ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 21.05.2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1771/2008

HOTĂRÂRE

21.05.2008

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1771/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă

contestația la executare formulată de condamnata G.E.

privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de

Justiție și, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat grațiată

integral și condiționat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentința mai

sus menționată. S-a atras atenția condamnatei asupra dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii condiționate.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu

nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile

judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că

inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei,

fiindu-i astfel incidente dispozițiile legii de grațiere, întrucât din

pașaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie

2002, cu destinația Italia, țară pentru care avea permis de muncă și

aprobare pentru ședere în mod legal.

Totodată, prima instanță a reținut că ordinul de urmărire

generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la

care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfășura o activitate

legală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova care a susținut că, în

realitate, condamnata G.E. s-a sustras de la executarea

pedepsei, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, ci prevederile art. 6 din

aceeași lege, potrivit cărora grațierea nu se aplică celor care nu au

început executarea pedepsei închisorii, deoarece s-au sustras de la

executare.

Prin decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva

sentinței penale nr. 522 pronunțată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul

Prahova și în consecință:

A fost desființată sentința penală mai sus-menționată și, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare

formulată de condamnata G.E. privind pedeapsa de 2

ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia

penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, menținându-se formele de executare, respectiv mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de

Tribunalul Prahova.

S-a dispus ca suma de 400.000 lei reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare să fie suportată

din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a

Tribunalului Prahova, inculpata G.E. a fost condamnată

pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de

art. 215

alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., faptă comisă în

perioada august - decembrie 1999, prejudiciul fiind de 54.283.000 lei,

la o pedeapsă de 2 ani închisoare; prin decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse, ca nefondate,

apelurile declarate de inculpata G.E. și de partea civilă

SC X. SRL Ploiești și că împotriva ambelor hotărâri menționate

mai sus au declarat recurs inculpata G.E. și partea civilă

mai sus menționată, iar Curtea Supremă de Justiție a respins, ca

nefondate, recursurile, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002.

Curtea de Apel Ploiești, în soluționarea contestației la executare,

a mai reținut că, din pașaportul condamnatei G.E., respectiv din vizele aplicate a rezultat că aceasta a ieșit de pe

teritoriul României la data de 20 martie 2002, mai exact chiar în ziua

în care hotărârea sa de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare

a rămas definitivă, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a

Curții Supreme de Justiție.

În aceste condiții, Curtea de Apel Ploiești a considerat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că G.E. nu s-a

sustras de la executarea pedepsei; dimpotrivă, condamnata avea

cunoștință de aplicarea pedepsei încă de la data pronunțării de către

Tribunalul Prahova a sentinței penale nr. 38 din 25 ianuarie 2001,

ulterior fiindu-i respins și apelul declarat, prin decizia penală nr. 222 din 2

mai 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Totodată, instanța de apel a considerat că părăsirea teritoriului

României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenția

condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei.

Împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de

Apel Ploiești a declarat recurs peste termen contestatoarea

G.E., apreciind că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 385

alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că cererea de recurs peste termen

formulată de contestatoarea G.E. este fondată pentru

următoarele considerente:

În susținerea recursului declarat, contestatoarea G.E.

, prin apărătorul ales, a solicitat casarea deciziei pronunțate în apel, invocând, în principal, faptul că nu s-a sustras de la executarea

pedepsei, iar, în subsidiar, faptul că soluționarea apelului a avut loc în

condițiile neîndeplinirii prevederilor legale de citare, fiindu-i astfel viciat grav dreptul la apărare.

Înalta Curte, în urma examinării motivelor de recurs invocate,

cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

alin. (1) C. proc. pen.,

a constatat următoarele:

Încă din faza soluționării contestației la executare de către instanța de fond, respectiv Tribunalul Prahova, contestatoarea G.E. a depus la dosarul cauzei un act emis de

Ministerul de Interne al Republicii Italiene, cu care a dovedit că are reședința în respectiva țară, în

baza unui permis legal de muncă.

Prin aceasta, contestatoarea a probat susținerea pe care a

făcut-o în cererea inițială, în sensul că este rezident român în Italia.

Potrivit art. 177 alin. (8) C. proc. pen., „dacă învinuitul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face prin scrisoare

recomandată, în afară de cazul în care, prin lege, se dispune altfel.

Avizul de primire a scrisorii recomandate semnat de destinatar ține

loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare”.

Aceste dispoziții fiind cuprinse în partea generală a Codului de

procedură penală, sunt aplicabile și instituției contestației la executare.

Instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., efectuând procedura de citare a contestatoarei doar la adresa din municipiul Ploiești, trecând la judecarea cauzei fără a sesiza lipsa de procedură cu aceasta.

Dacă soluția adoptată de instanța de fond, favorabilă contestatoarei G.E., a suplinit încălcarea dreptului

acesteia la apărare prin nelegala citare, în schimb soluția instanței de

apel, respectiv a Curții de Apel Ploiești, de desființare a primei hotărâri și de respingere pe fond a contestației la executare, în condițiile judecării cauzei cu aceeași lipsă de procedură, prin necitarea contestatoarei în Italia, a dezavantajat-o vădit pe aceasta,

și a reprezentat o încălcare gravă a dreptului la apărare, garantat prin

dispozițiile art. 6 C. proc. pen.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen., a admis cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E.

Potrivit art. 385

alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis

recursul declarat de contestatoarea G.E. împotriva

deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală.

Prin decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a casat decizia penală atacată și

s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Cu ocazia rejudecării apelului instanța a avut în vedere regularitatea procedurii de citare cu contestatoarea, garantându-i acesteia dreptul la un proces echitabil, cu respectarea strictă a

drepturilor conferite de lege, inclusiv a dreptului la apărare. Au fost

verificate totodată apărările contestatoarei în susținerea contestației la executare formulată.

Prin decizia penală nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei penale nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că

inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei,

fiindu-i astfel incidente dispozițiile legii de grațiere, întrucât din

pașaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie

2002, cu destinația Italia, țară pentru care avea permis de muncă și

aprobare pentru ședere în mod legal.

Totodată, prima instanță de control judiciar a reținut că ordinul

de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de

condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde

desfășura o activitate legală.

Împotriva acestei decizii penale, în termen legal a formulat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, criticând-o prin

prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

pct. 16 C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, și a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 522/2003

a Tribunalului Prahova și a deciziei penale nr. 111/2007 a Curții de

Apel Ploiești și pronunțarea unei hotărâri legale în sensul respingerii

contestației la executare a sentinței penale nr. 38/2001 a Tribunalului

Prahova, motivat de faptul că în cauză pedeapsa aplicată

condamnatei nu putea fi grațiată întrucât condamnata nu a început

executarea pedepsei pentru că s-a sustras, aceasta a părăsit țara exact în ziua în care a avut termen la Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs.

Înalta Curte, în urma examinării motivelor de recurs invocate,

cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

alin. (1) C. proc. pen.,

a constatat următoarele:

Prin sentința penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă

contestația la executare formulată de condamnata G.E.

Justiție și, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat grațiată

integral și condiționat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentința mai

sus menționată. S-a atras atenția condamnatei asupra dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii condiționate.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile

judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.

Prin decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva

sentinței penale nr. 522 pronunțată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul

Prahova și în consecință:

A fost desființată sentința penală mai sus menționată și, în

rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare

formulată de condamnata G.E.

Prin decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul contestatoarei,

s-a casat decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel

Ploiești și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de

Apel Ploiești.

Prin decizia penală nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

Înalta Curte constată că, din actele și lucrările dosarului rezultă că, din pașaportul condamnatei, respectiv a vizelor aplicate,

că aceasta a ieșit de pe teritoriul României la data rămânerii definitive

a hotărârii de condamnare, respectiv la data de 20 martie 2002;

condamnata avea cunoștință de aplicarea pedepsei încă de la data

pronunțării sentinței de către Tribunalul Prahova, apelul fiindu-i respins.

Din adresele emise de I.J.P.

Prahova - Serviciul poliției judiciare, cu nr. 349059,'349420 din 10 septembrie 2002, nr. 348782 din 30 ianuarie 2003 și din mandatul de

executare a pedepsei închisorii aplicate prin sentința penală

nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, respectiv din mandatul nr. 49 din

23 aprilie 2002, a rezultat că acesta nu a putut fi pus în executare,

condamnata G.E. fiind dată în urmărire generală, conform ordinului S/123699 din 12 august 2002.

Totodată, Înalta Curte a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenția

condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei.

Așa fiind, hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice și

nelegale și văzând și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 543/

2002, potrivit căruia grațierea nu se aplică celor care nu au început

executarea pedepsei închisorii deoarece s-au sustras de la executare.

În baza art. 385

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a

admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești

împotriva deciziei penale nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

privind pe intimata condamnată G.E.

Se vor casa decizia și sentința nr. 522 din data de 26

noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova în întregime și rejudecând în fond se va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată

de condamnata G.E. împotriva sentinței penale nr. 38

din data de 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin

decizia nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ocazionate cu soluționarea cauzei în fond și apel.