ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă

la C.S.M., O.R.M. a solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul

că prin numirea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.I.I.C.O.T. a dobândit efectiv și gradul profesional corespunzător

funcției.

Prin Hotărârea nr. 819 din 28 noiembrie 2007 a Plenului C.S.M. au fost

respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de un

număr de 54 de procurori de la D.I.I.C.O.T., printre aceștia aflându-se și

recurenta O.R.M.

În motivarea Hotărârii nr. 819 din 28 noiembrie 2007, Plenul C.S.M. a

reținut în esență, faptul că prin acordarea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procurorilor numiți

la D.I.I.C.O.T. ar fi eludate dispozițiile privitoare la promovarea prin

concurs în funcții de execuție imediat superioare, situație care reprezintă „o

recunoaștere a performanțelor profesionale ale magistraților și constituie o

componentă a carierei acestora, are caracter permanent" și „reprezintă un

drept câștigat cu caracter definitiv în evoluția carierei profesionale".

De asemenea, s-a arătat că salarizarea procurorilor de la D.I.I.C.O.T.

corespunzător procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție nu le conferă de drept gradul profesional corespunzător acestui

Parchet.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs O.R.M., criticând Hotărârea

Plenului C.S.M.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că a fost numită la D.I.I.C.O.T.

prin Hotărâre C.S.M. cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că fiind o

structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte a dobândit de drept și

gradul profesional corespunzător funcției exercitate.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta a invocat practica recentă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal (Deciziile nr. 1112 din 21 februarie 2007, nr. 1113 din 21 februarie 2007

și nr. 3496 din 21 septembrie 2007).

Intimatul C.S.M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, invocând faptul că recurenta a fost numit la D.I.I.C.O.T.

din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și că

trebuie făcută distincția între „numirea" procurorilor la D.I.I.C.O.T. și

„promovarea" procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, instituții pentru care legea prevede condiții și proceduri

diferite.

A mai subliniat și faptul că deși funcționează în cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. este o structură

distinctă, are personalitate juridică proprie, cu atribuții, competență,

organizare și salarizare stabilite prin lege specială, iar promovarea

procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și,

deci, dobândirea gradului profesional corespunzător acestei structuri se poate

face numai în condițiile prevăzute de art. 43 și art. 44 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

Pentru aceste motive, s-a arătat că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T.

nu echivalează cu promovarea acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, aceasta realizându-se doar conform dispozițiilor

menționate din Legea nr. 304/2004, republicată, care sunt aplicabile în temeiul

art. 26 din Legea nr. 508/2004.

Intimatul a mai precizat și că dispozițiile legale referitoare la

numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. sunt norme de excepție, supuse unei

interpretări restrictive iar procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. revin, la

încetarea activității, la Parchetul de la care provin, iar nu la Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, invocată de recurent, intimatul C.S.M.

susține că deciziile respective au fost pronunțate în soluționarea unor

recursuri, iar nu a unui recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o

dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu

în cauze similare supuse judecății.

Analizând recursul formulat de O.R.M., prin prisma motivelor invocate,

în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ. și cu legislația

aplicabilă în cauza de față, Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, modificată și

completată prin O.U.G. nr. 131/2006, prevăd faptul că D.I.I.C.O.T. face parte

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit dispozițiilor

Legii nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul

Ministerului Public a D.I.I.C.O.T.) dispoziții cu caracter special, care derogă

de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcții de execuție

sau de conducere.

Astfel, recurenta a fost numită în funcția de procuror la D.I.I.C.O.T.

prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, ulterior interviului susținut de recurentă și avizului

favorabil de numire în funcție emis de Secția pentru procurori a C.S.M.

Este evident faptul că nu se poate face confuzie între numirea

procurorilor la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr.

508/2004, și promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție în condițiile și potrivit procedurii reglementate prin

Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că recurentul nu a

solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, ci recunoașterea gradului profesional corespunzător acestui Parchet.

Rezultă așadar că prin hotărârea recurată se face confuzie între

efectele instituției promovării procurorilor și cele ale instituției numirii

acestora.

Având în vedere modalitatea de înființare a D.I.I.C.O.T. și de numire a

procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T. urmează a fi înlăturată apărarea

intimatului referitoare la o eventuală discriminare ce s-ar naște în raport cu

procurorii care pentru a accede la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție au urmat procedura de promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.

De altfel, în ceea ce privește noțiunea de discriminare, Curtea are în

vedere și practica constantă a C.E.D.O. (a se vedea și Decizia C.E.D.O. din 6

decembrie 2007 în cauza B. contra României) în care s-a reținut că „o

distincție este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă, adică dacă ea nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un

raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul

vizat".

Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui

magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care

poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea

dispozițiilor legale ce reglementează carierea magistraților", prin

această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui

procuror.

Or, în cauză este necontestat faptul că recurentul a fost numit, în

condițiile legii speciale (Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că,

potrivit raționamentului din Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câștigat

dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în

fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în

exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare

prin lege.

De reținut este și faptul că, în această materie, Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă în primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu

se poate face abstracție de practica deja existentă la nivelul instanței în

care, admițând cereri de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor

numiți la P.N.A., structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reținute argumente

ce vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza

intimatului „ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al

protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al

bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar

aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul U.E.".

În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, constând în deciziile invocate de recurent, o altă soluție decât

cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala cu

acceptarea unor divergențe de jurisprudentâ (practică contradictorie) ceea ce

ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica

C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudentâ în cadrul

celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară

principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele

Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de

drept (B. împotriva României).

Cât privește susținerea intimatului cu privire la deciziile pronunțate

anterior în această materie de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta

urmează a fi înlăturată pentru următoarele considerente:

Rolul unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în această materie

este acela „de a regla contradicțiile jurisprudenței", iar menținerea

acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și

aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe

jurisprudențiale.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul

declarat și va dispune anularea hotărârii atacate în ceea ce o privește pe

recurentă și, în consecință, va obliga C.S.M. să recunoască gradul profesional

dobândit prin numirea la D.I.I.C.O.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de O.R.M. împotriva Hotărârii nr. 819 din 28

noiembrie 2007 a Plenului C.S.M. și, în consecință:

Anulează hotărârea atacată în ceea ce o privește pe recurentă.

Admite cererea recurentei și obligă intimatul să-i recunoască acesteia

gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.