ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4898/2007

Prin declinări reciproce de competență dar și din motive organizatorice s-a tergiversat nejustificat soluționarea pricinii, încălcându-se art. 6 din CEDO.

Nu s-a respectat principiul continuității completului de judecată.

I s-a încălcat dreptul la apărare atât de către instanța de judecată cât și de Senatul Universității.

Probele au fost încuviințate și administrate neprocedural. S-a respins în mod nelegal, la termenul din 17 mai 2007 cererea recurentului de a depune la dosar „Programa” și „Sintezele” care ar fi probat justețea acțiunii sale. La fel, deși inițial i s-a încuviințat interogatorul președintelui fundației „România de Mâine” ulterior, fără nici o justificare, s-a revenit.

Curtea de apel a interpretat greșit actele depuse. Comisia a fost nelegal numită de rector și niciunul dintre membri nu era de la Facultatea de drept. Decizia de restructurare a postului a fost emisă abia după 7 luni de la propunerea comisiei, cu încălcarea art. 122 din Legea nr. 128/1997 după ce apărătorul pârâților a depus la dosar o întâmpinare prin care a susținut că actul atacat nu cuprinde o sancțiune disciplinară, ci vizează doar constatarea unei situații de fapt.

În mod greșit nu s-a dispus suspendarea Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006 și a Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 54/2004 și principiul priorității interesului public o impunea.

S-a ignorat faptul că rectorul Universității S.H. are calitate procesuală pasivă, fiind semnatarul Deciziei nr. 1109 din 6 decembrie 2000 prin care recurentul a fost numit în funcție al Cartei universitare a Universității S.H. și al contractului individual de muncă. De asemenea, mai arată recurentul, acestui intimat i-au fost adresate contestațiile formulate.

A fost discriminat în raport cu alte cadre didactice de la facultățile de profil din țară, deși programele sunt identice sau aproape identice, împrejurare ce rezultă și din adresa M.E.C. din 26 octombrie 2006.

Nu s-au observat prevederile art. 118–120 din Legea nr. 128/1997, în raport de care sancționarea sa apare ca nelegală.

Instanța de fond nu a analizat Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 4441/2004 prin care rectorul Universității S.H. nu a fost confirmat în funcție, astfel toate actele emise de acesta, după data ordinului, fiind nule absolut. Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat casarea sentinței atacate și constatarea nulității Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, reîncadrarea în regim de urgență pe post, conform cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluționarea „Statutului de funcțiuni, prezenței și statului de plată cu fluturași în perioada 1 martie – 20 octombrie 2006”, obligarea intimaților la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19 septembrie 2007; plata cursurilor vândute prin editura Fundația România de Mâine (minim 3.000 exemplare pe 2 ani, 2005 și 2006 x 8,3 lei exemplarul, în total 50.000 lei); plata salariului pentru perioada 20 octombrie 2006 – data hotărârii judecătorești; prezentarea răspunsului la cererile nr. 399, 2218, 456, 1046. La rândul său, prin întâmpinarea formulată, intimata Universitatea S.H. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că recurentul a fost cel care a determinat soluționarea cu întârziere a cererii de chemare în judecată, prin faptul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost clar indicat, fiind precizat abia la data de 12 aprilie 2007 în fața curții de apel. Intimata a mai susținut că în cauză există putere de lucru judecat, aceeași cerere fiind soluționată prin sentința civilă nr. 2521 din 22 mai 2006 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal. În plus, se mai arată în întâmpinare, raportul atacat cuprinde o serie de constatări fără a produce prin el însuși consecințe juridice și, deci, a avea valoare de act administrativ. Concluziile acestuia au fost însă însușite de Senatul Universității la data de 23 februarie 2006. Prin aceeași întâmpinare intimata critică modul în care a fost motivat recursul, afirmând pe de o parte, că criticile expuse nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și, pe de altă parte, că vizează cereri noi, formulate pentru prima oară în recurs. Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția puterii de lucru judecat reiterată prin întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge, reținând că nu este îndeplinită condiția triplei identități la care se referă art. 120 C. civ. Astfel, obiectul pricinii de față diferă de cel care a format obiectul Dosarului nr. 14790/3/2006 al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal. În plus, nu s-a făcut dovada că această sentință este irevocabilă. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Cererea de chemare în judecată, formulată la data de 26 aprilie 2006 la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, are un obiect confuz redactat, după cum s-a expus în partea introductivă a considerentelor de față. După declinarea competenței de către instanța inițial învestită în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivată de faptul că pârâta Universitatea S.H. este asimilată unei autorități publice centrale, tot reclamantul a fost cel care a generat tergiversarea soluționării pricinii. Astfel, la data de 27 iulie 2006, reclamantul N.F. se prezintă la registratura instanței unde declară că își „retrage plângerea, întrucât,… după încheierea pe cale amiabilă a incidentului, orice cauză de judecată nu mai are obiect pentru că lucrurile s-au lămurit și rezolvat de la sine”. Cererea de renunțare la judecată este înregistrată la fila 8, Dosarul Curții de Apel București nr. 14784/3/2006, reclamantul fiind identificat de către judecătorul de serviciu. În pofida acestui fapt, totuși, la termenul fixat pentru soluționarea pricinii, 4 octombrie 2006, în loc să ia act de renunțarea la judecată, în condițiile art. 246 C. proc. civ., instanța de fond a primit o nouă solicitare a aceluiași reclamant de completare a acțiunii introductive cu o cerere având ca obiect plata drepturilor salariale începând cu data de 1 martie 2006 și acordarea unor daune morale de 1 miliard lei, acesta susținând fără dovezi că a fost determinat să renunțe la judecată „prin mijloace dolosive”. Trecând nejustificat peste faptul că renunțarea la judecată este un act unilateral și, prin aceasta, irevocabil, curtea de apel prin sentința civilă nr. 2150 din 4 octombrie 2006 și a declinat competența în favoarea instanței învestită inițial, considerând că Universitatea S.H. trebuie asimilată unei autorități publice locale, dar în motivarea soluției de admitere a excepției necompetenței materiale s-au invocat dispozițiile art. 2 lit. c) C. proc. civ. Chiar dacă în recursul de față, Înalta Curte nu poate cenzura din perspectiva expusă această sentință, totuși, aspectele învederate prezintă relevanță în combaterea primului motiv de recurs, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin aceea că reclamantul, ezitant și confuz, a generat amânarea soluționării cauzei. În fine, deși prin regulator de competență – Decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, alături de indicarea instanței competente material să soluționeze pricina, instanța supremă a stabilit și care este obiectul cauzei: contestarea legalității Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006 și a deciziei de scoatere la concurs a postului de conferențiar la disciplina „Introducere în Istoria Dreptului” de la Facultatea de Drept din cadrul Universității S.H. București și solicitarea de suspendare a acestor acte, totuși, din nou, reclamantul a formulat „precizări” ce au necesitat comunicare și formularea unei întâmpinări, amânând momentul soluționării dosarului. 2. Acest motiv de recurs nu are nici un suport. Dosarul nr. 1833/2/2007 în care s-a pronunțat sentința atacată cu prezentul recurs a avut două termen de judecată la același complet. 3 și 4. Recurentul – reclamant și-a formulat apărările singur, neasistat de avocat. Nu a cerut să-i fie acordată asistență judiciară potrivit art. 75 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Recurentul susține că inițial proba cu interogatoriu i-a fost încuviințată ori că i s-ar fi respins proba cu înscrisurile „Programa” și „Sinteze”... În realitate, probele s-au solicitat la termenul de la 12 aprilie 2007 când instanța a respins proba cu interogatoriu, apreciind că este inutilă. Deși instanța nu s-a pronunțat expres asupra probei cu înscrisuri, reclamantul a depus oricum între termene toate înscrisurile pe care le-a considerat pertinente, chiar de mai multe ori. Nu rezultă din încheierile instanței de fond ori din sentință că cele două înscrisuri indicate în recurs nu ar fi fost încuviințate. Mai mult, în practicaua încheierii de la 17 mai 2007 s-a consemnat că „părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat”. 5, 8 și 9. Prin Raportul Comisiei constituite la nivelul Universității S.H., înregistrat la cabinetul rectorului sub nr. 436 din 23 februarie 2006, s-au constatat o serie de deficiențe la disciplina Introducere în istoria dreptului, titular fiind recurentul – reclamant, iar prin Decizia nr. 876 din 20 octombrie 2006 s-a constatat că a încetat contractul de muncă al reclamantului, ca urmare a desființării postului didactic de conferențiar universitar, prevăzut la poziția 7 din Statul de funcțiuni și personal didactic a Catedrei de Drept privat din cadrul Facultății de Drept și Administrație Publică. Recurentul este în eroare atunci când afirmă că prin decizia menționată i s-ar fi restructurat postul. De fapt postul fusese restructurat prin Hotărârea Senatului Universității S.H. din data de 22 februarie 2006, indicată în preambulul deciziei. Examinând legalitatea deciziei atacate, prin prisma actelor care au stat la baza emiterii ei, instanța de fond, desemnată ca fiind competentă material de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit corect că nu s-au identificat elemente care să contureze încălcarea Legii nr. 53/2003, în temeiul căreia a fost emisă. Deși prin raportul menționat s-au reținut o serie de nereguli în activitatea recurentului, decizia de eliberare din funcție se întemeiază pe dispozițiile art. 65 alin. (1) C. muncii, ceea ce înseamnă că a fost determinată de „motive care nu țin de persoana salariatului”, în concret, desființarea locului de muncă, urmare reorganizării activității. Așa fiind, toate criticile ce vizează nelegalitatea procedurii de sancționare urmează a fi înlăturate ca nevând legătură cu cauza, Nu se poate reține nici critica referitoare la existența unei discriminări în raport cu alte cadre didactice de la facultățile de profil din țară întrucât nu s-a demonstrat, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000, că în situații analoge s-a aplicat tratament diferențiat. Reperul indicat de recurent (situația cadrelor didactice de la facultățile de profil din țară) este prea general și conține, în sine, prea multe variabile pentru a servi la identificarea unor situații similare. 6. Instanța de fond a stabilit corect că în cauză nu există temei pentru a se dispune suspendarea, nefiind probat nici „cazul bine justificat”, adică aparența de nelegalitate a actelor atacate și nici paguba iminentă, condiții obligatorii potrivit art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deși afirmă principiul priorității interesului public, acesta nu este incident în cauză, ceea ce tinde a se valorifica prin cererea de chemare în judecată (cu numeroasele precizări și completări) vizând un drept și un interes privat, legate indisolubil de contractul individual de muncă cu universitatea intimată. 7. Instanța de fond nu a ignorat faptul că rectorul Universității S.H. are calitate procesuală pasivă. Acțiunea a fost respinsă în raport cu toți pârâții din cererea introductivă, deci în contradictoriu și cu rectorul universității S.H. 10. Împrejurarea că prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 441/2004 rectorul Universității S.H. nu a fost confirmat în funcție nu este relevantă întrucât acest act administrativ a fost atacat la instanța de contencios administrativ, până la data soluționării cauzei de față nefăcîn- du-se dovada că litigiul s-a finalizat. Pe de altă parte, potrivit chiar art. 2 alin. (2) din ordin, mandatul rectorului a fost prelungit până la alegerea unei noi persoane în această funcție și la dosar nu există probe în sensul că o altă persoană ar fi ocupat, la data emiterii actelor contestate (februarie – octombrie 2006) funcția în discuție. Dimpotrivă, toate cererile adresate conducerii universității intimate de către recurent, inclusiv cele din cursul anului 2007 ( de exemplu: cele de la filele 66 și 68, dosar de recurs) au ca destinatar pe rectorul A.B. Fără a formula un motiv de recurs distinct și implicit critici ale sentinței instanței de fond, recurentul solicită prin recursul de față și acordarea unor daune, materiale și morale. Evident că în condițiile în care curtea de apel a respins acțiunea pretențiile în discuție nu au putut fi acordate, ele fiind în raport de dependență, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu soluția pronunțată. Celelalte pretenții (de ex. contravaloarea cursurilor vândute prin Fundația România de Mâine) reprezintă cereri noi în recurs, fiind inadmisibile potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.