ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 564/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la Curtea de Apel Constanța la 6 octombrie 2006, Ministerul Apărării a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 62/ CA din 24 ianuarie 2006 a Curții de Apel constanța, solicitând modificarea hotărârii atacate. În susținerea recursului declarat s-a precizat că Instanța de Fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Sub acest aspect recurentul consideră prin recursul declarat că suspendarea indemnizației de comandă pentru abateri disciplinare (raportul din 5 iulie 2004) privind pe O.D.O. este un act de comandament militar și care potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 în vigoare în acel moment, nu poate fi atacat în justiție.

S-a mai susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, încălcându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel potrivit regulamentului de aplicare al Legii nr. 138/1999 privind salarizarea cadrelor militare, susține recurentul „suspendarea temporară a indemnizației de comandă se poate face pentru comandanții U.M. dacă se stabilește că deficiențele constatate se datorează activității necorespunzătoare a acestora, deci suspendarea indemnizației de comandă nu este o sancțiune complementară constatării mai întâi a săvârșirii unei abateri grave de la disciplina militară, pentru că această măsură se dispune ca urmare a deficiențelor constatate în activitatea unității pe care o comandă.

Prin întâmpinarea depusă la 15 ianuarie 2007, O.D.O., a solicitat respingerea recursului, întrucât el și-a încetat activitatea la 31 iulie 2004 întrucât îndeplinea condițiile de pensionare. A mai menționat că măsura de suspendare a indemnizației de conducere s-a luat pe 19 august 2004 când a fost aprobată de Șeful Statului Major pe 3 luni, începând cu 1 iulie 2004, deci după trecerea sa în rezervă. Intimatul a mai precizat că nu i s-a comunicat măsura de suspendare și a aflat de ea în septembrie 2004 când s-a prezentat pentru a-și ridica ajutoarele de trecere în rezervă ce i se cuveneau conform art. 31 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar. A mai susținut intimatul că potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizației de comandă, aceasta ar fi suspendată în cazul săvârșirii unei abateri grave de la disciplina militară.

Alocarea sau suspendarea dreptului de indemnizație de conducere se face prin ordin de zi pe unitate, iar scoaterea de la dreptul de indemnizația de comandă, a precizat intimatul nu este o sancțiune disciplinară potrivit art. 33 din Legea nr. 1995, ci este o măsură care, poate fi luată în caz de abatere disciplinară pe lângă o sancțiune disciplinară. În cazul său, a precizat intimatul, nu s-a aplicat o sancțiune disciplinară și oricum aceasta trebuia comunicată după cum trebuia comunicat și ordinul de suspendare, necomunicarea lor, anulându-i dreptul de a le contesta și deci posibilitatea de a se apăra. Din actele cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 62 din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția comercială de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată în contencios administrativ, formulată de O.O., în contradictoriu cu M.A.N.

– S.M.F.N.B. S-a mai anulat ordinul de suspendare a indemnizației de conducere a reclamantului emis prin raportul din 5 iulie 2004 al M.A.N. – S.M.F.N.B. Instanța de Fond a reținut că reclamantul a îndeplinit funcția de medic șef, cu gradul de colonel și împuternicit comandant al C.M.N. din Constanța până la 31 iulie 2004, când în temeiul art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995, a fost trecut în rezervă, îndeplinind condițiile de pensionare. Prin raportul S.M.F.N. din 5 iulie 2004, s-a propus aprobarea suspendării indemnizației de comandă a reclamantului pentru o perioadă de 3 luni începând cu 1 iulie 2004. Acest act (a stabilit Instanța de Fond) nu a fost comunicat reclamantului.

A mai reținut Instanța de Fond că din conținutul raportului rezultă că „propunerea a fost determinată de gravele disfuncționalități constatate în cadrul C.M.N.” care au favorizat apariția unor prejudicii aduse patrimoniului instituției (s-a constatat eliberarea de medicamente pentru militari, prescrise de medici ce nu sunt angajați ai M.A.N.). Instanța a reținut că atât din actul atacat cât și din adresele de răspuns la intervențiile reclamantului rezultă că măsura a fost luată datorită unor aspecte negative constatate la unitatea unde reclamantul a îndeplinit funcția de comandant și implicațiile neîndeplinirii în totalitate a atribuțiilor funcționale în calitate de medic șef, ceea ce a determinat concluzia că reclamantul a fost sancționat disciplinar.

Instanța de Fond a reținut că potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizației de comandă, emis pentru aplicarea art. 12 și art. 64 din Legea nr. 138/1999 de M.A.N., M.S. nr. 105/1999, „Indemnizația de comandă poate fi suspendată pe o perioadă de 6 luni”, în cazul în care un beneficiar de indemnizație săvârșește abateri grave de la disciplina militară (sancțiunile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare) și cu respectarea Ordinului M.A.N. nr. 1442 din 27 aprilie 2000 pentru aprobarea R.G. 3 – „regulamentul dispoziției militare”, respectiv art. 45 și cu aducerea la cunoștință a sancțiunii disciplinare, comunicarea actului în vederea contestării de cel interesat, ascultarea sancționatului.

Hotărârea atacată cu recurs în cauză este legală și temeinică în condițiile în care actul administrativ atacat a fost emis după trecerea în rezervă a intimatului - reclamant actul nefiindu-i comunicat acestuia pentru a putea fi atacat și pentru ca petentul să-și poată face apărările. Mai este de observat că din nici o prevedere legală nu rezultă că suspendarea indemnizației de conducere s-ar putea face fără ca această măsură să nu aibă legătură cu abaterea gravă de la disciplina militară, abatere ce trebuie constatată, individualizată, iar constatarea și sancționarea ei trebuie de asemenea comunicată petentului. În cauză o astfel de sancțiune nici nu a fost aplicată și deci nici nu s-a comunicat.

În privința celor 2 motive de recurs invocate este de observat că suspendarea indemnizației de conducere nu poate fi considerată un act de comandament militar și care astfel nu poate fi cenzurat de Instanța de judecată, practica judiciară fiind unanimă în a defini, că sunt acte de comandament militar, acelea care cuprind ordine privitoare la pregătirea, instrucția și disciplina, militară, manevre și operațiuni militare (mobilizare, concentrare, mișcări de trupe, repartiția lor). Deci alte acte emise de autoritățile militare, străine de necesitățile propriu - zise ale acțiunilor militare pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. Actul în cauză nu este un act de comandament militar astfel încât atacarea sa este legală.

Susținerea că raportul din 5 iulie 2004 este un act emis în exercitarea atribuțiilor de control ierarhic și care nu poate fi atacat în justiție, întrucât S.M.G., statuează legalitatea acestuia, este de asemenea neîntemeiată, fiind în prezența unui act administrativ necomunicat abuziv, de natură a produce vătămarea drepturilor reclamantului, cenzurabil de Instanța de judecată potrivit Legii nr. 29/1990. Împrejurarea că s-a emis un ordin ale Ministrului apărării pentru aprobarea normelor metodologice și un regulament de aplicare al Legii nr. 138/1999 privind salarizarea cadrelor militare nu înlătură posibilitatea adresării la Instanța de judecată, drept consacrat de constituție. De altfel, în cuprinsul acestui ordin nu este prevăzută interzicerea adresării la Instanța de judecată, a unei persoane ce se consideră vătămată printr-un act administrativ și nici nu ar fi legală o astfel de prevedere, întrucât și acest motiv de recurs este neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.A., prin D.L.A.J., împotriva sentinței civile nr. 62/ CA din 24 ianuarie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2007.