ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5972/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 februarie 2007 la Tribunalul Argeș și întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

248/2005 reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală

de Pașapoarte a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia pentru o

perioadă de cel mult trei ani pârâtei V.M.

În motivare a arătat că pârâta a

fost returnată din Italia la data de 17 noiembrie 2006 în baza Acordului de readmisie

încheiat de România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1997, motiv pentru

care solicită în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație.

Prin sentința civilă nr. 233 CA din

26 martie 2007 Tribunalul Argeș a admis acțiunea și a dispus restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație al pârâtei pe termen de 1 an, în

Italia.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că pârâta nu a dovedit că măsura returnării a fost anulată

și sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

248/2005.

Împotriva acestei sentințe pârâta

V.M. a declarat apel, criticând-o pentru că intrarea României în Uniunea

Europeană conferă cetățenilor dreptul la liberă circulație în statele membre.

De asemenea, arată pârâta, nu a

încălcat Directiva nr. 38/CE din 29 aprilie 2004 sau dispozițiile art. 2 din

Protocolul adițional nr. 4 al Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 211/A din 3

mai 2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut că este dreptul suveran al autorităților statului italian de a aplica

legile interne și de a dispune măsurile corespunzătoare așa cum consideră de

cuviință, dar împrejurarea că autoritățile italiene au dispus returnarea

pârâtei nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să

interzică, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului român pe

teritoriul Italiei.

Situația de fapt a pârâtei a fost

apreciată în raport de noua ordine juridică din România, determinată de

aderarea începând cu data de 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană.

Dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CE și art. 4

din Directiva nr. 2004/38/CE.

Potrivit art. 27 și urm. din

Directivă restrângerea dreptului la liberă circulație se poate face pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică ceea ce în

speță nu s-a dovedit.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a formulat recurs.

Deși criticile nu sunt încadrate

potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. prezentarea lor permite

încadrarea în dispozițiile pct. 9 din art. 304 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că

autoritățile române nu se pot opune măsurii returnării și au luat act de

aceasta.

Art. 52 din Legea nr. 248/2005 are

aplicabilitate după aderarea României la Uniunea Europeană în sensul că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație se dispune doar pentru statul din

care a fost returnată persoana.

Sunt incidente dispozițiile art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 măsura dispusă încadrându-se în situațiile

expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție respectiv apărarea

securității naționale și a ordinii, având în vedere că problema controlului migrației

ilegale din România spre statele Uniunii Europene prezintă interes atât pe plan

intern cât și extern.

În consecință, nu se poate susține

că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat încalcă prevederile

Constituției sau vreunui instrument juridic internațional în această materie.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale trebuie interpretat în sensul că orice persoană care

se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber

pe teritoriul acelui stat.

Prin Tratatul de aderare, ratificat

prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 România a negociat o perioadă de tranziție

de doi până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007 la capitolul privind libera

circulație a persoanelor.

Recursul nu este fondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatei-pârâte pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, pentru a impune măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului comunitar, care au devenit incidente după

aderarea României la Uniunea Europeană.

Dispozițiile invocate, ale art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la

libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în

baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)

din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării,pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum prin interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca

serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod direct conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 211 A din 3 mai 2007 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și cauze

cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2007.