ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006 a Baroului Neamț, obligarea pârâților la admiterea cererii sale de primire în avocatură cu scutire de examen și obligarea la plata sumei de 400.000.000 lei daune morale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată s-a respins cererea sa de primire în avocatură, motivat de faptul că a încetat activitatea din motive disciplinare imputabile acestuia, care îl fac nedemn pentru exercitarea profesiei de avocat.

Reclamantul a mai precizat că nu se află în nici una din situațiile prevăzute de art. 63 din Legea nr. 303/2004. Prin sentința nr. 141/2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, instanța a respins excepția prematurității invocată de pârâtul Baroul Neamț și a admis în parte acțiunea formulată, dispunând anularea hotărârii atacate. Totodată, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că nesoluționarea de către pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România a contestației formulate, a deschis reclamantului posibilitatea exercitării acțiunii în justiție, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, s-a reținut că, deși împotriva reclamantului se desfășoară o procedură judiciară, fiind cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni ce ar atrage nedemnitatea de a fi avocat, potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, totuși, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare este prezumat nevinovat. În această situație, judecătorul fondului a verificat și îndeplinirea celorlalte condiții pentru a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din aceeași lege, conchizând că toate sunt îndeplinite. S-a apreciat ca fiind nerelevantă apărarea pârâtului Baroul Neamț privind eventuala incompatibilitate în care s-ar afla reclamantul după primirea în profesie, întrucât aceasta va fi rezolvată potrivit ar.24 alin. (2) din lege.

Cât privește daunele morale solicitate, instanța de fond a considerat că simplul fapt al respingerii cererii reclamantului, determinat de interpretarea greșită a textelor legale incidente nu este de natură a justifica acordarea acestora, în condițiile în care hotărârea contestată nu face decât să citeze conținutul Hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005, prin care acesta fusese suspendat din funcție. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, reclamantul C.C. și pârâtul Baroul Neamț. În recursul său, motivat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamantul critică modul de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale. Citând jurisprudența și doctrina în materie, recurentul susține că i se cuvin daunele solicitate, întrucât actul administrativ are un conținut calomnios, de natură a-i leza onoarea și demnitatea, precum și de a-l expune disprețului și neîncrederii altor persoane, precum și al autorităților.

La rândul său, pârâtul Baroul Neamț, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică aceeași hotărâre pentru ignorarea art. 28 din Statutul profesiei de avocat și a art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora este incompatibil cu profesia de avocat cel care exercită o activitate salarizată în cadrul alte profesii decât cea de avocat. Or reclamantul, susține acest recurent, a formulat cererea de primire în funcția de avocat, în calitate de judecător, funcție pe care o îndeplinește și în prezent. Se mai învederează și faptul că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 303/2004, care stabilesc că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, expunându-l, astfel, pe recurentul-reclamant la aplicarea unor sancțiuni de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Într-o ultimă critică, Baroul Neamț dezvoltă teza potrivit căreia nedemnitatea recurentului-reclamant, constatată prin hotărârea de suspendare din funcție, determină incidența art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, text interpretat greșit de judecătorul fondului. Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs expuse ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și potrivit art. 304 1 C. proc. civ. (pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant fiind abrogat), Înalta Curte constată: Actul administrativ atacat de recurentul-reclamant C.C. este Hotărârea nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de recurentul-pârât Baroul Neamț, prin care i s-a respins cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, modificată și completată.

Din considerentele actului cenzurat de instanța de fond rezultă că temeiul refuzului l-a constituit Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie 2005, în raport cu care s-a apreciat că „petentul C.C. este nedemn pentru profesia de avocat”. Prin această din urmă hotărâre se dispusese suspendarea recurentului-reclamant din funcția de magistrat, deoarece prin Ordonanța nr. 40/P/2004 din 19 octombrie 2004 a Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău fusese pusă în mișcare acțiunea penală cu trimiterea în judecată a acestuia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută art. 254 alin. (1), cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Procedura judiciară care se desfășoară împotriva recurentului-reclamant, necontestat, nu s-a finalizat, Curtea de Apel Ploiești, hotărând prin sentința penală nr. 5 din 23 februarie 2006, restituirea cauzei penale la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Potrivit art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată, modificată și completată: „la cerere poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”.

La rândul său, art. 13 din aceeași lege stabilește limitativ situațiile în care o persoană este nedemnă de a fi avocat, recurentul-pârât susținând că recurentul-reclamant se încadrează în ipoteza reglementată la lit. a). Potrivit acestui text de lege, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Din această expunere factuală rezultă că raționamentul judecătorului fondului privind neîndeplinirea condiției „încetarea activității din motive disciplinare” și, implicit, inexistența cazului de nedemnitate, este la adăpost de orice critică.

Susținerea recurentului-pârât, referitoare la faptul că hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcție ar atrage incidența art. 13 lit. a), precitat, este lipsită de suport, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la acea epocă, temeiul suspendării l-a constituit punerea în mișcare a acțiunii penale, iar cazul de nedemnitate invocat se referă la existența unei hotărâri definitive de condamnare. A admite contrariul înseamnă a încălca, între altele, prezumția de nevinovăție consacrată constituțional prin art. 23 alin. (11), dar și art. 6 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În plus, cum bine a constatat instanța de fond, recurentul-reclamant nu se află în situația de a fi încetat activitatea de judecător, el fiind doar suspendat din funcție, motiv în plus pentru a considera că nu se găsea în situația „încetării activității din motive disciplinare”. Și critica referitoare la modul în care judecătorul fondului a soluționat problema incompatibilității recurentului-reclamant cu funcția de avocat, este vădit nefondată. Incompatibilitatea invocată se referă la ipoteza reglementată de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 28 din Statutul profesiei de avocat (M. Of. nr. 45/13.01.2005), respectiv la desfășurarea unei activități salarizate în cadrul altei profesii decât cea de avocat, în speță cea de judecător.

Întreaga construcție juridică a recurentului Baroul Neamț se bazează pe o eroare de logică. Este evidentă voința legiuitorului de a împiedica exercitarea concomitentă a profesiei de avocat și a unei activități salarizate (de genul celei desfășurate de recurentul-reclamant). Faptul că la momentul formulării cererii de primire în profesia de avocat, o persoană desfășoară activitate salarizată, nu poate constitui un impediment pentru primirea în profesie, întrucât altminteri s-ar ajunge la situația absurdă ca numai persoanele fără ocupație să aibă vocație pentru primirea în profesia de avocat.

Că opinia acestui recurent nu are nici un suport, rezultă chiar din prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, modificată și completată, potrivit căruia „în cazurile în care există incompatibilitate, decizia de primire în profesie va produce efecte numai de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în termen de două luni de la emiterea deciziei”. În fine, pentru aceleași argumente, corect reținute de instanța de fond, se va înlătura și critica referitoare la încălcarea implicită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 303/2004, constatându-se, și de această dată, că incompatibilitatea vizează numai exercitarea concomitentă a funcțiilor respective, ceea ce nu este cazul în speță.

Înalta Curte mai constată, în plus față de cele anterior expuse în analiza pe fond a recursului declarat de pârâtul Baroul Neamț și că toate apărările referitoare la „impedimentul” incompatibilității au fost invocate pentru prima dată în fața instanței de fond, învestită cu cenzurarea legalității Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de acesta. Cum s-a arătat deja, în preambulul prezentelor considerente, temeiul respingerii cererii de primire în profesie l-a constituit numai hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcție a recurentului-reclamant. Așa fiind, instanța de fond, examinând legalitatea actului potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, nu era ținută să analizeze motive noi, extrinseci actului atacat.

Și recursul declarat de reclamant, referitor la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, este nefondat. Chiar dacă Hotărârea nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de recurentul-pârât Baroul Neamț, face referiri la procesul penal în care recurentul-reclamant este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, acestea sunt preluate din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 care, la rândul său, le preia din Ordonanța nr. 40/P/2004 a Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău. Rezultă, astfel, că lipsește condiția „faptei ilicite” a debitorului obligației la care se referă art. 998 C. civ., fără de care nu poate exista răspundere delictuală.

Cât privește faptul că actul administrativ în discuție ar fi generat o reacție de neîncredere în capacitățile profesionale ale recurentului-reclamant și de aici o stare permanentă de anxietate a acestuia, Înalta Curte consideră ca plauzibilă această vătămare adusă unei dimensiuni a personalității, dar apreciază că simpla constatare a încălcării drepturilor sale, realizată prin hotărâre judecătorească, constituie o reparație morală satisfăcătoare. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de C.C. și Baroul Neamț împotriva sentinței nr. 141/2006 din 21 iulie 2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Obligă recurenții la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.