. civ. Totodată, instanța de apel a reținut și motivul de nulitate constând în încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, întrucât a constatat că încheierea contractului de cesiune a avut loc fără autorizarea judecătorului-sindic.

Sub același aspect, instanța de apel a reținut că din interpretarea textului de lege nu rezultă că se face vreo distincție cu privire la fazele procedurii insolvenței și că nu poate fi primită teza potrivit căreia un debitor, chiar supus reorganizării, poate încheia un contract de cesiune care are caracter aleatoriu și care nu constituie o măsură de redresare economică. În temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile aduse sentinței de fond și a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat SC E. SRL - prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvență B.I.R.R., cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 19 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea primei critici s-a arătat că prețul contractului de cesiune este determinat sau cel mult, determinabil, ca urmare în mod greșit a considerat instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1303 și ale art. 1304 C. civ. Sub acest aspect, recurenta a arătat că, potrivit Anexei nr.1 la Contractul de cesiune, prețul este stabilit pentru fiecare cesionar sub forma unui procent din drepturile la despăgubiri aflate la acel moment în procedura de conciliere prealabilă prevăzut de art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004.

Susține recurenta că modalitatea de determinare a prețului face ca prețul să fie considerat determinabil, părțile stabilind criteriile în baza cărora se poate fixa întinderea obligației de plată: procentul matematic fix și sumele ce se vor încasa efectiv. În cadrul aceleiași critici, recurenta a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că prețul depinde de un eveniment viitor și incert, câtă vreme demersul jurisdicțional fusese deja întreprins, existând pe rolul Tribunalului Tulcea dosarul nr. xx48/88/2011. În aceeași ordine de idei, recurenta a arătat și că cesionarul era obligat prin contract să procedeze la recuperarea efectivă a sumelor, în același sens fiind obligat și administratorul judiciar, conform dispozițiilor art. 20 lit. e) din Legea nr. 85/2006.

Cu titlu de practică judiciară a fost invocată decizia nr. 2551 din 1 iulie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială în dosarul nr. xx100/3/2008. În susținerea celei de-a doua critici a arătat recurenta că există contraprestația prețului, respectiv există scopul imediat al actului juridic, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 966 C. civ. Recurenta a argumentat această critică arătând că, de vreme ce există o obligație asumată privind plata prețului, obligație scadentă la momentul încasării drepturilor de despăgubire, există și scopul imediat al actului juridic. A invocat, cu titlu de practică judiciară, hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție menționată în motivarea primei critici.

A treia critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006. În motivare, recurenta a arătat că încheierea contractului de cesiune a fost realizată sub supravegherea administratorului judiciar și în cadrul procedurii de reorganizare, ulterior confirmării planului de reorganizare. A evocat recurenta prevederile art. 46 și 49 din Legea nr. 85/2006 și a susținut, în esență, că autorizarea judecătorului-sindic se referă la acte de dispoziție, iar în speță debitorul a dobândit drepturi în patrimoniu, plătibile într-un procent redus față de creanța în sine, neimpunându-se ca acest contract de cesiune să fie autorizat de judecătorul-sindic. A mai susținut recurenta și că aplicarea nediferențiată a sancțiunii nulității este excesivă și că încalcă principiul ierarhizării actelor și operațiunilor care se efectuează în procedura insolvenței, principiu care are la bază regulile mandatului din dreptul comun.

De asemenea, recurenta a susținut că dispozițiile art. 46 și 49 din Legea nr. 85/2006 se aplică doar în perioada de observație, nu în procedura reorganizării, astfel cum reiese din examinarea dispozițiilor art. 49, care trebuie interpretate conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis. Recurenta a comentat decizia nr. 2551 din 1 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind-o drept practică judiciară relevantă. Ultima critică vizează considerentele în care instanța de apel a reținut lipsa cauzei.

În ceea ce privește cauza reală a contractului de cesiune de creanță, recurenta a precizat că aceasta derivă din modul în care s-a născut și a fost implementată voința părților, că fiecare contract de cesiune a avut la bază un contract de asociere în participațiune și că procentele care au stat la baza determinării prețului cesiunii de creanță respectă modul de stabilire a participărilor la beneficii, conform contractelor de asociere în participațiune, prin modul de stabilire a prețului cesiunii foștii cesionari continuând mecanismul volițional originar. Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata Administrația Rezervației Biosferei D.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare și excepția de tardivitate a recursului.

S-a apărat în fapt și în drept și față de motivele de recurs, pe care le-a apreciat neîntemeiate, solicitând respingerea recursului. Excepțiile invocate au fost respinse ca nefondate pentru argumentele reținute în practicaua prezentei decizii. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente: Prima critică este nefondată. Pentru a putea considera că prețul unei convenții este determinat este necesar ca acesta să fie exprimat valoric în mod neechivoc, ceea ce nu este cazul în speță. Prețul nu este nici determinabil.

Astfel, deși părțile au convenit criteriile de determinare a prețului, această determinare este doar aparentă, întrucât procentul stabilit pentru fiecare dintre cei trei prin art. 1 din Anexa nr. 1 la contractul de cesiune și care reprezintă singura coordonată certă a prețului se raportează la o coordonată incertă, respectiv la despăgubirile ce se vor încasa efectiv în urma rezilierii mai multor contracte de concesiune. Înalta Curte a înlăturat susținerea recurentei relativă la faptul că despăgubirile rezultate din contractul de concesiune nu pot fi considerate un eveniment viitor și incert câtă vreme acestea formează obiectul unui dosar pendinte. Pe de o parte, trebuie remarcat faptul că în contractul de concesiune și în Anexa 1 nu se face referire la faptul că despăgubirile fac obiectul unei acțiuni în justiție, ci doar că ele decurg din contractele de concesiune anterior încheiate, contracte reziliate.

Pe de altă parte, în ceea ce privește existența și întinderea dreptului la despăgubiri se poate neîndoielnic aprecia că stabilirea acestora reprezintă un eveniment viitor și incert, câtă vreme depind de pronunțarea unei hotărâri judecătorești și, până la momentul pronunțării prezentei decizii, nu s-a dovedit că dreptul la despăgubiri a fost confirmat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, chiar neirevocabilă, dar beneficiind de putere de lucru judecat relativă . Mai mult, Înalta Curte constată că în dosarul invocat în motivele de recurs – dosarul nr. xx48/88/2011 al Tribunalului Tulcea - este suspendată judecata în conformitate cu dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față, iar măsura suspendării judecății nu a fost contestată pe calea recursului, ceea ce conduce o dată în plus la concluzia că existența și întinderea dreptului la despăgubiri țin de un eveniment viitor și incert, respectiv de pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, existența unui element invariabil al mecanismului de determinare a prețului – respectiv proporția - nu face din preț unul determinabil, câtă vreme baza de calcul – existența și întinderea despăgubirilor – reprezintă un element variabil și depinde de o hotărâre judecătorească . A doua critică este nefondată . Înalta Curte reamintește considerentele expuse cu ocazia analizei primei critici din recurs și subliniază că, potrivit acelorași argumente, nu se poate vorbi despre o contraprestație clară a cedenților, câtă vreme existența și întinderea dreptului acestora la despăgubiri (sintetic spus creanțele cedate ) depind de un eveniment viitor și incert, respectiv de o hotărâre judecătorească, neexistând nici un argument care să autorizeze a prevedea de plano o situație favorabilă în dosarul nr. xx48/88/2011 al Tribunalului Tulcea.

Aceste argumente conduc la concluzia că, în lipsa unor creanțe certe, lichide, exigibile și în lipsa unui preț determinat sau determinabil, nu se poate vorbi despre scopul imediat al contractului, adică despre folosul concret pe care părțile au urmărit să și-l procure prin încheierea acestui act juridic, instanțele de fond și de apel făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 966 din Codul civil de la 1864 referitoare la lipsa cauzei ca motiv de nulitate a contractului. În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și ultima critică din recurs, care va fi analizată în această succesiune întrucât privește tot cauza contractului. Înalta Curte apreciază că argumentele aduse de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs nu prezintă relevanță prin ele însele.

De bună seamă, succesiunea și evoluția contractelor de asociere în participațiune și a celui de cesiune de creanță sunt relevante pentru conduita contractuală a părților, fiind evident că părțile se află în raporturi contractuale complexe anterior încheierii contractului de cesiune a cărui nulitate se invocă în speță. Numai că acest nex contractual nu este apt să suplinească prin el însuși cauza contractului de cesiune, câtă vreme creanțele și implicit prețul nu sunt stabilite per relationem , respectiv prin trimitere la contractele de asociere în participațiune, ci prin trimitere la drepturile la despăgubiri născute ca urmare a rezilierii contractelor de concesiune prin sentința nr. 1375. Or, cum prin sus-invocata sentință nu s-au stabilit despăgubiri, este neîndoielnic faptul că acestea fac obiectul unui alt proces, așadar depind de un eveniment viitor și incert.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că prestațiile părților, astfel cum sunt precizate în contractul de cesiune, nu își au izvorul direct în contractele de asociere în participațiune, pentru a se legitima și a se complini cu acestea, ci depind de drepturile ce se vor stabili printr-o hotărâre judecătorească, dacă aceasta va fi favorabilă cedenților. Prin urmare, critica se privește ca neîntemeiată și a fost înlăturată. A treia critică este neîntemeiată . Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei despre aplicarea dispozițiilor art. 46 și ale art. 49 din Legea nr. 85/2006 doar în perioada de observație nu poate fi primită. Împrejurarea că dispozițiile art. 46 includ, în alin. (1), cazuri prevăzute de art. 49 din Legea nr. 85/2006 nu autorizează a conchide că ambele dispoziții legale sunt incidente doar în perioada de observație.

O atare interpretare contravine principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În plus, a restrânge sfera de aplicare a sancțiunii instituite de art. 46 din Legea nr. 85/2006 doar la operațiunile și plățile făcute de debitor în perioada de observație vine în conflict cu exprimarea indubitabilă din textul de lege - ,,operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii …”, dar și cu finalitatea textului legal, care ar sancționa plățile și operațiunile neautorizate în perioada de observație, dar le-ar valida în mod nepermis, conform interpretării propuse de recurentă, pe cele din fazele ulterioare ale procedurii insolvenței. Este neîntemeiată și a fost înlăturată critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta a susținut că se află în procedura insolvenței, anume în procedura de reorganizare și că nu i s-a ridicat dreptul de administrare, aspecte care nu au fost combătute de părțile adverse. Pentru a putea susține că operațiunea de încheiere a contractului de cesiune s-a realizat în concordanță cu dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, respectiv că s-a realizat prin administrator special și sub supravegherea administratorului judiciar, recurenta trebuia, însă, să facă dovada că operațiunea respectivă se încadra în premisa instituită de articolul precitat, respectiv că actul juridic încheiat se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activităților curente.

Or, preluarea unor creanțe prin contract de cesiune de creanță nu se circumscrie noțiunii de ,,activitate curentă”, această operațiune, încheiată chiar și în scop speculativ, neavând un caracter uzual. Ca urmare, fiind vorba despre o operațiune juridică excedând sferei activității curente a recurentei, este lipsit de relevanță faptul că actul juridic a fost încheiat prin administrator special și sub supravegherea administratorului judiciar, această operațiune, pentru a fi valabilă, fiind imperios necesar a fi fost autorizată de judecătorul-sindic.

Înalta Curte apreciază că autorizarea operațiunii de către judecătorul-sindic se impunea cu atât mai mult cu cât, pentru considerentele ce preced, contractul a fost apreciat ca lovit de nulitate pentru lipsa cauzei, respectiv pentru lipsa folosului practic obținut de debitoare, încheierea unui astfel de contract nereprezentând un câștig nici în procedura reorganizării, nici în cea a falimentului, dată fiind incertitudinea aportului la masa credală. În lipsa autorizării încheierii contractului de către judecătorul-sindic, în mod corect s-a reținut și motivul de nulitate a contractului de cesiune întemeiat pe prevederile art. 46 din Legea nr. 85/2006. Toate aceste considerente au fundamentat concluzia Înaltei Curți că în cauză nu subzistă niciunul din motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și că decizia din apel este la adăpost de orice critică. Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.