ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6299/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19

ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului

pârâtei D.F. la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult trei

ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 23 noiembrie

2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară,

ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

145/CA din 26 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de Direcția Generală de Pașapoarte,

potrivit deciziei civile nr. 226/A din 10 mai 2007 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că se impune ca situația de fapt a pârâtei se

impune a fi examinată în raport de noua ordine juridică din România,

determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007,

principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor cetățeni români

fiind garantat de art. 25 din Constituția România, art. 18 din Tratatul CE și

art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Curtea de apel, în considerarea

principiului supremației dreptului comunitar, a apreciat că este obligat să

facă aplicarea efectului direct al Directivei, să constate că norma aplicabilă

în litigiu este norma comunitară, respectiv art. 27 din Directiva menționată,

normă ce reglementează situații de excepție cu privire la care reclamanta nu a

făcut dovada incidenței în cauză.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

- Art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu

condiționează instituirea restricției dreptului la liberă circulație decât de

returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a

condițiilor în care s-a dispus returnarea care nu pot fi cenzurate de

autoritățile române.

- Dreptul la liberă circulație nu

este absolut, ci trebuie realizat în concordanță cu condițiile impuse de legea

națională (Legea nr. 248/2005, cu privire la care Curtea Constituțională, prin

decizia nr. 901/2006, a stabilit că se circumscrie situațiilor prevăzute de

art. 53 din Constituție) și tratatele la care România a aderat și care fac

astfel parte din dreptul intern.

- Art. 38 și art. 39 din Legea nr.

248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un

alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie

aplicate începând cu 1 ianuarie 2007.

Recursul este nefondat.

La data pronunțării sentinței primei

instanțe și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu

statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind

conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai

Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași

condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se

sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele

comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a

persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o constituie

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos;

cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei

directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care

a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia la data de 23 noiembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 226/A din 10 mai 2007 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori

și de familie, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2007.