ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1771/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă contestația la executare formulată de condamnata G.E. , privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție și, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat grațiată integral și condiționat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentința mai sus menționată. S-a atras atenția condamnatei asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii condiționate.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei, fiindu-i astfel incidente dispozițiile legii de grațiere, întrucât din pașaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie 2002, cu destinația Italia, țară pentru care avea permis de muncă și aprobare pentru ședere în mod legal. Totodată, prima instanță a reținut că ordinul de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfășura o activitate legală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova care a susținut că, în realitate, condamnata G.E. s-a sustras de la executarea pedepsei, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, ci prevederile art. 6 din aceeași lege, potrivit cărora grațierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii, deoarece s-au sustras de la executare. Prin decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinței penale nr. 522 pronunțată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul Prahova și în consecință: A fost desființată sentința penală mai sus-menționată și, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnata G.E.

privind pedeapsa de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, menținându-se formele de executare, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova. S-a dispus ca suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare să fie suportată din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, inculpata G.E.

a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 215 1 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., faptă comisă în perioada august - decembrie 1999, prejudiciul fiind de 54.283.000 lei, la o pedeapsă de 2 ani închisoare; prin decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata G.E. și de partea civilă SC X. SRL Ploiești și că împotriva ambelor hotărâri menționate mai sus au declarat recurs inculpata G.E.

și partea civilă mai sus menționată, iar Curtea Supremă de Justiție a respins, ca nefondate, recursurile, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002. Curtea de Apel Ploiești, în soluționarea contestației la executare, a mai reținut că, din pașaportul condamnatei G.E., respectiv din vizele aplicate a rezultat că aceasta a ieșit de pe teritoriul României la data de 20 martie 2002, mai exact chiar în ziua în care hotărârea sa de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare a rămas definitivă, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție. În aceste condiții, Curtea de Apel Ploiești a considerat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că G.E.

nu s-a sustras de la executarea pedepsei; dimpotrivă, condamnata avea cunoștință de aplicarea pedepsei încă de la data pronunțării de către Tribunalul Prahova a sentinței penale nr. 38 din 25 ianuarie 2001, ulterior fiindu-i respins și apelul declarat, prin decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești. Totodată, instanța de apel a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenția condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei. Împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs peste termen contestatoarea G.E., apreciind că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 385 3 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc.

pen. Înalta Curte a constatat că cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E. este fondată pentru următoarele considerente: În susținerea recursului declarat, contestatoarea G.E. , prin apărătorul ales, a solicitat casarea deciziei pronunțate în apel, invocând, în principal, faptul că nu s-a sustras de la executarea pedepsei, iar, în subsidiar, faptul că soluționarea apelului a avut loc în condițiile neîndeplinirii prevederilor legale de citare, fiindu-i astfel viciat grav dreptul la apărare. Înalta Curte, în urma examinării motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) C. proc.

pen., a constatat următoarele: Încă din faza soluționării contestației la executare de către instanța de fond, respectiv Tribunalul Prahova, contestatoarea G.E. a depus la dosarul cauzei un act emis de Ministerul de Interne al Republicii Italiene, cu care a dovedit că are reședința în respectiva țară, în baza unui permis legal de muncă. Prin aceasta, contestatoarea a probat susținerea pe care a făcut-o în cererea inițială, în sensul că este rezident român în Italia. Potrivit art. 177 alin. (8) C. proc. pen., „dacă învinuitul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată, în afară de cazul în care, prin lege, se dispune altfel. Avizul de primire a scrisorii recomandate semnat de destinatar ține loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare”.

Aceste dispoziții fiind cuprinse în partea generală a Codului de procedură penală, sunt aplicabile și instituției contestației la executare. Instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., efectuând procedura de citare a contestatoarei doar la adresa din municipiul Ploiești, trecând la judecarea cauzei fără a sesiza lipsa de procedură cu aceasta. Dacă soluția adoptată de instanța de fond, favorabilă contestatoarei G.E., a suplinit încălcarea dreptului acesteia la apărare prin nelegala citare, în schimb soluția instanței de apel, respectiv a Curții de Apel Ploiești, de desființare a primei hotărâri și de respingere pe fond a contestației la executare, în condițiile judecării cauzei cu aceeași lipsă de procedură, prin necitarea contestatoarei în Italia, a dezavantajat-o vădit pe aceasta, și a reprezentat o încălcare gravă a dreptului la apărare, garantat prin dispozițiile art. 6 C. proc.

pen. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen., a admis cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E. Potrivit art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de contestatoarea G.E. împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția penală. Prin decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a casat decizia penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. Cu ocazia rejudecării apelului instanța a avut în vedere regularitatea procedurii de citare cu contestatoarea, garantându-i acesteia dreptul la un proces echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor conferite de lege, inclusiv a dreptului la apărare.

Au fost verificate totodată apărările contestatoarei în susținerea contestației la executare formulată. Prin decizia penală nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei penale nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei, fiindu-i astfel incidente dispozițiile legii de grațiere, întrucât din pașaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie 2002, cu destinația Italia, țară pentru care avea permis de muncă și aprobare pentru ședere în mod legal.

Totodată, prima instanță de control judiciar a reținut că ordinul de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfășura o activitate legală. Împotriva acestei decizii penale, în termen legal a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, criticând-o prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 16 C. proc.

pen., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 522/2003 a Tribunalului Prahova și a deciziei penale nr. 111/2007 a Curții de Apel Ploiești și pronunțarea unei hotărâri legale în sensul respingerii contestației la executare a sentinței penale nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, motivat de faptul că în cauză pedeapsa aplicată condamnatei nu putea fi grațiată întrucât condamnata nu a început executarea pedepsei pentru că s-a sustras, aceasta a părăsit țara exact în ziua în care a avut termen la Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs. Înalta Curte, în urma examinării motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) C. proc. pen., a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă contestația la executare formulată de condamnata G.E. privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție și, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat grațiată integral și condiționat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentința mai sus menționată. S-a atras atenția condamnatei asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii condiționate.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia. Prin decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinței penale nr. 522 pronunțată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul Prahova și în consecință: A fost desființată sentința penală mai sus menționată și, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnata G.E. Prin decizia penală nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul contestatoarei, s-a casat decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Prin decizia penală nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei penale nr. 3413 din 29 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că, din actele și lucrările dosarului rezultă că, din pașaportul condamnatei, respectiv a vizelor aplicate, că aceasta a ieșit de pe teritoriul României la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la data de 20 martie 2002; condamnata avea cunoștință de aplicarea pedepsei încă de la data pronunțării sentinței de către Tribunalul Prahova, apelul fiindu-i respins.

Din adresele emise de I.J.P. Prahova - Serviciul poliției judiciare, cu nr. 349059,'349420 din 10 septembrie 2002, nr. 348782 din 30 ianuarie 2003 și din mandatul de executare a pedepsei închisorii aplicate prin sentința penală nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, respectiv din mandatul nr. 49 din 23 aprilie 2002, a rezultat că acesta nu a putut fi pus în executare, condamnata G.E. fiind dată în urmărire generală, conform ordinului S/123699 din 12 august 2002. Totodată, Înalta Curte a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenția condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei. Așa fiind, hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice și nelegale și văzând și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 543/ 2002, potrivit căruia grațierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii deoarece s-au sustras de la executare.

În baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei penale nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimata condamnată G.E. Se vor casa decizia și sentința nr. 522 din data de 26 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova în întregime și rejudecând în fond se va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnata G.E. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ocazionate cu soluționarea cauzei în fond și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei penale nr. 111 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimata condamnată G.E. Casează decizia și sentința nr. 522 din data de 26 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova în întregime și rejudecând în fond: Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnata G.E. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ocazionate cu soluționarea cauzei în fond și apel.

Cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2008.