ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3126/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

6368 din 5 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

s-a admis excepția prescripției și s-a respins capătul de cerere formulat de

reclamanta S.A.A.F. SA BUCUREȘTI împotriva pârâtei SC R.B.N. SA privind

restituirea mărfurilor în cantitate de 183,316 Kg cutii de unsoare ca efect al

prescripției dreptului material la acțiune.

S-a respins ca prematur

formulat capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii mărfurilor și ca

fără obiect cererea de chemare în garanție a SC P.E. SRL cu sediul în

Constanța.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia comercială nr.

15 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

S-a reținut în

considerentele deciziei că excepția prematurității celui de-al doilea capăt de

cerere privind plata contravalorii bunurilor a fost corect stabilită de

instanța de fond deoarece este evaluabil în bani și era obligatoriu efectuarea concilierii

directe prevăzută de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

În mod corect instanța de

fond a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este

întemeiată deoarece, acțiunea derivă din contractul de prestații încheiat între

părți, supusă termenului general de prescripție de trei ani, care începe să

curgă de la data nașterii dreptului la acțiune conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Că adresa nr. 503 din 22 iunie 2005 nu întrerupe cursul prescripției întrucât

în aceasta se menționează numai că bunurile nu se pot livra pentru că nu se

află în posesia intimatei.

Împotriva acestei decizii

reclamanta S.A.A.F. SA cu sediul în București a declarat recurs în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea, respingerea celor două

excepții, casarea hotărârilor instanțelor inferioare și trimiterea cauzei

primei instanțe pentru judecarea în fond a cauzei.

În primul motiv de recurs

s-a susținut că cererea privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea

bunurilor aflate în custodia acesteia este întemeiată pe „obligația de a face”,

nu este evaluabilă în bani și nu are în vedere realizarea dreptului, așa încât

era necesară efectuarea procedurii prevăzută de art. 720

1

C. proc.

civ. Că între reprezentanții părților s-a purtat o corespondență, în care

intimata-pârâtă a recunoscut că deține aceste bunuri, prin două adrese emise în

2002 și respectiv 2005 care pot suplini procedura prealabilă de conciliere.

În al doilea motiv de recurs

s-a susținut că în mod greșit ambele instanțe au reținut excepția prescripției

dreptului la acțiune deoarece prin adresele din 13 decembrie 2002 și nr. 503 din

22 iunie 2005 intimata-pârâtă a recunoscut că nu s-a produs lichidarea

custodiei , deci acestea întrerup cursul prescripției.

Prin întâmpinare intimata SC

R.B.N. SA a solicitat respingerea recursului întrucât în mod corect ambele

instanțe au admis excepția prematurității acțiunii pentru neefectuarea

procedurii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. și

excepția prescripției dreptului la acțiune deoarece, prin adresele invocate nu

a existat nici o recunoaștere din partea intimatei că bunurile s-ar afla în

posesia sa.

Recursul nu este fondat.

Reclamanta-intimată a

solicitat prin acțiune obligarea pârâtei-recurente la restituirea mărfurilor în

cantitate de 186,316 Kg cutii de unsoare sau contravaloarea acestora conform prețului

minim de valorificare stabilit prin normele interne ale societății.

De aici rezultă că acțiunea

reclamantei are un singur capăt de cerere, respectiv restituirea bunurilor sau

contravaloarea acestora și în mod corect ambele instanțe au reținut că nu s-a

efectuat procedura concilierii directe prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., cu caracter imperativ și au aplicat sancțiunea corespunzătoare în

sensul respingerii acțiunii.

Nici al doilea motiv de

recurs cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune nu este

întemeiat.

Obiectul litigiului dedus

judecății îl constituie restituirea bunurilor de către pârâtă sau

contravaloarea lor și în raport de aceasta, termenul de prescripție este cel

prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958 și începe să curgă în lipsa

stabilirii unui termen de restituire de la data nașterii raportului juridic

potrivit art. 7 alin. (2) din același act normativ.

Între reclamantă și pârâtă s-a

încheiat contractul de prestație nr. 37 din 4 mai 2001 și potrivit art. 13 din

convenția părților acestea au întocmit procesul verbal de custodie nr. 1 din 21

mai 2001 pentru păstrarea unor bunuri , printre care și 1999 bucăți cutii

unsoare ce formează obiectul litigiului dedus judecății.

Așa fiind, acesta este momentul

de la care se calculează termenul de prescripție de trei ani care era împlinit

la data înregistrării acțiunii 28 martie 2006.

Adresa nr. 1463 din 13

decembrie 2002 ce a fost reținută ca un act prin care pârâta ar fi recunoscut

obligația nu poate fi considerată un act ce întrerupe cursul prescripției

întrucât aceasta este emisă de Regionala C.F.R. București către reclamantă și

nu către pârâtă.

Chiar în situația în care

s-ar aprecia că aceasta reprezintă o recunoaștere din partea pârâtei a

pretențiilor reclamantei și s-ar calcula un nou termen de la 13 decembrie 2002,

prescripția s-a împlinit la 13 decembrie 2005, iar acțiunea reclamantei s-a

formulat la 28 martie 2006, deci după împlinirea acestuia.

Susținerea recurentei că

prin adresa nr. 503 din 22 iunie 2005 pârâta a recunoscut faptul că lichidarea

custodiei nu s-a produs și deci s-a întrerupt cursul prescripției conform art. 16

alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 va fi înlăturată întrucât nu are

suport probator.

Astfel, prin această adresă

intimata-pârâtă a comunicat recurentei reclamante că mărfurile au rămas în

custodie la centrul de casare a reperelor recuperate aparținând reclamantei, deci

nu constituie o recunoaștere a obligației în sensul dispozițiilor art. 16 alin.

(1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care să aibă ca efect întreruperea

cursului prescripției.

Pentru considerentele

reținute, urmează ca potrivit art. 312 (1) C. proc. civ., să se respingă, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta S.A.A.F. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei

comerciale nr. 15 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 octombrie 2007.