ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1831/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 2005, reclamantul C.O.Ș. a solicitat anularea adresei din 15 septembrie 2005 emisă de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării – Direcția de Învățământ Superior și obligarea pârâtei U.C. să respecte procedura validării concursului organizat în vederea ocupării postului de conferențiar universitar, conform dispozițiilor art. 61 alin. (5) din Legea nr. 128/1997. La data de 8 decembrie 2005, reclamantul a completat acțiunea, solicitând anularea hotărârii senatului universitar adoptată în ședința din 21 iulie 2005, prin care au fost anulate rezultatele concursului pentru ocuparea postului de conferențiar universitar din cadrul F.A.C.E., la care a fost declarat câștigător, precum și a hotărârii senatului universitar din 7 octombrie 2005 privind anularea aceluiași concurs din cauza unor vicii de procedură.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, deși a fost declarat câștigător la concursul de ocupare a postului de conferențiar universitar la F.A.C.E. din cadrul U.C., nu a fost promovat în funcția respectivă, pentru că în mod nelegal Ministerul Educației și Cercetării a recomandat prin adresa din 15 septembrie 2005 să fie anulat concursul, iar senatul U.C. a infirmat rezultatele concursului. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu C.I., solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de anulare a adresei din 15 septembrie 2005, motivând că aceasta se referă la situația sa și nu vatămă un drept al reclamantului. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința nr. 202 din 12 octombrie 2006, prin care a respins ca nefondată acțiunea reclamantului și ca inadmisibilă cererea de intervenție.

Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că adresa a cărei anulare s-a solicitat cuprinde numai o recomandare și nu produce efecte juridice de natură să vatăme drepturile reclamantului, cum ar fi anularea concursului, care a fost adoptată de U.C., conform principiului autonomiei universitare, prevăzut în art. 89 din Legea nr. 84/1995 și art. 58 din Legea nr. 128/1997. Instanța de fond a constatat legalitatea hotărârii de anulare a concursului, motivat de încălcarea normelor procedurale imperative cuprinse în art. 58 alin. (9) din Legea nr. 128/1997. Astfel, s-a avut în vedere că nu a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de lege, întrucât postul a fost publicat în M. Of. la data de 5 aprilie 2005, comisia a fost numită la 6 mai 2005, iar concursul a fost finalizat la data de 21 iulie 2005, după împlinirea termenului imperativ.

Cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 62 din Legea nr. 128/ 1997. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamantul și intervenientul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică. Recurentul C.O.Ș. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În primul motiv de recurs, s-a criticat calificarea dată de instanța de fond adresei din 15 septembrie 2005 și s-a susținut că erau incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora trebuia examinată legalitatea actului administrativ adresat altui subiect de drept, dar care vatămă drepturile recurentului-reclamant.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat eronat probele dosarului și a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a menținut ca legale hotărârile de anulare a concursului pentru depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege, deși aceste motive nu au fost invocate de pârâte în procedura administrativă. Ultimul motiv de recurs a fost formulat pentru aplicarea dată legii în hotărârea atacată și s-a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 58 din Legea nr. 128/1997, dar fiind că termenul de 30 de zile nu a fost depășit, așa după cum rezultă din extrasul de hotărâre a senatului universitar din 21 iulie 2005 și din răspunsurile la interogatoriu ale U.C.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere suspendarea termenului de 30 de zile, ca urmare a înlocuirii din motive medicale a doi membri din comisia de concurs, precum și faptul că sancțiunea anulării concursului trebuia raportată la dispozițiile alin. (1) al art. 58 din Legea nr. 128/1997, care prevăd pentru finalizarea concursului un termen de 45 de zile după depunerea raportului comisiei. De asemenea, s-a susținut că nu au fost analizate motivele de nelegalitate a hotărârii consiliului facultății și a hotărârilor de senat universitar, pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 61 alin. (4) și (5) din Legea nr. 128/1997 și art. 154 din Legea nr. 84/1995.

Recurentul C.I. a criticat aprecierea dată probelor de instanța de fond și a susținut că în mod greșit s-a respins cererea de obligare a universității pârâte să depună la dosar înscrisurile referitoare la situația sa. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente: Adresa din 15 septembrie 2005 a fost întocmită de Ministerul Educației și Cercetării – Direcția Generală Învățământ Superior ca răspuns la memoriul adresat de recurentul-reclamant cu privire la concursul pentru ocuparea postului de conferențiar la C.I.C.C. din F.A.C.E. a U.C.

Instanța de fond a stabilit judicios că această adresă nu produce efecte juridice proprii, întrucât organizarea și desfășurarea concursurilor pentru ocuparea funcțiilor didactice sunt de competența instituțiilor de învățământ superior, în conformitate cu principiul autonomiei universitare prevăzut de art. 92 din Legea nr. 84/1995. Recurentul-reclamant nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul de recomandare cuprins în adresa contestată nu i-a vătămat un interes legitim sau un drept recunoscut de lege cu privire la concursul de ocupare a postului de conferențiar. Cel de-al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat, constatându-se că instanța de fond a analizat toate probele administrate în cauză și s-a pronunțat în limitele învestirii sale cu privire la hotărârile senatului universitar adoptate la 21 iulie 2005 și la 7 octombrie 2005. Senatul U.C.

a hotărât la 7 octombrie 2005, anularea concursului pentru încălcarea dispozițiilor art. 58 alin. (9) din Legea nr. 128/1997, care prevăd că durata și finalizarea concursului la nivelul comisiei de concurs se încadrează în 30 de zile de la data încheierii înscrierii. Cum acesta a constituit temeiul hotărârii de anulare a concursului, a fost corect analizat de instanța de fond și s-a constatat legalitatea măsurii, astfel încât este nefondată critica privind pronunțarea ultra petita. În privința Hotărârii din 21 iulie 2005, se constată că nu se mai impunea examinarea motivelor de nelegalitate, întrucât validarea rezultatelor concursului devenise lipsită de obiect ca urmare a anulării concursului.

Pentru aceleași considerente, se constată că este lipsită de interes critica din recurs privind omisiunea de a examina motivul de nelegalitate a hotărârilor senatului universitar pentru încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (4) și (5) din Legea nr. 128/1997, care se referă la procedura de validare a rezultatelor concursului. Susținerile din concurs privind respectarea și suspendarea termenului de 30 de zile pentru finalizarea concursului sunt nefondate. Din probele administrate în cauză a rezultat depășirea acestui termen față de data la care s-a încheiat înscrierea, iar suspendarea termenului în cazul retragerii unor membri ai comisiei de concurs nu este prevăzută de lege. În consecință, nu erau incidente în cauză prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 128/1997.

Recursul declarat de intervenient va fi respins, constatându-se că instanța de fond a examinat înscrisurile depuse în cauză și a stabilit corect situația de fapt, fără a se impune depunerea altor acte de la U.C. De altfel, în recursul său intervenientul nici nu a indicat înscrisurile pe care le considera relevante pentru soluționarea cauzei. Față de considerentele expuse, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de C.I. și C.O.Ș., împotriva sentinței civile nr. 202 din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2007.