ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6574/2007

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 103 din 2

februarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 504/100/2007, Tribunalul Maramureș a

respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul N.A.B.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că la 17 noiembrie 2006, pârâtul a fost returnat

din Franța, fără a dovedi în privința acestuia clauza de ordine publică; că de

la data de 1 ianuarie 2007, România devenind stat membru al Uniunii Europene,

cetățenii români pot și trebuie să beneficieze de dreptul comunitar de liberă

circulație; că urmare a aderării, România trebuie să respecte principiile ce

reprezintă pilonii integrării europene prin intermediul normelor de drept; că

în speță între norma de drept intern invocată de reclamantă, Legea nr.

248/2005, și norma europeană obligatorie, Directiva 38/CE/2004, există o vădită

contradicție, instanța fiind obligată să asigure prioritate normei europene,

potrivit art. 2 din Legea nr. 157/2005; că dreptul la libera circulație este

prevăzut și de art. 2 din Protocolul nr. 4 din 16 septembrie 1963 și poate fi

exercitat în conformitate cu prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 și ale Regulamentului CEC/nr.

562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 și că

cetățenilor români, în prezent, nu li se poate impune obligația de a părăsi

teritoriul național în baza pașaportului simplu în care să fie menționată viza de

restricționare solicitată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 129/A din 13

aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluj s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, pentru următoarele

considerente:

Reclamanta, în mod neîntemeiat, se

raportează la dispozițiile Legii nr. 248/2005, fără a avea în vedere

neconcordanța între aceste dispoziții și principiul libertății de circulație ce

guvernează dreptul comunitar.

Chiar dacă sunt întemeiate în cauză

toate condițiile stipulate de Legea nr. 248/2005 pentru a dispune măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, în judecarea

pricinii trebuie avute în vedere cu prioritate dispozițiile comunitare

incidente, atât timp cât legislația internă este contrară acestora, iar

potrivit dispozițiilor Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului, excepțiile de limitare a libertății de circulație a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene sunt de strictă interpretare.

Dispozițiile interne care

reglementează dreptul la liberă circulație a cetățenilor români în străinătate,

Legea nr. 248/2005, nu asigură garanția respectării drepturilor acestora pentru

a fi admiși pe piața forței de muncă într-un actual stat membru al Uniunii

Europene.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte care, fără să invoce

vreun motiv de recurs, în esență, arată că intimatul a fost returnat din

Franța, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară,

anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar autoritățile române nu pot

cenzura măsura referitoare la returnare.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat un acord de readmisie.

Art. 25 din Constituție prevede că

„legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este

supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a

asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora…”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005 și arată că, ține de opțiunea legiuitorului să instituie

anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate,

iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce

trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din

această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se

precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în

acest sens și că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile

Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia

nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul

public.

De asemenea, s-a arătat că prin

legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea

Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, s-a reglementat, prin

anexa VII alin. (9), posibilitatea ca statele membre, inclusiv Statul Român, să

deroge de la dispozițiile art. 2 din Directivă.

Această derogare poate viza acele

dispoziții ce preiau prevederile Directivei 68/360/CEE privind eliminarea

restricțiilor de a circula și locui în cadrul Comunității Uniunii Europene

pentru lucrătorii statelor membre și care nu pot fi disociate de dispozițiile

din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor în

cadrul comunității.

Cu alte cuvinte, se arată că prin

această prevedere legală se oferă vechilor state membre ale Uniunii

posibilitatea de a refuza accesul resortisanților români pe piața forței de

muncă din respectiva țară și prin urmare, s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani

de la data aderării României, aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, în

privința lucrătorilor.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar

autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranța națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei

în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior

aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece

dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

Față de prevederile din anexa VII la

Legea nr. 157/2005, nu se poate reține că a fost suspendată aplicarea art. 27

din Directiva 2004/38/CE, așa cum susține recurenta.

Textul invocat de recurentă privește

anumite dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din

Directiva 68/360/CEE și care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CEE

nr. 1612/1968, a căror aplicare a fost amânată în temeiul alin. (2), (5), (7)

și (8).

Directiva 68/360/CEE a Consiliului

și Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1602/1968 au fost însă adoptate pentru

eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea lucrătorilor, în ceea ce

privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă și dreptul

acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul comunității pentru a

desfășura o activitate salarială.

Prin urmare, posibilitatea derogării

privește numai libertatea de a circula și locui în cadrul comunității a

oricărui resortisant, asigurând „accesul” la încadrarea în muncă și egalitate

de tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație

și șederea cetățenilor.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este

disproporționată, în raport cu scopul urmărit și ar fi încălcat astfel dreptul

la liberă circulație.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

De aceea, față de art. 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar fi respectat principiul

proporționalității cu scopul legitim urmărit.

Pentru considerentele mai sus expuse, recursul

declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 129 A din 13 aprilie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie

2007.