ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Bacău, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea

Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006 a Baroului Neamț, obligarea pârâților la

admiterea cererii sale de primire în avocatură cu scutire de examen și

obligarea la plata sumei de 400.000.000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată s-a respins cererea sa de

primire în avocatură, motivat de faptul că a încetat activitatea din motive

disciplinare imputabile acestuia, care îl fac nedemn pentru exercitarea

profesiei de avocat.

Reclamantul a mai precizat

că nu se află în nici una din situațiile prevăzute de art. 63 din Legea nr.

303/2004.

Prin sentința nr. 141/2006 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

instanța a respins excepția prematurității invocată de pârâtul Baroul Neamț și

a admis în parte acțiunea formulată, dispunând anularea hotărârii atacate.

Totodată, instanța a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut, în esență, că nesoluționarea de către pârâta

Uniunea Națională a Barourilor din România a contestației formulate, a deschis

reclamantului posibilitatea exercitării acțiunii în justiție, potrivit art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, s-a reținut că,

deși împotriva reclamantului se desfășoară o procedură judiciară, fiind cercetat

pentru săvârșirea unei infracțiuni ce ar atrage nedemnitatea de a fi avocat,

potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, totuși, până la

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare este prezumat nevinovat.

În această situație, judecătorul

fondului a verificat și îndeplinirea celorlalte condiții pentru a fi primit în

profesia de avocat, cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din

aceeași lege, conchizând că toate sunt îndeplinite. S-a apreciat ca fiind

nerelevantă apărarea pârâtului Baroul Neamț privind eventuala incompatibilitate

în care s-ar afla reclamantul după primirea în profesie, întrucât aceasta va fi

rezolvată potrivit ar.24 alin. (2) din lege.

Cât privește daunele morale

solicitate, instanța de fond a considerat că simplul fapt al respingerii

cererii reclamantului, determinat de interpretarea greșită a textelor legale

incidente nu este de natură a justifica acordarea acestora, în condițiile în

care hotărârea contestată nu face decât să citeze conținutul Hotărârii nr. 20

din 26 ianuarie 2005, prin care acesta fusese suspendat din funcție.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs în termen legal, reclamantul C.C. și pârâtul Baroul Neamț.

În recursul său, motivat în

drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamantul critică

modul de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale. Citând

jurisprudența și doctrina în materie, recurentul susține că i se cuvin daunele

solicitate, întrucât actul administrativ are un conținut calomnios, de natură

a-i leza onoarea și demnitatea, precum și de a-l expune disprețului și

neîncrederii altor persoane, precum și al autorităților.

La rândul său, pârâtul

Baroul Neamț, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

aceeași hotărâre pentru ignorarea art. 28 din Statutul profesiei de avocat și a

art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora este incompatibil cu

profesia de avocat cel care exercită o activitate salarizată în cadrul alte

profesii decât cea de avocat. Or reclamantul, susține acest recurent, a

formulat cererea de primire în funcția de avocat, în calitate de judecător,

funcție pe care o îndeplinește și în prezent.

Se mai învederează și faptul

că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

303/2004, care stabilesc că funcția de judecător este incompatibilă cu orice

altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din

învățământul superior, expunându-l, astfel, pe recurentul-reclamant la

aplicarea unor sancțiuni de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Într-o ultimă critică,

Baroul Neamț dezvoltă teza potrivit căreia nedemnitatea recurentului-reclamant,

constatată prin hotărârea de suspendare din funcție, determină incidența art.

13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, text interpretat greșit de judecătorul

fondului.

Examinând sentința recurată,

prin prisma motivelor de recurs expuse ce se încadrează în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dar și potrivit art. 304

1

C. proc. civ. (pct.

10 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant fiind abrogat),

Înalta Curte constată:

Actul administrativ atacat

de recurentul-reclamant C.C. este Hotărârea nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă

de recurentul-pârât Baroul Neamț, prin care i s-a respins cererea de primire în

profesia de avocat cu scutire de examen, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea

nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat,

republicată, modificată și completată.

Din considerentele actului

cenzurat de instanța de fond rezultă că temeiul refuzului l-a constituit

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie

2005, în raport cu care s-a apreciat că „petentul C.C. este nedemn pentru

profesia de avocat”.

Prin această din urmă

hotărâre se dispusese suspendarea recurentului-reclamant din funcția de

magistrat, deoarece prin Ordonanța nr. 40/P/2004 din 19 octombrie 2004 a

Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău fusese pusă în

mișcare acțiunea penală cu trimiterea în judecată a acestuia, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută art. 254 alin. (1), cu

referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Procedura judiciară care se

desfășoară împotriva recurentului-reclamant, necontestat, nu s-a finalizat,

Curtea de Apel Ploiești, hotărând prin sentința penală nr. 5 din 23 februarie

2006, restituirea cauzei penale la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul

Teritorial Ploiești, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispozițiilor

art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 16 alin. (2)

lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată, modificată și completată: „la

cerere poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, cel care până la data

primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror,

timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive

disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”.

La rândul său, art. 13 din

aceeași lege stabilește limitativ situațiile în care o persoană este nedemnă de

a fi avocat, recurentul-pârât susținând că recurentul-reclamant se încadrează

în ipoteza reglementată la lit. a).

Potrivit acestui text de

lege, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre

judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni

intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Din această expunere

factuală rezultă că raționamentul judecătorului fondului privind neîndeplinirea

condiției „încetarea activității din motive disciplinare” și, implicit, inexistența

cazului de nedemnitate, este la adăpost de orice critică.

Susținerea

recurentului-pârât, referitoare la faptul că hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii de suspendare din funcție ar atrage incidența art. 13 lit. a),

precitat, este lipsită de suport, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 60

alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la acea

epocă, temeiul suspendării l-a constituit punerea în mișcare a acțiunii penale,

iar cazul de nedemnitate invocat se referă la existența unei hotărâri

definitive de condamnare.

A admite contrariul înseamnă

a încălca, între altele, prezumția de nevinovăție consacrată constituțional

prin art. 23 alin. (11), dar și art. 6 alin. (2) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În plus, cum bine a

constatat instanța de fond, recurentul-reclamant nu se află în situația de a fi

încetat activitatea de judecător, el fiind doar suspendat din funcție, motiv în

plus pentru a considera că nu se găsea în situația „încetării activității din

motive disciplinare”.

Și critica referitoare la

modul în care judecătorul fondului a soluționat problema incompatibilității

recurentului-reclamant cu funcția de avocat, este vădit nefondată.

Incompatibilitatea invocată

se referă la ipoteza reglementată de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995,

respectiv art. 28 din Statutul profesiei de avocat (M. Of. nr. 45/13.01.2005),

respectiv la desfășurarea unei activități salarizate în cadrul altei profesii

decât cea de avocat, în speță cea de judecător.

Întreaga construcție

juridică a recurentului Baroul Neamț se bazează pe o eroare de logică.

Este evidentă voința

legiuitorului de a împiedica exercitarea concomitentă a profesiei de avocat și

a unei activități salarizate (de genul celei desfășurate de

recurentul-reclamant).

Faptul că la momentul

formulării cererii de primire în profesia de avocat, o persoană desfășoară

activitate salarizată, nu poate constitui un impediment pentru primirea în

profesie, întrucât altminteri s-ar ajunge la situația absurdă ca numai

persoanele fără ocupație să aibă vocație pentru primirea în profesia de avocat.

Că opinia acestui recurent

nu are nici un suport, rezultă chiar din prevederile art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 51/1995, republicată, modificată și completată, potrivit căruia „în

cazurile în care există incompatibilitate, decizia de primire în profesie va

produce efecte numai de la data încetării stării de incompatibilitate, care

trebuie rezolvată în termen de două luni de la emiterea deciziei”.

În fine, pentru aceleași

argumente, corect reținute de instanța de fond, se va înlătura și critica

referitoare la încălcarea implicită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

303/2004, constatându-se, și de această dată, că incompatibilitatea vizează

numai exercitarea concomitentă a funcțiilor respective, ceea ce nu este cazul

în speță.

Înalta Curte mai constată,

în plus față de cele anterior expuse în analiza pe fond a recursului declarat

de pârâtul Baroul Neamț și că toate apărările referitoare la „impedimentul” incompatibilității

au fost invocate pentru prima dată în fața instanței de fond, învestită cu

cenzurarea legalității Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de acesta.

Cum s-a arătat deja, în preambulul prezentelor considerente, temeiul

respingerii cererii de primire în profesie l-a constituit numai hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcție a

recurentului-reclamant. Așa fiind, instanța de fond, examinând legalitatea

actului potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, nu era ținută să analizeze

motive noi, extrinseci actului atacat.

Și recursul declarat de

reclamant, referitor la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, este

nefondat.

Chiar dacă Hotărârea nr. 3

din 30 ianuarie 2006, emisă de recurentul-pârât Baroul Neamț, face referiri la

procesul penal în care recurentul-reclamant este cercetat sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de luare de mită, acestea sunt preluate din Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie 2005

care, la rândul său, le preia din Ordonanța nr. 40/P/2004 a Parchetului

Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău. Rezultă, astfel, că

lipsește condiția „faptei ilicite” a debitorului obligației la care se referă

art. 998 C. civ., fără de care nu poate exista răspundere delictuală.

Cât privește faptul că actul

administrativ în discuție ar fi generat o reacție de neîncredere în

capacitățile profesionale ale recurentului-reclamant și de aici o stare

permanentă de anxietate a acestuia, Înalta Curte consideră ca plauzibilă

această vătămare adusă unei dimensiuni a personalității, dar apreciază că

simpla constatare a încălcării drepturilor sale, realizată prin hotărâre

judecătorească, constituie o reparație morală satisfăcătoare.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge

ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de C.C. și Baroul Neamț împotriva sentinței nr. 141/2006 din 21 iulie

2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondate.

Obligă recurenții la plata

sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2007.