ÎCCJ, decizie (scj.ro #82839)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82839) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de cesiune de

creanță încheiat de o societate aflată în reorganizare

judiciară. Încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr.

85/2006. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura

insolvenței

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

absolute

-

contract de cesiune de creanță

-

reorganizare judiciară

-

judecător-sindic

Legea

nr. 85/2006, art. 46, art. 49

Preluarea

de către o societate aflată în reorganizare judiciară a unor

creanțe    printr-un contract de cesiune de creanță încheiat

prin administratorul special și sub supravegherea administratorului

judiciar nu se circumscrie noțiunii de ,,activitate curentă”, în

sensul art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, această

operațiune juridică neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de

art. 49 din lege.

Prin

urmare, contractul de cesiune de creanță astfel încheiat este lovit

de nulitate, fiind încălcate prevederile art. 46 din Legea nr. 85/2006

care impuneau - ca și condiție de valabilitate a acestei

operațiuni juridice - autorizarea judecătorului-sindic.

Secția a II-a

civilă, Decizia

nr. 2908

din 27 septembrie 2013

Notă

: În același sens este și decizia nr. 467 din 7 februarie 2012,

publicată în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul

2012.

Prin cererea

înregistrată la nr. xx89/88/2011 la 5 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului

Tulcea, Secția civilă și de contencios administrativ, reclamanta

Administrația Rezervației Biosferei D.D. le-a chemat în judecată

pe pârâtele SC E. SRL - în reorganizare judiciară, reprezentată prin

administrator special N.G. și prin administrator judiciar G.I. I.P.U.R.L.,

SC P.T. SRL, SC C.I. SRL și SC B.S.S. SRL și a solicitat ca

instanța să constate nulitatea absolută a contractului de

cesiune încheiat de pârâte la 3 martie 2011 și să le oblige pe pârâte

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că pârâtele au încheiat contractul de

cesiune din 3 martie 2011, prin care au cedat pârâtei SC E. SRL, aflată în

reorganizare judiciară, drepturile la despăgubiri deținute

împotriva reclamantei, derivate din rezilierea contractelor de concesiune nr.

3056 din 3 februarie, nr. 3046 din 3 februarie 2003, nr. 12517/2003 și nr.

12519 din 15 august 2003, prețul cesiunilor fiind stabilit la un procent

din dreptul la despăgubiri efectiv încasate pentru fiecare

creanță, conform anexei nr. 1 la contract.

A

arătat reclamanta că înscrisul constatator al raporturilor juridice

dintre părți se referă, în realitate, la patru cesiuni de

creanță, corespunzătoare fiecăruia dintre contractele de

concesiune, contracte reziliate prin sentința nr. 1375 din 17 martie 2010.

A

susținut reclamanta că aceste contracte de cesiune sunt lovite de

nulitate absolută pentru că nu există obiectul și nici

cauza convenției, dar și pentru că aceste contracte sunt

încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce

privește obiectul convenției, reclamanta a susținut că

ipoteticele despăgubiri decurgând din rezilierea contractelor de

concesiune nu existau la momentul încheierii cesiunii  și că,

deși la momentul încheierii cesiunii contractele erau reziliate prin

sentința civilă nr. 1375/2010 a Curții de Apel București,

sentința a fost atacată cu recurs, iar recursul suspendă

executarea conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât

contractele de concesiune puteau fi considerate încă în ființă.

În ce

privește cauza, reclamanta a invocat prevederile art. 966 C. civ. și a susținut că aceasta lipsește, întrucât cesionarii nu

datorează nimic cu titlu de preț, instanța respingând

acțiunea în despăgubiri, iar prețul fiind stabilit procentual în

funcție de daunele acordate. Lipsind prețul, care reprezintă

prestația cesionarilor, lipsește scopul imediat al actului juridic,

ceea ce  atrage inexistența cauzei.

În ce

privește ultimul motiv de nulitate absolută, reclamanta a

susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 85/2006, întrucât cesiunile de creanță consimțite de SC E.

SRL Tulcea prin administrator special și prin administrator judiciar au

fost încheiate fără autorizarea judecătorului-sindic și nu

se încadrează în categoria operațiunilor prevăzute de art. 49 din

același act normativ.

Pârâtele au

formulat întâmpinare, prin care s-au apărat în fapt și în drept

față de cererea introductivă de instanță, solicitând

respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 1519 din 29 martie 2012, Tribunalul Tulcea,

Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea

contractului de cesiune fără număr, încheiat la 3 martie 2011

între SC P.T. SRL, SC C.I., SC B.S.S. SRL, în calitate de cedenți și

SC E. SRL - în reorganizare judiciară, prin  administrator special N.G.

și administrator judiciar G.I. I.P.U.R.L., în calitate de cesionar.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Motivul de

nulitate întemeiat pe lipsa obiectului este nefondat, întrucât contractul a

cărui nulitate se invocă este sinalagmatic, cu titlu oneros și

aleatoriu, valoarea despăgubirilor depinzând, finalmente, de voința

concordantă a debitorului cedat sau de voința unei instanțe

chemate să se pronunțe în această direcție.

Sub

același aspect, a reținut prima instanță că, în

realitate, cesiunea supusă controlului instanței este o vânzare de

bunuri viitoare, care este permisă sub condiția suspensivă ca

aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului, motiv

pentru care nu se poate reține lipsa  obiectului.

Motivul de

nulitate întemeiat pe lipsa cauzei a fost apreciat ca fondat. Prima

instanță a reținut, în esență, că

dispozițiile art. 1303 și ale art. 1304 C. civ. prevăd că prețul trebuie să fie determinat sau determinabil, iar în

speță prețul nu este nici determinat și nici determinabil,

întrucât părțile au convenit ca prețul să fie plătit

doar în măsura recuperării lui (art. 1.2, coroborat cu art. 1.1 lit.

a ), b) și c) din Anexa 1 la contract).

Examinând

elementele cauzei din perspectiva cesionarei SC E. SRL, prima

instanță a reținut, în esență, că acest element

fundamental lipsește, întrucât cesionara nu dobândește nimic prin

contract, cedenții dobândind în fapt drept preț al cesiunii 100% din

drepturile cedate, prin raportare la contractul de concesiune nr. 3056/2003

și nr. 3046/2003.

În ceea ce

privește contractele de concesiune nr. 12517/2003 și nr. 2517/2007,

prima instanță a reținut că, în aceste contracte, cesionara

SC E. SRL a avut și calitatea de asociat cesionar și,  față

de prețul stipulat a fi plătit, prin raportare și la contractul

de concesiune nr. 12519/2003, nu poate vorbi despre un avantaj obținut din

concesiunea denunțată, ci  dimpotrivă, despre un dezavantaj,

câtă vreme această societate aflată deja în procedura

insolvenței nu și-a prezentat propriile drepturi la despăgubiri

decurgând din contractul de asociere în participațiune.

Prima

instanță nu a reținut existența unui scop ilicit la

încheierea contractului de cesiune, constând în intenția de a eluda

dispozițiile legale referitoare la taxele judiciare de timbru, întrucât a

apreciat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2006, ale Legii nr.

554/2004 și ale Legii nr. 146/1997, acte normative care obligă la

plata unor taxe judiciare de timbru în sume modice.

Ultimul

motiv de nulitate absolută a fost apreciat de tribunal ca întemeiat,

raportat la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 85/2006 și la faptul

că nu a existat autorizarea judecătorului-sindic la încheierea

contractului de cesiune. Pe de altă parte, judecătorul fondului a

reținut și că pârâta SC E. SRL se află în procedura

insolvenței, având un plan de reorganizare confirmat și că,

raportat la condițiile expuse în legătură cu lipsa cauzei,

întemeiate pe caracterul dezavantajos al contractului, contractul nu este apt

să răspundă cerințelor art. 103, coroborat cu art. 95 din

Legea nr. 85/2006.

Toate aceste

considerente au condus la concluzia că acțiunea promovată este

întemeiată și că în cauză se impune constatarea

nulității absolute a contractului de cesiune încheiat de pârâte la 3

martie 2011.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâtele, cauza fiind înregistrată

sub același număr unic la 5 iunie 2012 pe  rolul Curții de Apel

Constanța, Secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ  și fiscal.

Prin decizia

civilă nr. 26 din 6 martie 2013, Curtea de Apel , Secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a anulat ca netimbrat

apelul declarat de pârâtele SC P.T. SRL și SC B.S.S. SRL. A luat act

că pârâta SC C.I. SRL a renunțat la judecarea apelului.

A respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta SC E. SRL - prin lichidator Cabinet de

insolvență B.I.R.R., în contradictoriu cu reclamanta

Administrația Rezervației Biosferei D.D.

A respins ca

nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a grupat criticile formulate de pârâta SC

E. SRL, a realizat o sinteză a prevederilor contractului de cesiune cu

privire la preț (art. 1.2., coroborat cu art. 1.1 lit. a), b) și c)

din Anexa I la contract) și a conchis că nu doar plata  prețului

va fi efectuată pe măsura recuperării creanței de la

debitorul cedat, ci prețul însuși depinde de un eveniment viitor

și incert, anume de voința și de acțiunile cesionarului în

sensul de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanței. A conchis

instanța de apel că în cauză lipsește contraprestația

prețului, respectiv scopul imediat al actului juridic, fiind incidente

prevederile art. 966 C. civ.

Totodată,

instanța de apel a reținut și motivul de nulitate constând în

încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, întrucât a

constatat că încheierea contractului de cesiune a avut loc fără

autorizarea judecătorului-sindic.

Sub

același aspect, instanța de apel a reținut că din

interpretarea textului de lege nu rezultă că se face vreo

distincție cu privire la fazele procedurii insolvenței și

că nu poate fi primită teza potrivit căreia un debitor, chiar

supus reorganizării, poate încheia un contract de cesiune care are

caracter  aleatoriu și care nu constituie o măsură de redresare

economică.

În temeiul

art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate

criticile  aduse sentinței de fond și a respins apelul ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat SC E. SRL - prin

lichidator judiciar Cabinet de Insolvență B.I.R.R., cauza fiind

înregistrată sub același număr unic la 19 iunie 2013 pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a

civilă.

În motivarea

recursului s-a susținut, în esență, că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

motiv de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

argumentarea

primei critici

s-a arătat că prețul

contractului de cesiune este determinat sau cel mult, determinabil, ca urmare

în mod greșit a considerat instanța de apel că sunt aplicabile

dispozițiile art. 1303 și ale art. 1304 C. civ.

Sub acest

aspect, recurenta a arătat că, potrivit Anexei nr.1 la Contractul de cesiune, prețul este stabilit pentru fiecare cesionar sub forma unui

procent din drepturile la despăgubiri aflate la acel moment în procedura

de  conciliere prealabilă prevăzut de art. 7 alin. 6 din Legea  nr.

554/2004.

Susține

recurenta că modalitatea de determinare a prețului face ca

prețul să fie considerat determinabil, părțile stabilind

criteriile în baza cărora se poate fixa întinderea obligației de

plată: procentul matematic fix și sumele  ce se vor încasa efectiv.

În cadrul

aceleiași critici, recurenta a arătat că în mod greșit a

reținut instanța de apel că prețul depinde de un eveniment

viitor și incert, câtă vreme demersul jurisdicțional fusese deja

întreprins, existând pe rolul Tribunalului Tulcea dosarul nr. xx48/88/2011.

În

aceeași ordine de idei, recurenta a arătat și că cesionarul

era obligat prin contract să procedeze la recuperarea efectivă a

sumelor, în același sens fiind obligat și administratorul judiciar,

conform dispozițiilor art. 20 lit. e) din Legea nr. 85/2006.

Cu titlu de

practică judiciară a fost invocată decizia nr. 2551 din 1 iulie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția comercială în dosarul nr. xx100/3/2008.

În

susținerea

celei de-a doua critici

a arătat recurenta că

există contraprestația prețului, respectiv există scopul

imediat al actului juridic, instanța de apel aplicând greșit

dispozițiile art. 966 C. civ.

Recurenta a

argumentat această critică arătând că, de vreme ce

există o obligație asumată privind plata prețului,

obligație scadentă la momentul încasării drepturilor de

despăgubire, există și scopul imediat al actului juridic.

A invocat,

cu titlu de practică judiciară, hotărârea pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție menționată în

motivarea primei critici.

A treia

critică

vizează aplicarea greșită de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006.

În motivare,

recurenta a arătat că încheierea contractului de cesiune a fost

realizată sub supravegherea administratorului judiciar și în cadrul

procedurii de reorganizare, ulterior confirmării planului de reorganizare.

A evocat

recurenta prevederile art. 46 și 49 din Legea nr. 85/2006 și a

susținut, în esență, că autorizarea

judecătorului-sindic se referă la acte de dispoziție, iar în

speță debitorul a dobândit drepturi în patrimoniu, plătibile

într-un procent redus față de creanța în sine, neimpunându-se ca

acest contract de cesiune să fie autorizat de judecătorul-sindic.

A mai

susținut recurenta și că aplicarea nediferențiată a

sancțiunii nulității este excesivă și că

încalcă principiul ierarhizării actelor și operațiunilor

care se efectuează în procedura insolvenței, principiu care are la

bază regulile mandatului din dreptul comun.

De asemenea,

recurenta a susținut că dispozițiile art. 46 și 49 din

Legea nr. 85/2006 se aplică doar în perioada de observație, nu în

procedura reorganizării, astfel cum reiese din  examinarea

dispozițiilor art. 49, care trebuie interpretate conform principiului

exceptio

est strictissimae interpretationis.

Recurenta

a comentat decizia nr. 2551 din 1 iulie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind-o drept practică judiciară

relevantă.

Ultima

critică

vizează considerentele în care instanța de apel a

reținut lipsa cauzei.

În ceea ce

privește cauza reală a contractului de cesiune de creanță,

recurenta a precizat că aceasta derivă din modul în care s-a

născut și a fost implementată voința părților,

că fiecare contract de cesiune a avut la bază un contract de asociere

în participațiune și că procentele care au stat la baza

determinării prețului cesiunii de creanță respectă

modul de stabilire a participărilor la beneficii, conform contractelor de

asociere în participațiune, prin modul de stabilire a prețului

cesiunii foștii cesionari continuând mecanismul volițional originar.

Recursul

este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata

Administrația Rezervației Biosferei D.D. a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția de netimbrare și excepția de tardivitate

a recursului. S-a apărat în fapt și în drept și față

de motivele de recurs, pe care le-a apreciat neîntemeiate, solicitând

respingerea recursului.

Excepțiile

invocate au fost respinse ca nefondate pentru argumentele reținute în

practicaua prezentei decizii.

Față

de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză

și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul

ca nefondat și l-a respins cu această  motivare și pentru

următoarele considerente:

Prima

critică

este nefondată.

Pentru a

putea considera că prețul unei convenții este determinat este

necesar ca acesta să fie exprimat valoric în mod neechivoc, ceea ce nu

este cazul în speță.

Prețul

nu este nici determinabil. Astfel, deși părțile au convenit

criteriile de determinare a prețului, această determinare este doar

aparentă, întrucât procentul stabilit pentru fiecare dintre cei trei prin

art. 1 din Anexa nr. 1 la contractul de cesiune și care reprezintă

singura coordonată certă a prețului se raportează la o

coordonată incertă, respectiv  la despăgubirile ce se vor încasa

efectiv în urma rezilierii mai multor contracte de concesiune.

Înalta Curte

a înlăturat susținerea recurentei relativă la faptul că

despăgubirile rezultate din contractul de concesiune nu pot fi considerate

un eveniment viitor și incert câtă vreme acestea formează

obiectul unui dosar pendinte.

Pe de o

parte, trebuie remarcat faptul că în contractul de concesiune și în

Anexa 1 nu se face referire la faptul că despăgubirile fac obiectul

unei acțiuni în justiție, ci doar că ele decurg din contractele

de concesiune anterior încheiate, contracte reziliate.

Pe de

altă parte, în ceea ce privește existența și întinderea

dreptului la despăgubiri se poate neîndoielnic aprecia că stabilirea

acestora reprezintă un eveniment viitor și incert, câtă vreme

depind de pronunțarea unei hotărâri judecătorești și,

până la momentul pronunțării prezentei decizii, nu s-a dovedit

că dreptul la despăgubiri a fost confirmat prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, chiar neirevocabilă, dar

beneficiind de putere de lucru judecat relativă .

Mai

mult, Înalta Curte constată că în dosarul invocat în motivele de

recurs – dosarul nr. xx48/88/2011 al Tribunalului Tulcea - este suspendată

judecata în conformitate cu dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față, iar

măsura suspendării judecății nu a fost contestată pe

calea recursului, ceea ce conduce o dată în plus la concluzia că

existența și întinderea dreptului la despăgubiri țin de un

eveniment viitor și incert, respectiv de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești.

Prin urmare,

existența unui element invariabil al mecanismului de determinare a

prețului – respectiv proporția - nu face din preț unul

determinabil, câtă vreme

baza de calcul – existența și

întinderea despăgubirilor – reprezintă un element variabil

și

depinde de o hotărâre judecătorească .

A doua

critică este nefondată

. Înalta Curte reamintește

considerentele expuse cu ocazia analizei primei critici din recurs și

subliniază că, potrivit acelorași argumente, nu se poate vorbi

despre o contraprestație clară a cedenților, câtă vreme

existența și întinderea dreptului  acestora la despăgubiri

(sintetic spus

creanțele cedate

) depind de un eveniment viitor

și incert,  respectiv de o hotărâre judecătorească,

neexistând nici un argument care să autorizeze a prevedea

de plano

o situație favorabilă în dosarul nr. xx48/88/2011 al Tribunalului

Tulcea.

Aceste

argumente conduc la concluzia că, în lipsa unor creanțe certe,

lichide, exigibile și în lipsa unui preț determinat sau determinabil,

nu se poate vorbi despre scopul imediat al contractului, adică despre

folosul

concret

pe care părțile au urmărit să și-l procure

prin încheierea acestui act juridic, instanțele de fond și de apel

făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 966 din Codul civil

de la 1864 referitoare la lipsa cauzei ca motiv de nulitate a  contractului.

În

această ordine de idei, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată

și

ultima critică

din recurs, care va fi analizată în

această succesiune întrucât privește tot cauza contractului.

Înalta Curte

apreciază că argumentele aduse de recurentă în cadrul acestui

motiv de recurs nu prezintă relevanță prin ele însele. De

bună seamă, succesiunea și evoluția contractelor de

asociere în participațiune și a celui de cesiune de creanță

sunt relevante pentru conduita contractuală a părților, fiind

evident că părțile se află în raporturi contractuale

complexe anterior încheierii contractului de cesiune a cărui  nulitate se

invocă în speță.

Numai

că acest nex contractual nu este apt să suplinească prin el însuși

cauza contractului de cesiune, câtă vreme creanțele și implicit

prețul nu sunt stabilite

per relationem

, respectiv prin trimitere

la contractele de asociere în participațiune, ci prin trimitere la

drepturile la despăgubiri născute

ca urmare a rezilierii

contractelor de concesiune

prin sentința nr. 1375. Or, cum prin

sus-invocata sentință nu s-au stabilit despăgubiri, este

neîndoielnic faptul că acestea fac obiectul unui alt proces, așadar

depind de un eveniment viitor și incert.

Toate aceste

argumente conduc la concluzia că prestațiile părților,

astfel cum sunt precizate în contractul de cesiune, nu își au izvorul

direct în contractele de asociere în participațiune, pentru a  se legitima

și a se complini cu acestea, ci depind de drepturile ce se vor stabili

printr-o hotărâre judecătorească, dacă aceasta va fi

favorabilă cedenților.

Prin urmare,

critica se privește ca neîntemeiată și a fost

înlăturată.

A treia

critică este neîntemeiată

.

Cu titlu

preliminar, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei

despre aplicarea dispozițiilor art. 46 și ale art. 49 din Legea nr.

85/2006 doar în perioada de observație nu poate fi primită.

Împrejurarea

că dispozițiile art. 46 includ, în alin. (1), cazuri prevăzute

de art. 49 din Legea nr. 85/2006 nu autorizează a conchide că ambele

dispoziții legale sunt incidente

doar

în perioada de

observație. O atare interpretare contravine principiului de drept

ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În plus, a

restrânge sfera de aplicare a sancțiunii instituite de art. 46 din Legea

nr. 85/2006 doar la operațiunile și plățile făcute de

debitor în perioada de observație vine în conflict cu exprimarea

indubitabilă din textul de lege - ,,operațiunile și

plățile efectuate de  debitor

ulterior deschiderii procedurii

…”,

dar și cu finalitatea textului legal, care ar sancționa

plățile și operațiunile neautorizate în perioada de

observație, dar le-ar valida în mod nepermis, conform interpretării

propuse de recurentă, pe cele din fazele ulterioare ale procedurii

insolvenței.

Este

neîntemeiată și a fost înlăturată critica referitoare la

greșita aplicare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta a susținut că se află în procedura insolvenței,

anume în procedura de reorganizare și că nu i s-a ridicat dreptul de administrare,

aspecte care nu au fost  combătute de părțile adverse.

Pentru a

putea susține că operațiunea de încheiere a contractului de

cesiune s-a realizat în concordanță cu dispozițiile art. 49

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, respectiv că s-a realizat prin

administrator special și sub supravegherea administratorului judiciar,

recurenta trebuia, însă, să facă dovada că operațiunea

respectivă se încadra în premisa instituită de articolul precitat,

respectiv că actul juridic încheiat se încadrează în condițiile

obișnuite de exercitare a activităților curente.

Or,

preluarea unor creanțe prin contract de cesiune de creanță nu se

circumscrie noțiunii de ,,activitate curentă”, această

operațiune, încheiată chiar și în scop speculativ, neavând un

caracter uzual.

Ca urmare,

fiind vorba despre o operațiune juridică excedând sferei

activității curente a recurentei, este lipsit de relevanță

faptul că actul juridic a fost încheiat prin administrator special și

sub supravegherea administratorului judiciar, această operațiune,

pentru a fi valabilă, fiind imperios necesar a fi fost autorizată de

judecătorul-sindic.

Înalta Curte

apreciază că autorizarea operațiunii de către

judecătorul-sindic se impunea cu atât mai mult cu cât, pentru

considerentele ce preced, contractul a fost apreciat ca lovit de nulitate

pentru lipsa cauzei, respectiv pentru lipsa folosului practic obținut de

debitoare, încheierea unui astfel de contract nereprezentând un câștig

nici în procedura reorganizării, nici în cea a falimentului, dată

fiind incertitudinea aportului la masa credală.

În lipsa

autorizării încheierii contractului de către judecătorul-sindic,

în mod corect s-a  reținut și motivul de nulitate a contractului de

cesiune întemeiat pe prevederile art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Toate aceste

considerente au fundamentat concluzia Înaltei Curți că în cauză

nu subzistă niciunul din motivele de recurs întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și că decizia din apel este la adăpost

de orice critică. Pe cale de consecință, în temeiul art. 312

alin. (1)  teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.