ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4164/2012

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta P.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. și Casa de Pensii a S.R.I. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: - anularea hotărârii nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor și a hotărârii nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor; - constatarea nulității deciziei de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007 emisă de Comandantul U1. București cu referire la suma de 17.595 RON; - constatarea dreptului reclamantei aferent funcției de instructor specialist principal, activitate prestată legal și efectiv în perioada 01 august 2003 - 01 octombrie 2006, data pensionării; - restituirea tuturor sumelor reținute în baza deciziei de imputare și respectiv a diminuării pensiei, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a exercitat efectiv funcția de instructor specialist principal (șef catedră), potrivit Ordinului de zi pe unitate, studiilor și pregătirii profesionale, respectiv școală militară, facultate și două cursuri postuniversitare, cu începere din 01 august 2003, fiind salarizată pentru acest post. La data de 01 octombrie 2006, reclamanta s-a pensionat fiind beneficiara drepturilor legal stabilite potrivit cu funcția și gradul militar obținut. Reclamanta a arătat că prin decizia de imputare din 31 iulie 2007 i-a fost imputată în mod nelegal suma de 17.595 RON, în urma căreia i-a fost modificată și decizia de pensionare. Reclamanta a invocat nulitatatea deciziei de imputare, susținând că nu îi este opozabil raportul de audit, cu referire la indemnizația de comandă, ajutor trecere în rezervă și pensie, întrucât sunt drepturi salariale câștigate și necontestate în timpul stagiului. S-a mai făcut referire la ordine emise de comandantul U2. Bran și la rapoarte de audit desfășurate timp de 4 ani, în intervalul 2003-2006, până la plecarea reclamantei din unitate. S-a invocat faptul că Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005 este lovită de nulitate întrucât nu a fost emisă în anul 2005. Reclamanta nu a fost de acord cu imputația, făcând mențiuni în acest sens în urma audierii, întrucât în opinia sa Ordonanța 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor nu poate opera în cauză cu referire la imputație. Reclamantă a formulat o precizare de acțiune prin care a solicitat anularea și suspendarea până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, a extrasului din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007 emisă de U3. București și anularea tuturor actelor subsecvente, respectiv: - Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor, partea a III-a a fișei de pensie înregistrată la Casa de Pensii a S.R.I. cu nr. 2448229 din 09 august 2007 și partea a III-a înregistrată cu același număr la data de 14 august 2007 întocmită unilateral de U2. Bran, - Decizia de pensie nr. 88012 din 15 august 2007 emisă de Casa de Pensii a S.R.I.; Decizia nr. 14 din 15 octombrie 2007 a Comisiei de Contestații Pensii; - Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor; - decizia de imputație nr. 2469668 din 31 iulie 2007; - decizia de pensie nr. 88012 din 28 martie 2008; - decizia nr. 8 din 09 mai 2008 a Comisiei de Contestații Pensii; - obligarea pârâtei la repunerea reclamantei în funcția deținută anterior și la acordarea drepturilor bănești inițiale, inclusiv indemnizația de comandă; - obligarea pârâtei la menținerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17 noiembrie 2006 și a fișei de pensie nr. 2248745 din 31 octombrie 2006; - obligarea pârâtei să dispună modificarea corespunzătoare în dosarul de personal și în fișa personală, prin înscrierea în paranteză a sintagmei „șef de catedră" în dreptul funcției reclamantei; - obligarea pârâtei la plata indemnizației de comandă și restituirea tuturor sumelor reținute în baza deciziei de imputare, respectiv sumele poprite din pensia diminuată, diferența dintre pensia inițială și pensia diminuată, cu cheltuieli de judecată. 1.

Reclamanta a formulat și cerere de suspendare a executării deciziei de imputare care a fost soluționată prin încheierea din data de 29 ianuarie 2008, casată prin decizia nr. 2018 din 20 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Prin întâmpinare, pârâtul S.R.I. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, respectiv Comisia de Soluționare a Contestațiilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.

S-a procedat la o nouă soluționare a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare, prin încheierea din data de 09 iulie 2008, rămasă irevocabilă în sensul respingerii acesteia, prin decizia nr. 703 din 11 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 1.

R eclamanta a renunțat la judecata cauzei cu privire la anularea părții a III-a a fișei de pensie, a deciziei de pensie nr. 88012 din 15 august 2007, a deciziei nr. 14 din 15 octombrie 2007, a deciziei de pensie nr. 88012 din 28 martie 2008, a deciziei nr. 8 din 09 mai 2008, și la obligarea pârâtei la menținerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17 noiembrie 2006 și a fișei de pensie. 1.

Prin sentința nr. 147 din 16 noiembrie 2009, într-un prim ciclu procesual, instanța a luat act de renunțarea la judecata petitelor mai sus prezentate, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor și Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor și a obligat S.R.I. prin cele două comisii să soluționeze contestația reclamantei în conformitate cu prevederile capitolului 4 din O.G. nr. 121/1998 și a respins restul pretențiilor reclamantei. S-a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a S.R.I. 2. Cel de-al doilea ciclu procesual. Hotărârea instanței de fond 2.1. Prin decizia nr. 3908 din 28 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție admis recursul formulat de reclamanta P.D. împotriva sentinței anterior menționate, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele acestei decizii, s-a arătat că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului și s-a dispus ca în cadrul rejudecării, instanța de fond să verifice acțiunea precizată sub toate aspectele menționate în recurs și care au legătură cu fondul cauzei, respectiv aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor O.U.G. nr. 121/1998, verificarea și stabilirea condițiilor și cuantumului prejudiciului menționat în decizia de imputație în raport de pretențiile concrete ale recurentei privind indemnizația de comandă și alte drepturi bănești și de pensie care formează obiectul contestației administrative. 2.2. În rejudecare, prin sentința nr. 23 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta P.D. în contradictoriu cu pârâții S.R.I. - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, S.R.I. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Casa de Pensii a Serviciului Român de Informații. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut îndrumările deciziei de casare și a analizat și susținerile reclamantei formulate în cererea de recurs. Astfel, instanța de rejudecare a reținut că prin extrasul din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007, cu referire la reclamanta P.D., în calitate de colonel în rezervă, s-au stabilit următoarele: Prin procesul-verbal de cercetare administrativă întocmit de comisia de cercetare administrativă din cadrul U3. București, în baza Ordinului de zi pe unitate nr. H5 din 15 iunie 2007, s-a reținut că la U2. Bran s-a produs o pagubă în valoare de 25.540 RON reprezentând drepturi bănești de solde, premii, premiul anual, ajutoare de trecere în rezervă și drepturi de pensii acordate necuvenit reclamantei, prin nerespectarea prevederilor legale. S-a mai reținut că paguba s-a produs în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu prevederile de la pct. 1 alin. (10) și pct. e) din Anexa nr. 2 la normele interne privind salarizarea personalului, în sensul că, s-a echivalat funcția de instructor specialist principal (șef catedră) cu funcția de conducere (șef catedră) specifică numai unităților de învățământ. Documentele de alocare la drepturile de soldă, aflate în gestiunea Compartimentului management resurse umane, respectiv prevederile din statele de organizare și cele din cuprinsul ordinelor de personal referitoare la drepturile cuvenite col. (r) P.D., precum și statele de plată a drepturilor de soldă, conțin neconformități față de procedurile de alocare și plată a drepturilor de soldă. În urma verificării drepturilor bănești acordate în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, a rezultat achitarea, peste prevederile legale, a sumei de 25.540 RON către reclamantă, reprezentând 9.496 RON indemnizație de comandă, 11.781 RON ajutor la trecerea în rezervă și 4.263 RON pensie militară de stat. S-a dispus ca pentru reglementarea integrală a aspectelor constatate, U2. Bran va asigura reîntocmirea fișei de pensie Partea a III-a cu elementele de soldă corespunzătoare funcției de instructor specialist principal, avută în luna trecerii în rezervă și transmiterea acesteia până la data de 8 august 2007 Direcției Financiare, în vederea emiterii unei noi decizii de pensie. În cuprinsul extrasului, s-a menționat că pentru producerea pagubei răspunderea revine reclamantei, în sarcina căreia, din totalul sumei, s-a stabilit suma de 17.595 RON, încasată fără drept. De asemenea, s-a reținut că reclamanta a susținut că prin încasarea drepturilor lunare nu a săvârșit vreo faptă (abateri disciplinare), iar prin atribuțiile specifice postului a îndeplinit și atribuții specifice funcției de conducere și că a solicitat ca paguba produsă să fie suportată de vinovați, conform legii. Ca urmare, s-a consemnat că susținerea reclamantei concură la obligarea pentru restituirea sumelor încasate fără drept, pe timp de un an în urmă, calculat conform art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. În temeiul art. 25 din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, comandantul U3. București a decis ca din paguba în valoare de 24.335 RON, să se impute suma de 17.595 RON, reclamantei. Reclamanta P.D. a formulat contestație împotriva deciziei de imputare, fiind emisă, în soluționarea acesteia, Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația și menținută imputația făcută în sarcina reclamantei. Concluziile comisiei au fost următoarele: cercetarea administrativă efectuată în perioada 18 iunie 2007 - 16 iulie 2007 a avut în vedere verificarea legalității acordării indemnizației de comandă pentru perioada noiembrie 2003 până la data trecerii în rezervă, cu aplicații asupra cuantumului ajutorului la trecerea în rezervă și al pensiei militare de stat. Odată cu intrarea în vigoare a noului stat de organizare al Centrului de Perfecționare Bran, reclamanta a fost eliberată din funcția de șef birou I și numită în funcția de instructor principal, prin același ordin de personal făcându-se mențiunea că, pentru o perioadă de 3 luni i se suspendă indemnizația de comandă; începând cu data de 01 noiembrie 2003, organul financiar al unității a reînceput acordarea indemnizației de comandă în procentul corespunzător funcției de șef birou. Potrivit prevederilor ordinului directorului care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcția de „instructor specialist principal (șef catedră)" este prevăzută cu indemnizație de comandă, similar șefului de birou. Funcția pe care a fost numită reclamanta este o funcție de execuție lipsind din conținut sintagma „șef catedră" , iar în statul de organizare al unității, aceasta este prevăzută în compunerea unui birou. Astfel indemnizația de comandă a fost incorect acordată, fapt ce a determinat majorarea nejustificată a ajutorului la trecerea în rezervă și a pensiei militare Comisia a mai reținut că răspunderea pentru producerea prejudiciului revine lt. Col. N.G.V., șeful Compartimentului management resurse umane care, prin formularea din ordinul de personal referitoare la suspendarea indemnizației de comandă a generat acordarea acesteia, ulterior, cpt. D.L., șeful compartimentului financiar, care nu a respectat în totalitate procedura de control la acordarea vizei de control financiar preventiv propriu și plt. D.C., subofițer cu atribuții în stabilirea drepturilor care a luat în calcul, în mod nejustificat și indemnizația de comandă. Au fost invocate dispozițiile art. 20 alin. (1) și ale art. 24 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, stabilindu-se, în raport de acestea, că pentru suma de 17.595 RON, reprezentând indemnizația de comandă (1.551 RON), diferență ajutor de trecerea în rezervă (11.781 RON) și diferență drepturi de pensie (4.263 RON), achitate în perioada 07 iunie 2006 - 07 iunie 2007, obligația de restituire a fost stabilită în sarcina reclamantei P.D., iar pentru suma de 6.740 RON, reprezentând indemnizația de comandă achitată în perioada 07 iunie 2004 - 07 iunie 2006, a fost stabilită răspunderea materială în sarcina celor trei militari mai sus amintiți, proporțional cu soldele nete ale fiecăruia, iar pentru suma de 1.205 RON reprezentând indemnizație de comandă achitată în intervalul noiembrie 2003 - 06 iunie 2004, nu s-a urmărit în vederea recuperării, fiind dată la scădere, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție (data constatării pagubei fiind 07 iunie 2007). Reclamanta a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2481321 din 21 septembrie 2007, soluționată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor prin Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005, din ședința din 26 noiembrie 2007, prin respingerea plângerii, menționându-se în plus, față de cele reținute în hotărârea contestată următoarele: Prin ordinul comandantului Centrului de Perfecționare Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003, reclamanta a fost numită pe funcția de șef birou I (colonel) la Biroul 2 - învățământ Discipline Complementare, CIF 4, 20, poz. 9, din statul de organizare, cu o perioadă de încercare de 6 luni. Începând cu data de 01 august 2003, a intrat în vigoare statul de organizare al centrului de Perfecționare Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003, reclamanta fiind numită pe funcția de șef birou I (colonel) la Biroul 2 învățământ Discipline Complementare, din statul de organizare cu o perioadă de încercare de 6 luni. Din verificarea documentelor a rezultat că reclamanta, datorită neîndeplinirii condițiilor privind definitivarea în funcția de șef birou, a fost numită, începând cu data intrării în vigoare a noului stat de organizare, în funcția de instructor specialist principal, aceasta fiind o funcție de execuție. Din conținutul Ordinului din 25 martie 2003, rezultă că, deși funcția de instructor specialist principal este de execuție, în ordin se reglementează suspendarea indemnizației de comandă pe o perioadă de 3 luni. La întocmirea ordinului de personal de numire în funcție, nu au fost respectate prevederile art. 10 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 119/1999. S-a constatat că N.G.V., șeful Compartimentului management resurse umane, la întocmirea proiectului de ordin de numire în funcție, a certificat prin semnătură, în privința realității, regularității și legalității operațiunii, dar în urma verificărilor au rezultat următoarele deficiențe: în ordin au fost făcute mențiuni referitoare la suspendarea indemnizației de comandă, în condițiile în care funcția de instructor specialist principal este funcția de execuție și, în consecință, nu este prevăzută indemnizație de comandă care să poată face obiectul suspendării, în ordin doar se face mențiunea referitoare la durata de 3 luni de suspendare a indemnizației de comandă, fără a se menționa motivul suspendării, așa cum prevede ordinul intern de linie. Analizând extrasul din decizia de imputare, instanța a constatat că este justificat răspunsul la interogatoriul pârâtului S.R.I. cu privire la forma de prezentare, respectiv aceea de extras, fiind emis un astfel de act cu privire la fiecare dintre persoanele față de care s-a dispus atragerea răspunderii materiale. S-a apreciat totodată că acest extras conține elementele de fapt și de drept prevăzute de lege, neputând fi primită critica invocată de reclamantă referitoare la nemotivarea acestuia. Conținutul său, expus anterior, redă elementele avute în vedere la stabilirea sumei imputată reclamantei. De asemenea, și datele de identificare ale emitentului sunt evidente, astfel că nu există nici un motiv care să conducă la nulitatea acestui act. Sub aspectul stării de fapt pe baza căreia s-a atras răspunderea materială a reclamantei, instanța a constatat că celelalte trei persoane obligate la suportarea pagubei constatate de comisia de cercetare administrativă nu au contestat obligațiile stabilite în sarcina acestora și nici starea de fapt reținută. Reclamanta nu a probat, dar nici nu a contestat susținerile pârâtului S.R.I., potrivit cu care, în statul de funcții al unității militare ar fi existat funcția de inspector specialist principal (șef catedră). Istoricul ocupării posturilor de către reclamantă prezentat în detaliu prin Hotărârea nr. 38/2007 nu este contestat de reclamantă, ci aceasta invocă faptul că atribuțiile sale au fost cele aferente unei funcții de conducere. Împrejurarea că funcția de instructor specialist principal nu este enumerată printre cele prevăzute cu indemnizație de comandă în anexa 2, intitulată „Norme privind acordarea modificarea și suspendarea indemnizației de comandă" la ordinul directorului S.R.I. din 7 octombrie 1999, nu conduce la concluzia că unui astfel de post nu i s-ar putea aplica decât regimul celui însoțit de sintagma „șef catedră", ci că acest post există, însă, fiind unul de execuție, nu este enumerat printre cele care beneficiază de indemnizația de comandă. În măsura în care, prin ordin de personal, necontestat, indicat în starea de fapt reținută de cele două comisii, reclamanta a fost numită în funcția de inspector specialist principal, fără sintagma „șef catedră", nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită pe o altă funcție, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că nu a îndeplinit condițiile definitivării pe un post de conducere. Fiind vorba despre o unitate militară, supusă regimului clar stabilit atât de lege cât și prin norme interne, acordarea unei indemnizații de comandă în situația numirii într-o funcție de execuție, în lipsa îndeplinirii condițiilor de definitivare pe un post de conducere, nu poate fi justificată, fiind astfel stabilită vinovăția persoanelor responsabile de dispunerea acordării acesteia. În acest context, instanța a apreciat că maniera de interpretare a art. 10 lit. e) din anexa 2 la Ordinul Directorului S.R.I., abordată de reclamantă în motivele de recurs, nu poate conduce la asimilarea funcției pe care a fost numită, cu cea care conține și sintagma „șef catedră". În plus, pârâtul S.R.I. a depus la dosarul cauzei fișa postului de inspector specialist principal care este unul de execuție, cu denumire de sine stătătoare, astfel că argumentele aduse de reclamantă nu sunt apte să conducă la concluzia că a existat o eroare în privința stabilirii denumirii și naturii funcției pe care a îndeplinit-o. De asemenea, împrejurarea că această eroare a acordării indemnizației de comandă a fost stabilită ulterior, după trecerea a câțiva ani de la momentul de la care reclamanta a beneficiat de aceasta, nu poate constitui un argument al justificării plății indemnizației, ci un motiv al atragerii răspunderii persoanelor cu competențe în verificarea și stabilirea unor astfel de erori în condițiile prevăzute de lege. Argumentele legate de paralela cu sistemul de învățământ civil au fost înlăturate de instanță, reținând că regulile aplicate sunt total diferite, iar statul de funcții al U2. Bran nu conține postul pe care reclamanta susține că ar fi fost numită. În concluzie, instanța de fond a reținut că aspectele menționate în decizia de imputare și prin cele două hotărâri ale comisiilor din cadrul S.R.I., sub aspectul funcției deținută de reclamantă și a împrejurării, potrivit căreia, nu putea beneficia de indemnizația de comandă în perioada stabilită, sunt corecte și argumentate în fapt și în drept, motivele cererii de chemare în judecată precum și cele menționate în precizările ulterioare ale acțiunii nefiind în măsură să conducă la înlăturarea acestei stări de fapt. În legătură cu aplicarea O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, instanța de fond a constatat că art. 7 menționează categoriile supuse termenului „militari", în cuprinsul cărora nu este prevăzută și categoria rezerviștilor. În aprecierea instanței, acest articol se impune a fi interpretat în coroborare cu dispozițiile art. 3, potrivit cu care militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Ca urmare, îndeplinirea calității de militar trebuie să aibă loc la data producerii pagubei, momentul impunerii sumei nefiind condiționat de îndeplinirea acestei calități. Deși reclamanta a făcut referire și la dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. d) potrivit cu care militarii nu răspund material pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau șefului unității, caz în care răspunderea materială revine acestuia, instanța a constatat că aceste dispoziții se referă la executarea atribuțiilor de serviciu, întrucât art. 20 din același act normativ prevede în mod expres că „militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligați să le restituie". A apreciat instanța că acest text de lege nu și-ar mai fi găsit rațiunea în cazul în care s-ar fi aplicat acestei situații dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. d), întrucât indemnizațiile se stabilesc prin ordine ale superiorilor și, ca urmare, s-ar fi reglementat în mod direct răspunderea materială a superiorului care a aprobat acordarea unei indemnizații necuvenite. În concluzie, a reținut instanța, întrucât reclamanta nu avea dreptul la plata indemnizației de comandă și avea calitatea de militar în perioada supusă verificărilor, sunt incidente dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 121/1998, aceasta fiind în mod corect obligată la restituire. Cu privire la modalitatea de calcul a sumei la care a fost obligată reclamanta, stabilită potrivit dispozițiilor O.G. nr. 121/1998, instanța de rejudecare a constatat că au fost respectate și dispozițiile art. 22 și 23 și că suportarea pagubei s-a realizat în conformitate cu art. 24 și 25, fiind detaliat întregul mod de calcul și de stabilire a răspunderii prin Hotărârea nr. 38/2007. Astfel, în privința reclamantei, s-a dat relevanță dispozițiilor art. 24 alin. (2) din actul normativ menționat, fiind obligată, în parte, la plata sumelor încasate în mod necuvenit în ultimul an, apreciindu-se în mod justificat că reclamanta nu e vinovată de producerea pagubei. Pentru perioada de trei ani anterioară datei trecerii în rezervă, pentru doi ani paguba a fost stabilită în sarcina persoanelor vinovate de producerea acesteia, iar pentru cel de-al treilea an, suma a fost defalcată potrivit dispozițiilor aceleiași ordonanțe. Toate acestea au fost calculate raportat la cuantumul indemnizației de comandă, de 9.496 RON care include și suma aferentă perioadei pentru care a intervenit decăderea și nu mai poate fi imputată niciunei persoane. Dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 prevăd și situația în care militarii sunt trecuți în rezervă, fiind astfel un argument cu privire la susținerile reclamantei privitoare la încălcarea principiului neretroactivității. Paguba a fost produsă în timpul derulării raportului de serviciu, iar la momentul emiterii titlului de creanță reclamanta era trecută în rezervă, fiind aplicabile dispozițiile legale mai sus menționate. Invocarea dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 și art. 103 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu-și găsește justificarea întrucât în cauză nu este vorba despre un drept recunoscut de lege, ci de unul acordat în mod necuvenit, iar încetarea raporturilor de serviciu nu poate conduce la inaplicabilitatea răspunderii materiale pentru pagube produse în timpul serviciului. De asemenea, imputarea sumelor reprezentând indemnizația de comandă încasată necuvenit s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, împrejurarea că reclamanta era internată în spital în ultima lună de activitate neputând avea vreo înrâurire asupra procedurii de stabilire a răspunderii materiale. Reclamantei i-au fost reținute prin aceeași decizie de imputare și o parte a ajutorului la trecerea în rezervă aferent calculului ce a inclus și indemnizația de comandă, precum și cuantumul pensiei militare de stat, prin luarea în considerare a indemnizației de comandă la stabilirea bazei de calcul a pensiei. Potrivit art. 66 din Legea nr. 164/2001, în vigoare la momentul emiterii deciziei de imputare, sumele încasate în mod necuvenit cu titlu de pensie se recuperează într-un termen de 3 ani. Aceeași unitate militară, respectiv U3. București, care a emis decizia de pensionare, a procedat și la modificarea acesteia prin stabilirea pensiei fără a se avea în calcul indemnizația de comandă și tot aceeași unitate a procedat la imputarea sumelor achitate în mod necuvenit cu titlu de ajutoare la trecerea în rezervă și pensiei. Reclamanta nu a contestat cuantumul sumelor imputate, ci faptul că nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru plata acestora. Reclamanta a invocat în acest sens și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 164/2001, însă acest text de lege nu o exonerează de plata unor sume încasate în mod necuvenit, ci stabilesc o răspundere în sarcina celor vinovați de exactitatea datelor înscrise. În acest context, instanța a respins cererile reclamantei privind anularea extrasului din decizia de imputare și a celor două hotărâri date în procedura administrativ jurisdicțională, apreciind că sunt neîntemeiate, și pe cale de consecință și celelalte petite, subsecvente celor principale. 3.Motivele de recurs înfățișate de recurenta P.D. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a promovat recurs reclamanta P.D. Apreciind că hotărârea instanței de fond pronunțată după casare, este nelegală și dată cu greșita aplicare a legii, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de sentința recurată: -instanța de fond nu a îndeplinit dispozițiile obligatorii stabilite de către instanța de recurs, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în special cu referire la posibila aplicare a prevederilor O.G. nr. 121/1998; - nelegalitatea hotărârii derivă din împrejurarea că recurentei nu îi pot fi aplicate dispozițiile O.G. nr. 121/1998, întrucât nu există o pagubă, la data constatării pretinsului prejudiciu aceasta nu avea calitatea de militar și în plus nici nu a fost dovedită existența vinovăției recurentei în vreuna din formele precizate de legiuitor, ceea ce demonstrează, contrar celor reținute de prima instanță, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 121/1998; - instanța de fond nu a cercetat îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 121/1998 și a ignorat lipsa calității de militar a recurentei la data constatării pretinsului prejudiciu; - actul administrativ intitulat „Extras din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007” este lovit de nulitate absolută pentru că nu este motivat în fapt și nici semnat, datat; - indemnizația de comandă a fost corect și legal acordată și plătită, în temeiul art. 12 și 31 din Legea nr. 138/1999; -este nefondată susținerea judecătorului fondului în sensul că Legea nr. 188/1999 nu-și găsește justificarea, întrucât, dacă ofițerii operativi din S.R.I. beneficiază de prevederea acestui act normativ, atunci și instructorii militari din cadrul S.R.I., care asigură pregătirea de specialitate informativ-operativă a acestora, beneficiază de incidența Legii nr. 188/1999 și față de prevederile cuprinse în alte acte normative. 4. Apărările formulate de intimatul S.R.I. Intimatul S.R.I. a formulat în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând respingerea recursului promovat, cu consecința menținerii hotărârii primei jurisdicții, pronunțate în fond după casare, și implicit a Hotărârii nr. 38 din 14 decembrie 2007 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, ale deciziei nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Imputațiilor și ale deciziei de imputare nr. 2469639 din 31 iulie 2007, ca fiind temeinice și legale. Intimatul a susținut că instanța de fond a realizat în cauză o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente. 5. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la cadrul legal aplicabil și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă și ca atare nu vor putea fi primite, în considerarea celor în continuare expuse. Expunerea considerentelor hotărârii recurate, de mai sus, pronunțată de prima jurisdicție în rejudecare, potrivit Deciziei anterioare de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu nr. 3908 din 28 septembrie 2010, evidențiază cu claritate atât cadrul procesual cât și conținutul cererilor ce au format obiectul acțiunii de chemare în judecată, formulate de reclamanta-recurentă, astfel încât, Înalta Curte apreciază că nu se impune reiterarea tuturor acestor aspecte în contextul examinării cererii de recurs. Analizând așadar criticile recurentei-reclamante, vizând cu prioritate nesocotirea dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea nu sunt fondate. Considerentele deciziei nr. 3908 din 28 septembrie 2010 demonstrează cu evidență că instanței de fond i-a fost retrimisă cauza pentru cercetarea fondului contestației cu indicația ca în rejudecare să fie verificată, raportat la acțiunea precizată, aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. În raport de această indicație, în sensul și cu respectarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de primă jurisdicție, în rejudecare, a examinat distinct și în detaliu aspectele legate de aplicabilitatea O.G. nr. 121/1998 (sentința nr. 23 din 16 februarie 2011), contrar celor susținute de recurentă. Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a prevederilor cuprinse în O.G. nr. 121/1998, argumentând pertinent și coerent incidența acestui act normativ în cauza de față. Astfel, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului că recurentei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile și reglementările cuprinse în O.G. nr. 121/1998, paguba fiind produsă în timpul derulării raporturilor sale de serviciu. Este irelevantă împrejurarea că la momentul emiterii titlului de creanță reclamanta-recurentă era deja trecută în rezervă, în condițiile în care, potrivit art. 3 din același act normativ „militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar” iar în conformitate cu art. 7 „prin termenul militari, în sensul ordonanței, se înțelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviști concentrați sau mobilizați, elevi și studenți ai instituțiilor militare de învățământ, militari angajați pe bază de contract și cadre militare”. Mai mult, astfel cum a arătat și prima instanță și după cum s-a reținut și în actul a cărui legalitate a fost contestată, deplină incidență în cauză au prevederile art. 20 cu referire la art. 24 alin. (2) din aceeași O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care, în esență, militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligați să le restituie, obligarea la restituirea sumelor astfel primite făcându-se în termenele expres arătate diferențiat, raportat la momentul și modalitatea constatării pagubei. Așa fiind, Înalta Curte reține că ceea ce prevalează, în sensul normelor incidente evocate este paguba produsă, urmare a încasării de către militari a unor sume care nu li se datorau, și nu cu precădere vinovăția, astfel cum susține recurenta, raportat la art. 2 din O.G. nr. 121/1998, fundamentul unei atare răspunderi fiind îmbogățirea fără justă cauză. Cât privește paguba, ca atare, de asemenea contestată de recurentă, actele dosarului demonstrează că indemnizația de comandă acordată recurentei era necuvenită, urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999 coroborate cu prevederile de la pct. 1 alin. (10) și lit. e) din Anexa la normele interne privind salarizarea personalului, în sensul că s-a echivalat funcția de „instructor specialist principal (șef catedră)” cu funcția de conducere „șef catedră”. Potrivit prevederilor ordinului intern care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcția de instructor specialist principal - șef de catedră este prevăzută cu indemnizație de comandă, similar șefului de birou. Or, funcția pe care a fost numită col. (r) P.D. era o funcție de execuție, lipsind din conținut sintagma „șef de catedră". Mai mult, în statul de organizare al unității, aceasta era prevăzută în compunerea unui birou, fiind înscrisă și funcția de șef birou, astfel încât nu puteau coexista două funcții similare de conducere. În acest sens, referitor la funcția de instructor specialist principal, instanța de fond a reținut în mod corect că „acest post există, însă, fiind unul de execuție, nu este enumerat printre cele care beneficiază de indemnizația de comandă. În măsura în care, prin ordin de personal, necontestat, indicat de starea de fapt reținută de cele două comisii, reclamanta a fost numită în funcția de instructor specialist principal, fără sintagma șef de catedră, nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită pe o altă funcție. Și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că nu a îndeplinit condițiile definitivării pe un post de conducere. Maniera de interpretare a art. 10 lit. e) din anexa nr. 2 la O.D.S.R.I. abordată de reclamantă în motivele de recurs nu poate conduce la asimilarea funcției pe care a fost numită cu cea care conține și sintagma șef de catedră (...)". Nefondate sunt și criticile recurentei vizând neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, în condițiile în care statutul recurentei-reclamante atrage aplicabilitatea legii speciale, nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ca regim derogatoriu de la cel comun prevăzut și reprezentat de Legea nr. 188/1999. Calificarea statutului militarilor reținută în literatura de specialitate, ca fiind acela de funcționari publici cu statut special nu îi conferă posibilitatea recurentei de a se folosi atât de statutul funcționarilor publici, cât și de cel al cadrelor militare. O asemenea opțiune ar crea, pe de-o parte, o stare de inechitate, iar pe de alta, de ilegalitate deoarece norma specială derogă de la cea generală, conform interpretării sistematice concretizată prin adagiul: "specialia generalibus derogant". În consecință, pe perioada cât a fost în activitate, recurentei i se aplică statutul cadrelor militare ceea ce atrage incidența legii speciale. În plus, în cuprinsul Legii nr. 188/1999 sunt delimitate strict și limitativ categoriile profesionale care au calitatea de funcționari publici cu statut special, iar în cadrul acestora nu se regăsesc și angajații serviciilor de informații. Referirea recurentei la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2374 din 10 iunie 2008 nu prezintă relevanță în cauză, norma legală citată în acel dosar și în acel context factual, cu totul diferit de cel din prezenta, respectiv art. 35 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., potrivit cu care „cadrele din sectoarele operative ale S.R.I. sunt funcționari publici care îndeplinesc atribuții ce implică exercițiul autorității de stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate” nefiind incidentă cauzei și nici în contradicție cu art. 27 din același act normativ. Potrivit acestui din urmă text de lege „Personalul S.R.I. se compune din cadre militare permanente și salariați civili, care îndeplinesc atribuții operative și administrative. Cadrele militare au toate drepturile și obligațiile prevăzute pentru militarii armatei române, de reglementările legale, statutele și regulamentele militare. Salariații civili sunt supuși dispozițiilor C. muncii și celorlalte prevederi legale și regulamentare ale S.R.I.” În fine, nefondate sunt și toate celelalte critici ale recurentei, vizând nemotivarea actului atacat, câtă vreme, astfel cum a arătat și prima instanță, extrasul din decizia de imputare conține suficiente elemente de fapt și de drept ce argumentează și susțin antrenarea răspunderii materiale a reclamantei-recurente nefiind vorba despre o simplă trimitere la textele legale incidente, după cum s-a susținut. Aceleași considerațiuni sunt aplicabile și cu privire la celelalte acte contestate, respectiv Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 și Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.