ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1831/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 7 octombrie 2005, reclamantul C.O.Ș. a solicitat anularea adresei din 15

septembrie 2005 emisă de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării – Direcția

de Învățământ Superior și obligarea pârâtei U.C. să respecte procedura

validării concursului organizat în vederea ocupării postului de conferențiar

universitar, conform dispozițiilor art. 61 alin. (5) din Legea nr. 128/1997.

La data de 8 decembrie 2005,

reclamantul a completat acțiunea, solicitând anularea hotărârii senatului

universitar adoptată în ședința din 21 iulie 2005, prin care au fost anulate

rezultatele concursului pentru ocuparea postului de conferențiar universitar

din cadrul F.A.C.E., la care a fost declarat câștigător, precum și a hotărârii

senatului universitar din 7 octombrie 2005 privind anularea aceluiași concurs

din cauza unor vicii de procedură.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, deși a fost declarat câștigător la concursul de

ocupare a postului de conferențiar universitar la F.A.C.E. din cadrul U.C., nu a fost promovat în funcția respectivă, pentru că în mod nelegal

Ministerul Educației și Cercetării a recomandat prin adresa din 15 septembrie

2005 să fie anulat concursul, iar senatul U.C. a infirmat rezultatele

concursului.

În cauză a formulat cerere

de intervenție în interes propriu C.I., solicitând respingerea ca inadmisibilă

a cererii de anulare a adresei din 15 septembrie 2005, motivând că aceasta se

referă la situația sa și nu vatămă un drept al reclamantului.

Curtea de Apel Ploiești,

secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința nr. 202 din 12

octombrie 2006, prin care a respins ca nefondată acțiunea reclamantului și ca

inadmisibilă cererea de intervenție.

Hotărând astfel, instanța de

fond a reținut că adresa a cărei anulare s-a solicitat cuprinde numai o

recomandare și nu produce efecte juridice de natură să vatăme drepturile

reclamantului, cum ar fi anularea concursului, care a fost adoptată de U.C.,

conform principiului autonomiei universitare, prevăzut în art. 89 din Legea nr.

84/1995 și art. 58 din Legea nr. 128/1997.

Instanța de fond a constatat

legalitatea hotărârii de anulare a concursului, motivat de încălcarea normelor

procedurale imperative cuprinse în art. 58 alin. (9) din Legea nr. 128/1997.

Astfel, s-a avut în vedere că nu a fost respectat termenul de 30 de zile

prevăzut de lege, întrucât postul a fost publicat în M. Of. la data de 5

aprilie 2005, comisia a fost numită la 6 mai 2005, iar concursul a fost

finalizat la data de 21 iulie 2005, după împlinirea termenului imperativ.

Cererea de intervenție a

fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 62 din Legea nr. 128/ 1997.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat recurs reclamantul și intervenientul, solicitând casarea hotărârii

ca nelegală și netemeinică.

Recurentul C.O.Ș. a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În primul motiv de recurs,

s-a criticat calificarea dată de instanța de fond adresei din 15 septembrie

2005 și s-a susținut că erau incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora trebuia examinată legalitatea actului

administrativ adresat altui subiect de drept, dar care vatămă drepturile

recurentului-reclamant.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs, recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat eronat

probele dosarului și a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a menținut ca

legale hotărârile de anulare a concursului pentru depășirea termenului de 30 de

zile prevăzut de lege, deși aceste motive nu au fost invocate de pârâte în

procedura administrativă.

Ultimul motiv de recurs a

fost formulat pentru aplicarea dată legii în hotărârea atacată și s-a susținut

că instanța de fond a încălcat prevederile art. 58 din Legea nr. 128/1997, dar

fiind că termenul de 30 de zile nu a fost depășit, așa după cum rezultă din

extrasul de hotărâre a senatului universitar din 21 iulie 2005 și din

răspunsurile la interogatoriu ale U.C.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere suspendarea

termenului de 30 de zile, ca urmare a înlocuirii din motive medicale a doi

membri din comisia de concurs, precum și faptul că sancțiunea anulării

concursului trebuia raportată la dispozițiile alin. (1) al art. 58 din Legea

nr. 128/1997, care prevăd pentru finalizarea concursului un termen de 45 de

zile după depunerea raportului comisiei.

De asemenea, s-a susținut că

nu au fost analizate motivele de nelegalitate a hotărârii consiliului

facultății și a hotărârilor de senat universitar, pentru nerespectarea

procedurii prevăzute de art. 61 alin. (4) și (5) din Legea nr. 128/1997 și art.

154 din Legea nr. 84/1995.

Recurentul C.I. a criticat

aprecierea dată probelor de instanța de fond și a susținut că în mod greșit s-a

respins cererea de obligare a universității pârâte să depună la dosar

înscrisurile referitoare la situația sa.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele

considerente:

Adresa din 15 septembrie 2005 a fost întocmită de Ministerul Educației și Cercetării – Direcția Generală Învățământ Superior ca

răspuns la memoriul adresat de recurentul-reclamant cu privire la concursul

pentru ocuparea postului de conferențiar la C.I.C.C. din F.A.C.E. a U.C.

Instanța de fond a stabilit

judicios că această adresă nu produce efecte juridice proprii, întrucât organizarea

și desfășurarea concursurilor pentru ocuparea funcțiilor didactice sunt de

competența instituțiilor de învățământ superior, în conformitate cu principiul

autonomiei universitare prevăzut de art. 92 din Legea nr. 84/1995.

Recurentul-reclamant nu a dovedit

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, întrucât

actul de recomandare cuprins în adresa contestată nu i-a vătămat un interes

legitim sau un drept recunoscut de lege cu privire la concursul de ocupare a

postului de conferențiar.

Cel de-al doilea motiv de

recurs este de asemenea nefondat, constatându-se că instanța de fond a analizat

toate probele administrate în cauză și s-a pronunțat în limitele învestirii

sale cu privire la hotărârile senatului universitar adoptate la 21 iulie 2005

și la 7 octombrie 2005.

Senatul U.C. a hotărât la 7

octombrie 2005, anularea concursului pentru încălcarea dispozițiilor art. 58

alin. (9) din Legea nr. 128/1997, care prevăd că durata și finalizarea

concursului la nivelul comisiei de concurs se încadrează în 30 de zile de la

data încheierii înscrierii.

Cum acesta a constituit

temeiul hotărârii de anulare a concursului, a fost corect analizat de instanța

de fond și s-a constatat legalitatea măsurii, astfel încât este nefondată

critica privind pronunțarea ultra petita.

În privința Hotărârii din 21

iulie 2005, se constată că nu se mai impunea examinarea motivelor de

nelegalitate, întrucât validarea rezultatelor concursului devenise lipsită de

obiect ca urmare a anulării concursului.

Pentru aceleași

considerente, se constată că este lipsită de interes critica din recurs privind

omisiunea de a examina motivul de nelegalitate a hotărârilor senatului

universitar pentru încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (4) și (5) din Legea

nr. 128/1997, care se referă la procedura de validare a rezultatelor

concursului.

Susținerile din concurs

privind respectarea și suspendarea termenului de 30 de zile pentru finalizarea

concursului sunt nefondate.

Din probele administrate în

cauză a rezultat depășirea acestui termen față de data la care s-a încheiat

înscrierea, iar suspendarea termenului în cazul retragerii unor membri ai

comisiei de concurs nu este prevăzută de lege. În consecință, nu erau incidente

în cauză prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 128/1997.

Recursul declarat de

intervenient va fi respins, constatându-se că instanța de fond a examinat

înscrisurile depuse în cauză și a stabilit corect situația de fapt, fără a se

impune depunerea altor acte de la U.C. De altfel, în recursul său

intervenientul nici nu a indicat înscrisurile pe care le considera relevante

pentru soluționarea cauzei.

Față de considerentele

expuse, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta

Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de C.I. și C.O.Ș., împotriva sentinței civile nr. 202 din 12

octombrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2007.