ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4898/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4898/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

reclamantul N.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H.,

Rectorul Universității S.H. - Profesor Universitar Dr. B.A., Președintele

Fundației România de Mâine - Profesor Universitar Dr. B.A. și - Facultatea de

Drept din cadrul Universității S.H., suspendarea Raportului nr. 436 din 23

februarie 2006, aprobat de Senatul Universității S.H. București, prin care s-a

restructurat activitatea sa, precum și a deciziei scoaterii la concurs a

postului de conferențiar la disciplina „ Introducere în Istoria Dreptului"

de la Facultatea de Drept a Universității S.H.. Prin aceeași cerere s-a mai

cerut și să se constate „autenticitatea, valabilitatea și legalitatea”

contractului de muncă pe durată nedeterminată nr. 1695 din 7 martie 2005,

precum și refuzul nejustificat de soluționare a contestațiilor din 20, 22 și 27

februarie 2006.

Au fost invocate dispozițiile art. 8

alin. (3), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin declinări reciproce de competență,

atât Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări

sociale, contencios administrativ și fiscal, cât și ulterior Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, s-au dezînvestit,

această din urmă instanță trimițând cauza la Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru regulator de

competență. Prin Decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost

soluționat conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și

Curtea de Apel București, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut aplicabilitatea în speță a art. 10

alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 alin.

(1) lit. b) din aceeași lege și la prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii

s-a arătat că obiectul cauzei vizează contestarea unor acte emise de către o

instituție de învățământ superior, căreia, prin lege, i-a fost acordată

personalitate juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea

publică la nivel național, fiind asimilată unei autorități publice centrale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

iar, în această fază procesuală, reclamantul a depus la dosarul cauzei

precizări la acțiune privind temeiurile de drept și de fapt invocate.

Prin Sentința Civilă nr. 1494 din 31

mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantului N.F., astfel cum aceasta a

fost precizată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

1 și art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamantul nu a fost vătămat

într-un drept al său recunoscut de lege și că în speță nu s-a făcut dovada

existenței unor cauze bine justificate și a unei pagube iminente.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal reclamantul, invocând motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Într-un amplu memoriu de recurs (20

de pagini), recurentul formulează, în esență, următoarele critici:

competență dar și din motive organizatorice s-a tergiversat nejustificat

soluționarea pricinii, încălcându-se art. 6 din CEDO.

continuității completului de judecată.

atât de către instanța de judecată cât și de Senatul Universității.

neprocedural. S-a respins în mod nelegal, la termenul din 17 mai 2007 cererea

recurentului de a depune la dosar „Programa” și „Sintezele” care ar fi probat

justețea acțiunii sale. La fel, deși inițial i s-a încuviințat interogatorul

președintelui fundației „România de Mâine” ulterior, fără nici o justificare,

s-a revenit.

greșit actele depuse. Comisia a fost nelegal numită de rector și niciunul

dintre membri nu era de la Facultatea de drept.

Decizia de restructurare a postului

a fost emisă abia după 7 luni de la propunerea comisiei, cu încălcarea art. 122

din Legea nr. 128/1997 după ce apărătorul pârâților a depus la dosar o

întâmpinare prin care a susținut că actul atacat nu cuprinde o sancțiune

disciplinară, ci vizează doar constatarea unei situații de fapt.

suspendarea Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006 și a Deciziei nr. 876 din

20 octombrie 2006, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 din

Legea nr. 54/2004 și principiul priorității interesului public o impunea.

Universității S.H. are calitate procesuală pasivă, fiind semnatarul Deciziei nr.

1109 din 6 decembrie 2000 prin care recurentul a fost numit în funcție al Cartei

universitare a Universității S.H. și al contractului individual de muncă. De

asemenea, mai arată recurentul, acestui intimat i-au fost adresate

contestațiile formulate.

fost discriminat în raport cu alte cadre didactice de la facultățile de

profil din țară, deși programele sunt identice sau aproape identice,

împrejurare ce rezultă și din adresa M.E.C. din 26 octombrie 2006.

118–120 din Legea nr. 128/1997, în raport de care sancționarea sa apare ca

nelegală.

Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 4441/2004 prin care rectorul Universității

S.H. nu a fost confirmat în funcție, astfel toate actele emise de acesta, după

data ordinului, fiind nule absolut.

Pentru toate aceste motive, recurentul

a solicitat casarea sentinței atacate și constatarea nulității Deciziei nr. 876

din 20 octombrie 2006, reîncadrarea în regim de urgență pe post, conform cu

dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluționarea „Statutului de

funcțiuni, prezenței și statului de plată cu fluturași în perioada 1 martie –

20 octombrie 2006”, obligarea intimaților la plata unor daune morale în cuantum

de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19

septembrie 2007; plata cursurilor vândute prin editura Fundația România de

Mâine (minim 3.000 exemplare pe 2 ani, 2005 și 2006 x 8,3 lei exemplarul, în

total 50.000 lei); plata salariului pentru perioada 20 octombrie 2006 – data

hotărârii judecătorești; prezentarea răspunsului la cererile nr. 399, 2218,

456, 1046.

La rândul său, prin întâmpinarea formulată,

intimata Universitatea S.H. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că recurentul a fost cel

care a determinat soluționarea cu întârziere a cererii de chemare în judecată,

prin faptul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost clar indicat,

fiind precizat abia la data de 12 aprilie 2007 în fața curții de apel.

Intimata a mai susținut că în cauză

există putere de lucru judecat, aceeași cerere fiind soluționată prin sentința

civilă nr. 2521 din 22 mai 2006 a Tribunalului București, secția a VIII-a

conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

În plus, se mai arată în

întâmpinare, raportul atacat cuprinde o serie de constatări fără a produce prin

el însuși consecințe juridice și, deci, a avea valoare de act administrativ.

Concluziile acestuia au fost însă însușite de Senatul Universității la data de

23 februarie 2006.

Prin aceeași întâmpinare intimata

critică modul în care a fost motivat recursul, afirmând pe de o parte, că

criticile expuse nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și, pe de altă parte, că vizează cereri noi, formulate pentru prima

oară în recurs.

Analizând cu prioritate, potrivit art.

137 alin. (1) C. proc. civ. excepția puterii de lucru judecat reiterată prin

întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție o va

respinge, reținând că nu este îndeplinită condiția triplei identități la care

se referă art. 120 C. civ. Astfel, obiectul pricinii de față diferă de cel care

a format obiectul Dosarului nr. 14790/3/2006 al Tribunalului București, secția

a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și

fiscal.

În plus, nu s-a făcut dovada că

această sentință este irevocabilă.

Examinând sentința atacată prin

prisma motivelor de recurs expuse, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum

și potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

formulată la data de 26 aprilie 2006 la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, are un obiect confuz redactat, după cum s-a expus în

partea introductivă a considerentelor de față.

După declinarea competenței de către

instanța inițial învestită în favoarea Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivată de faptul că pârâta

Universitatea S.H. este asimilată unei autorități publice centrale, tot

reclamantul a fost cel care a generat tergiversarea soluționării pricinii.

Astfel, la data de 27 iulie 2006,

reclamantul N.F. se prezintă la registratura instanței unde declară că își

„retrage plângerea, întrucât,… după încheierea pe cale amiabilă a incidentului,

orice cauză de judecată nu mai are obiect pentru că lucrurile s-au lămurit și

rezolvat de la sine”. Cererea de renunțare la judecată este înregistrată la fila

8, Dosarul Curții de Apel București nr. 14784/3/2006, reclamantul fiind

identificat de către judecătorul de serviciu.

În pofida acestui fapt, totuși, la

termenul fixat pentru soluționarea pricinii, 4 octombrie 2006, în loc să ia act

de renunțarea la judecată, în condițiile art. 246 C. proc. civ., instanța de

fond a primit o nouă solicitare a aceluiași reclamant de completare a acțiunii

introductive cu o cerere având ca obiect plata drepturilor salariale începând

cu data de 1 martie 2006 și acordarea unor daune morale de 1 miliard lei,

acesta susținând fără dovezi că a fost determinat să renunțe la judecată „prin

mijloace dolosive”.

Trecând nejustificat peste faptul că

renunțarea la judecată este un act unilateral și, prin aceasta, irevocabil,

curtea de apel prin sentința civilă nr. 2150 din 4 octombrie 2006 și a declinat

competența în favoarea instanței învestită inițial, considerând că

Universitatea S.H. trebuie asimilată unei autorități publice locale, dar în

motivarea soluției de admitere a excepției necompetenței materiale s-au invocat

dispozițiile art. 2 lit. c) C. proc. civ.

Chiar dacă în recursul de față,

Înalta Curte nu poate cenzura din perspectiva expusă această sentință, totuși,

aspectele învederate prezintă relevanță în combaterea primului motiv de recurs,

referitor la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin aceea că reclamantul,

ezitant și confuz, a generat amânarea soluționării cauzei.

În fine, deși prin regulator de competență

– Decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, alături de indicarea

instanței competente material să soluționeze pricina, instanța supremă a

stabilit și care este obiectul cauzei: contestarea legalității Raportului nr. 436

din 23 februarie 2006 și a deciziei de scoatere la concurs a postului de

conferențiar la disciplina „Introducere în Istoria Dreptului” de la Facultatea de Drept din cadrul Universității S.H. București și solicitarea de suspendare a

acestor acte, totuși, din nou, reclamantul a formulat „precizări” ce au

necesitat comunicare și formularea unei întâmpinări, amânând momentul

soluționării dosarului.

un suport. Dosarul nr. 1833/2/2007 în care s-a pronunțat sentința atacată cu

prezentul recurs a avut două termen de judecată la același complet.

3 și 4. Recurentul – reclamant și-a

formulat apărările singur, neasistat de avocat. Nu a cerut să-i fie acordată

asistență judiciară potrivit art. 75 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Recurentul susține că inițial proba

cu interogatoriu i-a fost încuviințată ori că i s-ar fi respins proba cu înscrisurile

„Programa” și „Sinteze”... În realitate, probele s-au solicitat la termenul de

la 12 aprilie 2007 când instanța a respins proba cu interogatoriu, apreciind că

este inutilă.

Deși instanța nu s-a pronunțat

expres asupra probei cu înscrisuri, reclamantul a depus oricum între termene

toate înscrisurile pe care le-a considerat pertinente, chiar de mai multe ori.

Nu rezultă din încheierile instanței

de fond ori din sentință că cele două înscrisuri indicate în recurs nu ar fi

fost încuviințate. Mai mult, în practicaua încheierii de la 17 mai 2007 s-a

consemnat că „părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de

administrat”.

5, 8 și 9. Prin Raportul Comisiei

constituite la nivelul Universității S.H., înregistrat la cabinetul rectorului

sub nr. 436 din 23 februarie 2006, s-au constatat o serie de deficiențe la

disciplina Introducere în istoria dreptului, titular fiind recurentul – reclamant,

iar prin Decizia nr. 876 din 20 octombrie 2006 s-a constatat că a încetat

contractul de muncă al reclamantului, ca urmare a desființării postului

didactic de conferențiar universitar, prevăzut la poziția 7 din Statul de

funcțiuni și personal didactic a Catedrei de Drept privat din cadrul Facultății

de Drept și Administrație Publică.

Recurentul este în eroare atunci

când afirmă că prin decizia menționată i s-ar fi restructurat postul. De fapt

postul fusese restructurat prin Hotărârea Senatului Universității S.H. din data

de 22 februarie 2006, indicată în preambulul deciziei.

Examinând legalitatea deciziei

atacate, prin prisma actelor care au stat la baza emiterii ei, instanța de

fond, desemnată ca fiind competentă material de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, a stabilit corect că nu s-au identificat elemente care să

contureze încălcarea Legii nr. 53/2003, în temeiul căreia a fost emisă.

Deși prin raportul menționat s-au

reținut o serie de nereguli în activitatea recurentului, decizia de eliberare

din funcție se întemeiază pe dispozițiile art. 65 alin. (1) C. muncii, ceea ce

înseamnă că a fost determinată de „motive care nu țin de persoana

salariatului”, în concret, desființarea locului de muncă, urmare reorganizării

activității.

Așa fiind, toate criticile ce

vizează nelegalitatea procedurii de sancționare urmează a fi înlăturate ca

nevând legătură cu cauza,

Nu se poate reține nici critica

referitoare la existența unei discriminări în raport cu alte cadre didactice de

la facultățile de profil din țară întrucât nu s-a demonstrat, potrivit art. 2

din O.G. nr. 137/2000, că în situații analoge s-a aplicat tratament

diferențiat. Reperul indicat de recurent (situația cadrelor didactice de la

facultățile de profil din țară) este prea general și conține, în sine, prea

multe variabile pentru a servi la identificarea unor situații similare.

corect că în cauză nu există temei pentru a se dispune suspendarea, nefiind

probat nici „cazul bine justificat”, adică aparența de nelegalitate a actelor

atacate și nici paguba iminentă, condiții obligatorii potrivit art. 15 raportat

la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deși afirmă principiul priorității

interesului public, acesta nu este incident în cauză, ceea ce tinde a se

valorifica prin cererea de chemare în judecată (cu numeroasele precizări și

completări) vizând un drept și un interes privat, legate indisolubil de

contractul individual de muncă cu universitatea intimată.

faptul că rectorul Universității S.H. are calitate procesuală pasivă. Acțiunea

a fost respinsă în raport cu toți pârâții din cererea introductivă, deci în

contradictoriu și cu rectorul universității S.H.

ministrului educației și cercetării nr. 441/2004 rectorul Universității S.H. nu

a fost confirmat în funcție nu este relevantă întrucât acest act administrativ

a fost atacat la instanța de contencios administrativ, până la data

soluționării cauzei de față nefăcîn- du-se dovada că litigiul s-a finalizat. Pe

de altă parte, potrivit chiar art. 2 alin. (2) din ordin, mandatul rectorului a

fost prelungit până la alegerea unei noi persoane în această funcție și la

dosar nu există probe în sensul că o altă persoană ar fi ocupat, la data

emiterii actelor contestate (februarie – octombrie 2006) funcția în discuție.

Dimpotrivă, toate cererile adresate conducerii universității intimate de către

recurent, inclusiv cele din cursul anului 2007 ( de exemplu: cele de la filele 66

și 68, dosar de recurs) au ca destinatar pe rectorul A.B.

Fără a formula un motiv de recurs

distinct și implicit critici ale sentinței instanței de fond, recurentul

solicită prin recursul de față și acordarea unor daune, materiale și morale. Evident

că în condițiile în care curtea de apel a respins acțiunea pretențiile în

discuție nu au putut fi acordate, ele fiind în raport de dependență, potrivit art.

18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu soluția pronunțată.

Celelalte pretenții (de ex. contravaloarea

cursurilor vândute prin Fundația România de Mâine) reprezintă cereri noi în recurs,

fiind inadmisibile potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) – (3) C. proc.

civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.F. împotriva

sentinței civile nr. 1494 din 31 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de

2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata Universitatea S.H.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 decembrie 2007.