ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4164/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4164/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în

judecată. Primul ciclu procesual.

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Brașov, la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta P.D. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. și Casa de Pensii a S.R.I. ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună următoarele:

- anularea hotărârii nr.

2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor și a hotărârii

nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor;

- constatarea nulității

deciziei de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007 emisă de Comandantul U1. București

cu referire la suma de 17.595 RON;

- constatarea dreptului

reclamantei aferent funcției de instructor specialist principal, activitate prestată

legal și efectiv în perioada 01 august 2003 - 01 octombrie 2006, data pensionării;

- restituirea tuturor

sumelor reținute în baza deciziei de imputare și respectiv a diminuării pensiei,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a exercitat efectiv funcția de instructor specialist principal

(șef catedră), potrivit Ordinului de zi pe unitate, studiilor și pregătirii profesionale,

respectiv școală militară, facultate și două cursuri postuniversitare, cu începere

din 01 august 2003, fiind salarizată pentru acest post.

La data de 01

octombrie 2006, reclamanta s-a pensionat fiind beneficiara drepturilor legal stabilite

potrivit cu funcția și gradul militar obținut.

Reclamanta a arătat că

prin decizia de imputare din 31 iulie 2007 i-a fost imputată în mod nelegal suma

de 17.595 RON, în urma căreia i-a fost modificată și decizia de pensionare.

Reclamanta a invocat nulitatatea

deciziei de imputare, susținând că nu îi este opozabil raportul de audit, cu referire

la indemnizația de comandă, ajutor trecere în rezervă și pensie, întrucât sunt drepturi

salariale câștigate și necontestate în timpul stagiului.

S-a mai făcut referire

la ordine emise de comandantul U2. Bran și la rapoarte de audit desfășurate timp

de 4 ani, în intervalul 2003-2006, până la plecarea reclamantei din unitate.

S-a invocat faptul că

Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005 este lovită de nulitate întrucât nu a fost

emisă în anul 2005. Reclamanta nu a fost de acord cu imputația, făcând mențiuni

în acest sens în urma audierii, întrucât în opinia sa Ordonanța 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor nu poate opera în cauză cu referire la imputație.

Reclamantă a formulat

o precizare de acțiune prin care a solicitat anularea și suspendarea până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei, a extrasului din decizia de imputare nr.

2469369 din 31 iulie 2007 emisă de U3. București și anularea tuturor actelor subsecvente,

respectiv:

- Hotărârea nr.

2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor,

partea a III-a a fișei de pensie înregistrată la Casa de Pensii a S.R.I. cu nr.

2448229 din 09 august 2007 și partea a III-a înregistrată cu același număr la data

de 14 august 2007 întocmită unilateral de U2. Bran,

- Decizia de pensie nr.

88012 din 15 august 2007 emisă de Casa de Pensii a S.R.I.; Decizia nr. 14 din

15 octombrie 2007 a Comisiei de Contestații Pensii;

- Hotărârea nr. 38

din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor;

- decizia de imputație

nr. 2469668 din 31 iulie 2007;

- decizia de pensie nr.

88012 din 28 martie 2008;

- decizia nr. 8 din

09 mai 2008 a Comisiei de Contestații Pensii;

- obligarea pârâtei la

repunerea reclamantei în funcția deținută anterior și la acordarea drepturilor bănești

inițiale, inclusiv indemnizația de comandă;

- obligarea pârâtei la

menținerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17 noiembrie 2006 și a fișei de pensie

nr. 2248745 din 31 octombrie 2006;

- obligarea pârâtei să

dispună modificarea corespunzătoare în dosarul de personal și în fișa personală,

prin înscrierea în paranteză a sintagmei „șef de catedră" în dreptul funcției

reclamantei;

- obligarea pârâtei la

plata indemnizației de comandă și restituirea tuturor sumelor reținute în baza deciziei

de imputare, respectiv sumele poprite din pensia diminuată, diferența dintre pensia

inițială și pensia diminuată, cu cheltuieli de judecată. 1.2. Reclamanta a formulat

și cerere de suspendare a executării deciziei de imputare care a fost soluționată

prin încheierea din data de 29 ianuarie 2008, casată prin decizia nr. 2018 din

20 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare.

Prin întâmpinare, pârâtul

S.R.I. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, respectiv Comisia de Soluționare

a Contestațiilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.3. S-a procedat la o

nouă soluționare a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare, prin

încheierea din data de 09 iulie 2008, rămasă irevocabilă în sensul respingerii acesteia,

prin decizia nr. 703 din 11 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

1.4. R

eclamanta a renunțat la

judecata cauzei cu privire la anularea părții a III-a a fișei de pensie, a deciziei

de pensie nr. 88012 din 15 august 2007, a deciziei nr. 14 din 15 octombrie 2007,

a deciziei de pensie nr. 88012 din 28 martie 2008, a deciziei nr. 8 din 09 mai 2008,

și la obligarea pârâtei la menținerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17

noiembrie 2006 și a fișei de pensie.

1.5.

Prin sentința nr. 147

din 16 noiembrie 2009, într-un prim ciclu procesual, instanța a luat act de renunțarea

la judecata petitelor mai sus prezentate, a admis în parte acțiunea reclamantei,

a anulat în parte Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia

de Soluționare a Contestațiilor și Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei

de Jurisdicție a Imputațiilor și a obligat S.R.I. prin cele două comisii să soluționeze

contestația reclamantei în conformitate cu prevederile capitolului 4 din O.G. nr.

121/1998 și a respins restul pretențiilor reclamantei. S-a respins acțiunea reclamantei

în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a S.R.I.

procesual.

Hotărârea instanței de

fond

2.1.

Prin decizia nr. 3908

din 28 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție admis recursul formulat

de reclamanta P.D. împotriva sentinței anterior menționate, a casat hotărârea atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele acestei

decizii, s-a arătat că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea

fondului și s-a dispus ca în cadrul rejudecării, instanța de fond să verifice acțiunea

precizată sub toate aspectele menționate în recurs și care au legătură cu fondul

cauzei, respectiv aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor O.U.G. nr. 121/1998, verificarea

și stabilirea condițiilor și cuantumului prejudiciului menționat în decizia de imputație

în raport de pretențiile concrete ale recurentei privind indemnizația de comandă

și alte drepturi bănești și de pensie care formează obiectul contestației administrative.

2.2. În rejudecare, prin

sentința nr. 23 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta

P.D. în contradictoriu cu pârâții S.R.I. - Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

S.R.I. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Casa de Pensii a Serviciului Român

de Informații.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut îndrumările deciziei de casare și a analizat

și susținerile reclamantei formulate în cererea de recurs.

Astfel, instanța de rejudecare

a reținut că prin extrasul din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007,

cu referire la reclamanta P.D., în calitate de colonel în rezervă, s-au stabilit

următoarele:

Prin procesul-verbal de

cercetare administrativă întocmit de comisia de cercetare administrativă din cadrul

U3. București, în baza Ordinului de zi pe unitate nr. H5 din 15 iunie 2007, s-a

reținut că la U2. Bran s-a produs o pagubă în valoare de 25.540 RON reprezentând

drepturi bănești de solde, premii, premiul anual, ajutoare de trecere în rezervă

și drepturi de pensii acordate necuvenit reclamantei, prin nerespectarea prevederilor

legale.

S-a mai reținut că paguba

s-a produs în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, urmare a interpretării eronate

a prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu prevederile de la

pct. 1 alin. (10) și pct. e) din Anexa nr. 2 la normele interne privind salarizarea

personalului, în sensul că, s-a echivalat funcția de instructor specialist principal

(șef catedră) cu funcția de conducere (șef catedră) specifică numai unităților de

învățământ.

Documentele de alocare

la drepturile de soldă, aflate în gestiunea Compartimentului management resurse

umane, respectiv prevederile din statele de organizare și cele din cuprinsul ordinelor

de personal referitoare la drepturile cuvenite col. (r) P.D., precum și statele

de plată a drepturilor de soldă, conțin neconformități față de procedurile de alocare

și plată a drepturilor de soldă.

În urma verificării drepturilor

bănești acordate în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, a rezultat achitarea,

peste prevederile legale, a sumei de 25.540 RON către reclamantă, reprezentând 9.496

RON indemnizație de comandă, 11.781 RON ajutor la trecerea în rezervă și 4.263 RON

pensie militară de stat.

S-a dispus ca pentru reglementarea

integrală a aspectelor constatate, U2. Bran va asigura reîntocmirea fișei de pensie

Partea a III-a cu elementele de soldă corespunzătoare funcției de instructor specialist

principal, avută în luna trecerii în rezervă și transmiterea acesteia până la data

de 8 august 2007 Direcției Financiare, în vederea emiterii unei noi decizii de pensie.

În cuprinsul extrasului,

s-a menționat că pentru producerea pagubei răspunderea revine reclamantei, în sarcina

căreia, din totalul sumei, s-a stabilit suma de 17.595 RON, încasată fără drept.

De asemenea, s-a reținut

că reclamanta a susținut că prin încasarea drepturilor lunare nu a săvârșit vreo

faptă (abateri disciplinare), iar prin atribuțiile specifice postului a îndeplinit

și atribuții specifice funcției de conducere și că a solicitat ca paguba produsă

să fie suportată de vinovați, conform legii.

Ca urmare, s-a consemnat

că susținerea reclamantei concură la obligarea pentru restituirea sumelor încasate

fără drept, pe timp de un an în urmă, calculat conform art. 24 alin. (2) din O.G.

nr. 121/1998.

În temeiul art. 25 din

O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, comandantul U3.

București a decis ca din paguba în valoare de 24.335 RON, să se impute suma de 17.595

RON, reclamantei.

Reclamanta P.D. a formulat

contestație împotriva deciziei de imputare, fiind emisă, în soluționarea acesteia,

Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor,

prin care a fost respinsă contestația și menținută imputația făcută în sarcina reclamantei.

Concluziile comisiei au

fost următoarele: cercetarea administrativă efectuată în perioada 18 iunie 2007

- 16 iulie 2007 a avut în vedere verificarea legalității acordării indemnizației

de comandă pentru perioada noiembrie 2003 până la data trecerii în rezervă, cu aplicații

asupra cuantumului ajutorului la trecerea în rezervă și al pensiei militare de stat.

Odată cu intrarea în vigoare a noului stat de organizare al Centrului de Perfecționare

Bran, reclamanta a fost eliberată din funcția de șef birou I și numită în funcția

de instructor principal, prin același ordin de personal făcându-se mențiunea că,

pentru o perioadă de 3 luni i se suspendă indemnizația de comandă; începând cu data

de 01 noiembrie 2003, organul financiar al unității a reînceput acordarea indemnizației

de comandă în procentul corespunzător funcției de șef birou. Potrivit prevederilor

ordinului directorului care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcția

de „instructor specialist principal (șef catedră)" este prevăzută cu indemnizație

de comandă, similar șefului de birou. Funcția pe care a fost numită reclamanta este

o funcție de execuție lipsind din conținut sintagma „șef catedră" , iar în

statul de organizare al unității, aceasta este prevăzută în compunerea unui birou.

Astfel indemnizația de comandă a fost incorect acordată, fapt ce a determinat majorarea

nejustificată a ajutorului la trecerea în rezervă și a pensiei militare

Comisia a mai reținut

că răspunderea pentru producerea prejudiciului revine lt. Col. N.G.V., șeful Compartimentului

management resurse umane care, prin formularea din ordinul de personal referitoare

la suspendarea indemnizației de comandă a generat acordarea acesteia, ulterior,

cpt. D.L., șeful compartimentului financiar,

care nu a respectat în totalitate procedura de

control la acordarea vizei de control financiar preventiv propriu și plt. D.C.,

subofițer cu atribuții în stabilirea drepturilor care a luat în calcul, în mod nejustificat

și indemnizația de comandă.

Au fost invocate dispozițiile

art. 20 alin. (1) și ale art. 24 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, stabilindu-se,

în raport de acestea, că pentru suma de 17.595 RON, reprezentând indemnizația de

comandă (1.551 RON), diferență ajutor de trecerea în rezervă (11.781 RON) și diferență

drepturi de pensie (4.263 RON), achitate în perioada 07 iunie 2006 - 07 iunie 2007,

obligația de restituire a fost stabilită în sarcina reclamantei P.D., iar pentru

suma de 6.740 RON, reprezentând indemnizația de comandă achitată în perioada 07

iunie 2004 - 07 iunie 2006, a fost stabilită răspunderea materială în sarcina celor

trei militari mai sus amintiți, proporțional cu soldele nete ale fiecăruia, iar

pentru suma de 1.205 RON reprezentând indemnizație de comandă achitată în intervalul

noiembrie 2003 - 06 iunie 2004, nu s-a urmărit în vederea recuperării, fiind dată

la scădere, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție (data constatării pagubei

fiind 07 iunie 2007).

Reclamanta a formulat

plângere împotriva Hotărârii nr. 2481321 din 21 septembrie 2007, soluționată de

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor prin Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005,

din ședința din 26 noiembrie 2007, prin respingerea plângerii, menționându-se în

plus, față de cele reținute în hotărârea contestată următoarele:

Prin ordinul comandantului

Centrului de Perfecționare Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003,

reclamanta a fost numită pe funcția de șef birou I (colonel) la Biroul 2 - învățământ

Discipline Complementare, CIF 4, 20, poz. 9, din statul de organizare, cu o perioadă

de încercare de 6 luni.

Începând cu data de 01

august 2003, a intrat în vigoare statul de organizare al centrului de Perfecționare

Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003, reclamanta fiind numită pe

funcția de șef birou I (colonel) la Biroul 2 învățământ Discipline Complementare,

din statul de organizare cu o perioadă de încercare de 6 luni.

Din verificarea documentelor

a rezultat că reclamanta, datorită neîndeplinirii condițiilor privind definitivarea

în funcția de șef birou, a fost numită, începând cu data intrării în vigoare a noului

stat de organizare, în funcția de instructor specialist principal, aceasta fiind

o funcție de execuție.

Din conținutul Ordinului

din 25 martie 2003, rezultă că, deși funcția de instructor specialist principal

este de execuție, în ordin se reglementează suspendarea indemnizației de comandă

pe o perioadă de 3 luni. La întocmirea ordinului de personal de numire în funcție,

nu au fost respectate prevederile art. 10 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 119/1999.

S-a constatat că N.G.V.,

șeful Compartimentului management resurse umane, la întocmirea proiectului de ordin

de numire în funcție, a certificat prin semnătură, în privința realității, regularității

și legalității operațiunii, dar în urma verificărilor au rezultat următoarele deficiențe:

în ordin au fost făcute mențiuni referitoare la suspendarea indemnizației de comandă,

în condițiile în care funcția de instructor specialist principal este funcția de

execuție și, în consecință, nu este prevăzută indemnizație de comandă care să poată

face obiectul suspendării, în ordin doar se face mențiunea referitoare la durata

de 3 luni de suspendare a indemnizației de comandă, fără a se menționa motivul suspendării,

așa cum prevede ordinul intern de linie.

Analizând extrasul din

decizia de imputare, instanța a constatat că este justificat răspunsul la interogatoriul

pârâtului S.R.I. cu privire la forma de prezentare, respectiv aceea de extras, fiind

emis un astfel de act cu privire la fiecare dintre persoanele față de care s-a dispus

atragerea răspunderii materiale.

S-a apreciat totodată

că acest extras conține elementele de fapt și de drept prevăzute de lege, neputând

fi primită critica invocată de reclamantă referitoare la nemotivarea acestuia.

Conținutul său, expus

anterior, redă elementele avute în vedere la stabilirea sumei imputată reclamantei.

De asemenea, și datele de identificare ale emitentului sunt evidente, astfel că

nu există nici un motiv care să conducă la nulitatea acestui act.

Sub aspectul stării de

fapt pe baza căreia s-a atras răspunderea materială a reclamantei, instanța a constatat

că celelalte trei persoane obligate la suportarea pagubei constatate de comisia

de cercetare administrativă nu au contestat obligațiile stabilite în sarcina acestora

și nici starea de fapt reținută.

Reclamanta nu a probat,

dar nici nu a contestat susținerile pârâtului S.R.I., potrivit cu care, în statul

de funcții al unității militare ar fi existat funcția de inspector specialist principal

(șef catedră).

Istoricul ocupării posturilor

de către reclamantă prezentat în detaliu prin Hotărârea nr. 38/2007 nu este contestat

de reclamantă, ci aceasta invocă faptul că atribuțiile sale au fost cele aferente

unei funcții de conducere.

Împrejurarea că funcția

de instructor specialist principal nu este enumerată printre cele prevăzute cu indemnizație

de comandă în anexa 2, intitulată „Norme privind acordarea modificarea și suspendarea

indemnizației de comandă" la ordinul directorului S.R.I. din 7 octombrie 1999,

nu conduce la concluzia că unui astfel de post nu i s-ar putea aplica decât regimul

celui însoțit de sintagma „șef catedră", ci că acest post există, însă, fiind

unul de execuție, nu este enumerat printre cele care beneficiază de indemnizația

de comandă.

În măsura în care, prin

ordin de personal, necontestat, indicat în starea de fapt reținută de cele două

comisii, reclamanta a fost numită în funcția de inspector specialist principal,

fără sintagma „șef catedră", nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită

pe o altă funcție, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că nu a îndeplinit

condițiile definitivării pe un post de conducere.

Fiind vorba despre o unitate

militară, supusă regimului clar stabilit atât de lege cât și prin norme interne,

acordarea unei indemnizații de comandă în situația numirii într-o funcție de execuție,

în lipsa îndeplinirii condițiilor de definitivare pe un post de conducere, nu poate

fi justificată, fiind astfel stabilită vinovăția persoanelor responsabile de dispunerea

acordării acesteia.

În acest context, instanța

a apreciat că maniera de interpretare a art. 10 lit. e) din anexa 2 la Ordinul Directorului

S.R.I., abordată de reclamantă în motivele de recurs, nu poate conduce la asimilarea

funcției pe care a fost numită, cu cea care conține și sintagma „șef catedră".

În plus, pârâtul S.R.I.

a depus la dosarul cauzei fișa postului de inspector specialist principal care este

unul de execuție, cu denumire de sine stătătoare, astfel că argumentele aduse de

reclamantă nu sunt apte să conducă la concluzia că a existat o eroare în privința

stabilirii denumirii și naturii funcției pe care a îndeplinit-o.

De asemenea, împrejurarea

că această eroare a acordării indemnizației de comandă a fost stabilită ulterior,

după trecerea a câțiva ani de la momentul de la care reclamanta a beneficiat de

aceasta, nu poate constitui un argument al justificării plății indemnizației, ci

un motiv al atragerii răspunderii persoanelor cu competențe în verificarea și stabilirea

unor astfel de erori în condițiile prevăzute de lege.

Argumentele legate de

paralela cu sistemul de învățământ civil au fost înlăturate de instanță, reținând

că regulile aplicate sunt total diferite, iar statul de funcții al U2. Bran nu conține

postul pe care reclamanta susține că ar fi fost numită.

În concluzie, instanța

de fond a reținut că aspectele menționate în decizia de imputare și prin cele două

hotărâri ale comisiilor din cadrul S.R.I., sub aspectul funcției deținută de reclamantă

și a împrejurării, potrivit căreia, nu putea beneficia de indemnizația de comandă

în perioada stabilită, sunt corecte și argumentate în fapt și în drept, motivele

cererii de chemare în judecată precum și cele menționate în precizările ulterioare

ale acțiunii nefiind în măsură să conducă la înlăturarea acestei stări de fapt.

În legătură cu aplicarea

O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, instanța de fond

a constatat că art. 7 menționează categoriile supuse termenului „militari",

în cuprinsul cărora nu este prevăzută și categoria rezerviștilor.

În aprecierea instanței,

acest articol se impune a fi interpretat în coroborare cu dispozițiile art. 3, potrivit

cu care militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai

au sau nu calitatea de militar.

Ca urmare, îndeplinirea

calității de militar trebuie să aibă loc la data producerii pagubei, momentul impunerii

sumei nefiind condiționat de îndeplinirea acestei calități.

Deși reclamanta a făcut

referire și la dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. d) potrivit cu care militarii

nu răspund material pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului

sau șefului unității, caz în care răspunderea materială revine acestuia, instanța

a constatat că aceste dispoziții se referă la executarea atribuțiilor de serviciu,

întrucât art. 20 din același act normativ prevede în mod expres că „militarii care

au încasat sume nedatorate sunt obligați să le restituie".

A apreciat instanța că

acest text de lege nu și-ar mai fi găsit rațiunea în cazul în care s-ar fi aplicat

acestei situații dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. d), întrucât indemnizațiile

se stabilesc prin ordine ale superiorilor și, ca urmare, s-ar fi reglementat în

mod direct răspunderea materială a superiorului care a aprobat acordarea unei indemnizații

necuvenite.

În concluzie, a reținut

instanța, întrucât reclamanta nu avea dreptul la plata indemnizației de comandă

și avea calitatea de militar în perioada supusă verificărilor, sunt incidente dispozițiile

art. 20 din O.G. nr. 121/1998, aceasta fiind în mod corect obligată la restituire.

Cu privire la modalitatea

de calcul a sumei la care a fost obligată reclamanta, stabilită potrivit dispozițiilor

O.G. nr. 121/1998, instanța de rejudecare a constatat că au fost respectate și dispozițiile

art. 22 și 23 și că suportarea pagubei s-a realizat în conformitate cu art. 24 și

25, fiind detaliat întregul mod de calcul și de stabilire a răspunderii prin Hotărârea

nr. 38/2007.

Astfel, în privința reclamantei,

s-a dat relevanță dispozițiilor art. 24 alin. (2) din actul normativ menționat,

fiind obligată, în parte, la plata sumelor încasate în mod necuvenit în ultimul

an, apreciindu-se în mod justificat că reclamanta nu e vinovată de producerea pagubei.

Pentru perioada de trei

ani anterioară datei trecerii în rezervă, pentru doi ani paguba a fost stabilită

în sarcina persoanelor vinovate de producerea acesteia, iar pentru cel de-al treilea

an, suma a fost defalcată potrivit dispozițiilor aceleiași ordonanțe.

Toate acestea au fost

calculate raportat la cuantumul indemnizației de comandă, de 9.496 RON care include

și suma aferentă perioadei pentru care a intervenit decăderea și nu mai poate fi

imputată niciunei persoane.

Dispozițiile art. 47 din

O.G. nr. 121/1998 prevăd și situația în care militarii sunt trecuți în rezervă,

fiind astfel un argument cu privire la susținerile reclamantei privitoare la încălcarea

principiului neretroactivității.

Paguba a fost produsă

în timpul derulării raportului de serviciu, iar la momentul emiterii titlului de

creanță reclamanta era trecută în rezervă, fiind aplicabile dispozițiile legale

mai sus menționate.

Invocarea dispozițiilor

art. 38 din Legea nr. 53/2003 și art. 103 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu-și

găsește justificarea întrucât în cauză nu este vorba despre un drept recunoscut

de lege, ci de unul acordat în mod necuvenit, iar încetarea raporturilor de serviciu

nu poate conduce la inaplicabilitatea răspunderii materiale pentru pagube produse

în timpul serviciului.

De asemenea, imputarea

sumelor reprezentând indemnizația de comandă încasată necuvenit s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor legale, împrejurarea că reclamanta era internată în spital în ultima

lună de activitate neputând avea vreo înrâurire asupra procedurii de stabilire a

răspunderii materiale.

Reclamantei i-au fost

reținute prin aceeași decizie de imputare și o parte a ajutorului la trecerea în

rezervă aferent calculului ce a inclus și indemnizația de comandă, precum și cuantumul

pensiei militare de stat, prin luarea în considerare a indemnizației de comandă

la stabilirea bazei de calcul a pensiei.

Potrivit art. 66 din Legea

nr. 164/2001, în vigoare la momentul emiterii deciziei de imputare, sumele încasate

în mod necuvenit cu titlu de pensie se recuperează într-un termen de 3 ani.

Aceeași unitate militară,

respectiv U3. București, care a emis decizia de pensionare, a procedat și la modificarea

acesteia prin stabilirea pensiei fără a se avea în calcul indemnizația de comandă

și tot aceeași unitate a procedat la imputarea sumelor achitate în mod necuvenit

cu titlu de ajutoare la trecerea în rezervă și pensiei.

Reclamanta nu a contestat

cuantumul sumelor imputate, ci faptul că nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru

plata acestora.

Reclamanta a invocat în

acest sens și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 164/2001, însă acest text de lege

nu o exonerează de plata unor sume încasate în mod necuvenit, ci stabilesc o răspundere

în sarcina celor vinovați de exactitatea datelor înscrise.

În acest context, instanța

a respins cererile reclamantei privind anularea extrasului din decizia de imputare

și a celor două hotărâri date în procedura administrativ jurisdicțională, apreciind

că sunt neîntemeiate, și pe cale de consecință și celelalte petite, subsecvente

celor principale.

3.Motivele de recurs înfățișate

de recurenta P.D.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a promovat recurs reclamanta P.D.

Apreciind că hotărârea

instanței de fond pronunțată după casare, este nelegală și dată cu greșita aplicare

a legii, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de sentința recurată:

-instanța de fond nu a

îndeplinit dispozițiile obligatorii stabilite de către instanța de recurs, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în special cu referire la posibila aplicare a

prevederilor O.G. nr. 121/1998;

- nelegalitatea hotărârii

derivă din împrejurarea că recurentei nu îi pot fi aplicate dispozițiile O.G. nr.

121/1998, întrucât nu există o pagubă, la data constatării pretinsului prejudiciu

aceasta nu avea calitatea de militar și în plus nici nu a fost dovedită existența

vinovăției recurentei în vreuna din formele precizate de legiuitor, ceea ce demonstrează,

contrar celor reținute de prima instanță, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 2 din O.G. nr. 121/1998;

- instanța de fond nu

a cercetat îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 121/1998 și a ignorat

lipsa calității de militar a recurentei la data constatării pretinsului prejudiciu;

- actul administrativ

intitulat „Extras din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007” este lovit

de nulitate absolută pentru că nu este motivat în fapt și nici semnat, datat;

- indemnizația de comandă

a fost corect și legal acordată și plătită, în temeiul art. 12 și 31 din Legea nr.

138/1999;

-este nefondată susținerea

judecătorului fondului în sensul că Legea nr. 188/1999 nu-și găsește justificarea,

întrucât, dacă ofițerii operativi din S.R.I. beneficiază de prevederea acestui act

normativ, atunci și instructorii militari din cadrul S.R.I., care asigură pregătirea

de specialitate informativ-operativă a acestora, beneficiază de incidența Legii

nr. 188/1999 și față de prevederile cuprinse în alte acte normative.

de intimatul S.R.I.

Intimatul S.R.I. a formulat

în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând

respingerea recursului promovat, cu consecința menținerii hotărârii primei jurisdicții,

pronunțate în fond după casare, și implicit a Hotărârii nr. 38 din 14 decembrie

2007 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, ale deciziei nr. 2481321

din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluționare a Imputațiilor și ale deciziei

de imputare nr. 2469639 din 31 iulie 2007, ca fiind temeinice și legale.

Intimatul a susținut că

instanța de fond a realizat în cauză o corectă aplicare și interpretare a prevederilor

legale incidente.

instanței de control judiciar

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la cadrul legal aplicabil și

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă și ca

atare nu vor putea fi primite, în considerarea celor în continuare expuse.

Expunerea considerentelor

hotărârii recurate, de mai sus, pronunțată de prima jurisdicție în rejudecare, potrivit

Deciziei anterioare de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, cu nr. 3908 din 28 septembrie 2010, evidențiază cu claritate

atât cadrul procesual cât și conținutul cererilor ce au format obiectul acțiunii

de chemare în judecată, formulate de reclamanta-recurentă, astfel încât, Înalta

Curte apreciază că nu se impune reiterarea tuturor acestor aspecte în contextul

examinării cererii de recurs.

Analizând așadar criticile

recurentei-reclamante, vizând cu prioritate nesocotirea dispozițiilor obligatorii

cuprinse în decizia de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte reține că acestea nu sunt fondate.

Considerentele deciziei

nr. 3908 din 28 septembrie 2010 demonstrează cu evidență că instanței de fond i-a

fost retrimisă cauza pentru cercetarea fondului contestației cu indicația ca în

rejudecare să fie verificată, raportat la acțiunea precizată, aplicabilitatea sau

nu a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În raport de această indicație,

în sensul și cu respectarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de primă

jurisdicție, în rejudecare, a examinat distinct și în detaliu aspectele legate de

aplicabilitatea O.G. nr. 121/1998 (sentința nr. 23 din 16 februarie 2011), contrar

celor susținute de recurentă.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a prevederilor cuprinse

în O.G. nr. 121/1998, argumentând pertinent și coerent incidența acestui act normativ

în cauza de față.

Astfel, Înalta Curte reține,

în acord cu judecătorul fondului că recurentei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile

și reglementările cuprinse în O.G. nr. 121/1998, paguba fiind produsă în timpul

derulării raporturilor sale de serviciu. Este irelevantă împrejurarea că la momentul

emiterii titlului de creanță reclamanta-recurentă era deja trecută în rezervă, în

condițiile în care, potrivit art. 3 din același act normativ „militarii răspund

material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar”

iar în conformitate cu art. 7 „prin termenul militari, în sensul ordonanței, se

înțelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviști concentrați sau

mobilizați, elevi și studenți ai instituțiilor militare de învățământ, militari

angajați pe bază de contract și cadre militare”.

Mai mult, astfel cum a

arătat și prima instanță și după cum s-a reținut și în actul a cărui legalitate

a fost contestată, deplină incidență în cauză au prevederile art. 20 cu referire

la art. 24 alin. (2) din aceeași O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care, în esență,

militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligați să le restituie, obligarea

la restituirea sumelor astfel primite făcându-se în termenele expres arătate diferențiat,

raportat la momentul și modalitatea constatării pagubei.

Așa fiind, Înalta Curte

reține că ceea ce prevalează, în sensul normelor incidente evocate este paguba produsă,

urmare a încasării de către militari a unor sume care nu li se datorau, și nu cu

precădere vinovăția, astfel cum susține recurenta, raportat la art. 2 din O.G. nr.

121/1998, fundamentul unei atare răspunderi fiind îmbogățirea fără justă cauză.

Cât privește paguba, ca

atare, de asemenea contestată de recurentă, actele dosarului demonstrează că indemnizația

de comandă acordată recurentei era necuvenită, urmare a interpretării eronate a

prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999 coroborate cu prevederile de la

pct. 1 alin. (10) și lit. e) din Anexa la normele interne privind salarizarea personalului,

în sensul că s-a echivalat funcția de „instructor specialist principal (șef catedră)”

cu funcția de conducere „șef catedră”.

Potrivit prevederilor

ordinului intern care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcția

de instructor specialist principal - șef de catedră este prevăzută cu indemnizație

de comandă, similar șefului de birou. Or, funcția pe care a fost numită col. (r)

P.D. era o funcție de execuție, lipsind din conținut sintagma „șef de catedră".

Mai mult, în statul de organizare al unității, aceasta era prevăzută în compunerea

unui birou, fiind înscrisă și funcția de șef birou, astfel încât nu puteau coexista

două funcții similare de conducere.

În acest sens, referitor

la funcția de instructor specialist principal, instanța de fond a reținut în mod

corect că „acest post există, însă, fiind unul de execuție, nu este enumerat printre

cele care beneficiază de indemnizația de comandă.

În măsura în care, prin

ordin de personal, necontestat, indicat de starea de fapt reținută de cele două

comisii, reclamanta a fost numită în funcția de instructor specialist principal,

fără sintagma șef de catedră, nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită pe

o altă funcție. Și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că

nu a îndeplinit condițiile definitivării pe un post de conducere. Maniera de interpretare

a art. 10 lit. e) din anexa nr. 2 la O.D.S.R.I. abordată de reclamantă în motivele

de recurs nu poate conduce la asimilarea funcției pe care a fost numită cu cea care

conține și sintagma șef de catedră (...)".

Nefondate sunt și criticile

recurentei vizând neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr.

188/1999, privind statutul funcționarilor publici, în condițiile în care statutul

recurentei-reclamante atrage aplicabilitatea legii speciale, nr. 80/1995 privind

statutul cadrelor militare, ca regim derogatoriu de la cel comun prevăzut și reprezentat

de Legea nr. 188/1999. Calificarea statutului militarilor reținută în literatura

de specialitate, ca fiind acela de funcționari publici cu statut special nu îi conferă

posibilitatea recurentei de a se folosi atât de statutul funcționarilor publici,

cât și de cel al cadrelor militare.

O asemenea opțiune ar

crea, pe de-o parte, o stare de inechitate, iar pe de alta, de ilegalitate deoarece

norma specială derogă de la cea generală, conform interpretării sistematice concretizată

prin adagiul: "specialia generalibus derogant".

În consecință, pe perioada

cât a fost în activitate, recurentei i se aplică statutul cadrelor militare ceea

ce atrage incidența legii speciale.

În plus, în cuprinsul

Legii nr. 188/1999 sunt delimitate strict și limitativ categoriile profesionale

care au calitatea de funcționari publici cu statut special, iar în cadrul acestora

nu se regăsesc și angajații serviciilor de informații.

Referirea recurentei la

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2374 din 10 iunie 2008 nu prezintă

relevanță în cauză, norma legală citată în acel dosar și în acel context factual,

cu totul diferit de cel din prezenta, respectiv art. 35 din Legea nr. 14/1992 privind

organizarea și funcționarea S.R.I., potrivit cu care „cadrele din sectoarele operative

ale S.R.I. sunt funcționari publici care îndeplinesc atribuții ce implică exercițiul

autorității de stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru

această calitate” nefiind incidentă cauzei și nici în contradicție cu art. 27 din

același act normativ. Potrivit acestui din urmă text de lege „Personalul S.R.I.

se compune din cadre militare permanente și salariați civili, care îndeplinesc atribuții

operative și administrative. Cadrele militare au toate drepturile și obligațiile

prevăzute pentru militarii armatei române, de reglementările legale, statutele și

regulamentele militare. Salariații civili sunt supuși dispozițiilor C. muncii și

celorlalte prevederi legale și regulamentare ale S.R.I.”

În fine, nefondate sunt

și toate celelalte critici ale recurentei, vizând nemotivarea actului atacat, câtă

vreme, astfel cum a arătat și prima instanță, extrasul din decizia de imputare conține

suficiente elemente de fapt și de drept ce argumentează și susțin antrenarea răspunderii

materiale a reclamantei-recurente nefiind vorba despre o simplă trimitere la textele

legale incidente, după cum s-a susținut.

Aceleași considerațiuni

sunt aplicabile și cu privire la celelalte acte contestate, respectiv Hotărârea

nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 și Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007.

Față de toate cele mai

sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge așadar

ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.D. împotriva sentinței

nr. 23 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 octombrie

2012.