ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 564/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la Curtea de Apel Constanța la 6 octombrie 2006, Ministerul Apărării a declarat recurs împotriva

sentinței civile nr. 62/ CA din 24 ianuarie 2006 a Curții de Apel constanța, solicitând modificarea hotărârii atacate.

În susținerea recursului

declarat s-a precizat că Instanța de Fond interpretând greșit actul juridic

dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Sub acest aspect recurentul

consideră prin recursul declarat că suspendarea indemnizației de comandă pentru

abateri disciplinare (raportul din 5 iulie 2004) privind pe O.D.O. este un act

de comandament militar și care potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 în

vigoare în acel moment, nu poate fi atacat în justiție.

S-a mai susținut că

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, încălcându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel potrivit

regulamentului de aplicare al Legii nr. 138/1999 privind salarizarea cadrelor

militare, susține recurentul „suspendarea temporară a indemnizației de comandă

se poate face pentru comandanții U.M. dacă se stabilește că deficiențele

constatate se datorează activității necorespunzătoare a acestora, deci suspendarea

indemnizației de comandă nu este o sancțiune complementară constatării mai

întâi a săvârșirii unei abateri grave de la disciplina militară, pentru că

această măsură se dispune ca urmare a deficiențelor constatate în activitatea

unității pe care o comandă.

Prin întâmpinarea depusă la

15 ianuarie 2007, O.D.O., a solicitat respingerea recursului, întrucât el și-a

încetat activitatea la 31 iulie 2004 întrucât îndeplinea condițiile de

pensionare.

A mai menționat că măsura de

suspendare a indemnizației de conducere s-a luat pe 19 august 2004 când a fost

aprobată de Șeful Statului Major pe 3 luni, începând cu 1 iulie 2004, deci după

trecerea sa în rezervă.

Intimatul a mai precizat că

nu i s-a comunicat măsura de suspendare și a aflat de ea în septembrie 2004 când

s-a prezentat pentru a-și ridica ajutoarele de trecere în rezervă ce i se

cuveneau conform art. 31 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte

drepturi ale personalului militar.

A mai susținut intimatul că

potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizației de

comandă, aceasta ar fi suspendată în cazul săvârșirii unei abateri grave de la

disciplina militară. Alocarea sau suspendarea dreptului de indemnizație de

conducere se face prin ordin de zi pe unitate, iar scoaterea de la dreptul de

indemnizația de comandă, a precizat intimatul nu este o sancțiune disciplinară

potrivit art. 33 din Legea nr. 1995, ci este o măsură care, poate fi luată în

caz de abatere disciplinară pe lângă o sancțiune disciplinară. În cazul său, a

precizat intimatul, nu s-a aplicat o sancțiune disciplinară și oricum aceasta

trebuia comunicată după cum trebuia comunicat și ordinul de suspendare,

necomunicarea lor, anulându-i dreptul de a le contesta și deci posibilitatea de

a se apăra.

Din actele cauzei Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 62 din 24 ianuarie 2006,

Curtea de Apel Constanța, secția comercială de contencios administrativ, a

admis acțiunea precizată în contencios administrativ, formulată de O.O., în

contradictoriu cu M.A.N. – S.M.F.N.B.

S-a mai anulat ordinul de

suspendare a indemnizației de conducere a reclamantului emis prin raportul din 5

iulie 2004 al M.A.N. – S.M.F.N.B.

Instanța de Fond a reținut

că reclamantul a îndeplinit funcția de medic șef, cu gradul de colonel și

împuternicit comandant al C.M.N. din Constanța până la 31 iulie 2004, când în

temeiul art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995, a fost trecut în

rezervă, îndeplinind condițiile de pensionare.

Prin raportul S.M.F.N. din 5

iulie 2004, s-a propus aprobarea suspendării indemnizației de comandă a

reclamantului pentru o perioadă de 3 luni începând cu 1 iulie 2004.

Acest act (a stabilit Instanța

de Fond) nu a fost comunicat reclamantului.

A mai reținut Instanța de Fond

că din conținutul raportului rezultă că „propunerea a fost determinată de

gravele disfuncționalități constatate în cadrul C.M.N.” care au favorizat

apariția unor prejudicii aduse patrimoniului instituției (s-a constatat

eliberarea de medicamente pentru militari, prescrise de medici ce nu sunt

angajați ai M.A.N.).

Instanța a reținut că atât

din actul atacat cât și din adresele de răspuns la intervențiile reclamantului

rezultă că măsura a fost luată datorită unor aspecte negative constatate la

unitatea unde reclamantul a îndeplinit funcția de comandant și implicațiile

neîndeplinirii în totalitate a atribuțiilor funcționale în calitate de medic

șef, ceea ce a determinat concluzia că reclamantul a fost sancționat

disciplinar.

Instanța de Fond a reținut

că potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizației de

comandă, emis pentru aplicarea art. 12 și art. 64 din Legea nr. 138/1999 de M.A.N.,

M.S. nr. 105/1999, „Indemnizația de comandă poate fi suspendată pe o perioadă

de 6 luni”, în cazul în care un beneficiar de indemnizație săvârșește abateri

grave de la disciplina militară (sancțiunile prevăzute de art. 33 din Legea nr.

80/1995 privind statutul cadrelor militare) și cu respectarea Ordinului M.A.N.

nr. 1442 din 27 aprilie 2000 pentru aprobarea R.G. 3 – „regulamentul

dispoziției militare”, respectiv art. 45 și cu aducerea la cunoștință a

sancțiunii disciplinare, comunicarea actului în vederea contestării de cel

interesat, ascultarea sancționatului.

Hotărârea atacată cu recurs

în cauză este legală și temeinică în condițiile în care actul administrativ

atacat a fost emis după trecerea în rezervă a intimatului - reclamant actul

nefiindu-i comunicat acestuia pentru a putea fi atacat și pentru ca petentul

să-și poată face apărările.

Mai este de observat că din

nici o prevedere legală nu rezultă că suspendarea indemnizației de conducere

s-ar putea face fără ca această măsură să nu aibă legătură cu abaterea gravă de

la disciplina militară, abatere ce trebuie constatată, individualizată, iar

constatarea și sancționarea ei trebuie de asemenea comunicată petentului.

În cauză o astfel de

sancțiune nici nu a fost aplicată și deci nici nu s-a comunicat.

În privința celor 2 motive

de recurs invocate este de observat că suspendarea indemnizației de conducere

nu poate fi considerată un act de comandament militar și care astfel nu poate

fi cenzurat de Instanța de judecată, practica judiciară fiind unanimă în a

defini, că sunt acte de comandament militar, acelea care cuprind ordine

privitoare la pregătirea, instrucția și disciplina, militară, manevre și

operațiuni militare (mobilizare, concentrare, mișcări de trupe, repartiția

lor).

Deci alte acte emise de

autoritățile militare, străine de necesitățile propriu - zise ale acțiunilor

militare pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Actul în cauză nu este un

act de comandament militar astfel încât atacarea sa este legală.

Susținerea că raportul din 5

iulie 2004 este un act emis în exercitarea atribuțiilor de control ierarhic și

care nu poate fi atacat în justiție, întrucât S.M.G., statuează legalitatea

acestuia, este de asemenea neîntemeiată, fiind în prezența unui act

administrativ necomunicat abuziv, de natură a produce vătămarea drepturilor

reclamantului, cenzurabil de Instanța de judecată potrivit Legii nr. 29/1990.

Împrejurarea că s-a emis un ordin ale Ministrului apărării pentru aprobarea

normelor metodologice și un regulament de aplicare al Legii nr. 138/1999

privind salarizarea cadrelor militare nu înlătură posibilitatea adresării la Instanța de judecată, drept consacrat de constituție.

De altfel, în cuprinsul

acestui ordin nu este prevăzută interzicerea adresării la Instanța de judecată, a unei persoane ce se consideră vătămată printr-un act administrativ și

nici nu ar fi legală o astfel de prevedere, întrucât și acest motiv de recurs

este neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.A., prin D.L.A.J., împotriva sentinței civile nr. 62/ CA din 24

ianuarie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2007.