ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 834/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 88 din 29 octombrie 2007, Curtea de Apel Bacău, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul S.D. împotriva rezoluției nr. 211/ P din 03 iulie 2007 dată de procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și confirmată de procurorul general al aceluiași parchet prin ordonanța nr. 563/II/2 din 15 august 2007. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în luna mai 2003, petentul a formulat plângere penală împotriva notarului public I.Ș. și a soției acestuia, I.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune în convenții, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și evaziune fiscală.

Petentul a arătat că, profitând de relația de prietenie dintre ei, cei doi făptuitori l-au îndemnat să scrie contracte de împrumut sub semnătură privată, prin care aceștia îl împrumutau pe petent cu suma de 107.638 mărci germane și, respectiv, 107.679 mărci germane, când, în realitate, petentul a primit de la cei doi doar 100.000 mărci germane. De aceste contracte false, cei doi intimați s-au folosit la instanța civilă. Petentul susține, relativ la infracțiunea de evaziune fiscală, că intimatul I.Ș. a înregistrat în contabilitate un autoturism marca Mercedes 200L la o valoare mult mai mică decât cea reală și că l-a vândut apoi fiului său, I.D. Prin rezoluția nr. 114/P/2003 din 02 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului I.Ș.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., art. 290 C. pen. și art. 13 din Legea nr. 87/1994, soluția fiind menținută prin rezoluția nr. 227/II/2/2004 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care s-a respins plângerea formulată de petent. Împotriva celor două acte de urmărire penală, petentul a formulat plângere la instanță, iar prin sentința penală nr. 19 din 11 aprilie 2004, Curtea de Apel Bacău a admis această plângere, a desființat actele de urmărire penală și a trimis cauza procurorului pentru completarea materialului probator cu o expertiză grafologică la I.N.E.C. București. Sentința pronunțată de Curtea de Apel Bacău a rămas definitivă prin decizia penală nr. 5181 din 12 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După reluarea urmăririi penale, procurorul a dispus, prin rezoluția nr. 114/P/2003 din 01 aprilie 2005, neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului I.Ș. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, întrucât fapta nu există, iar pentru infracțiunile prevăzută de art. 290 C. pen. și art. 13 din Legea nr. 87/1994 s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale. Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluții a fost admisă de procurorul șef al secției de urmărire penală, prin rezoluția nr. 417/II din 21 aprilie 2005, s-a infirmat rezoluția procurorului de caz și s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimaților pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și fals.

Prin rezoluția nr. 559/II/2 din 21 aprilie 2005, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a admis în parte plângerea petentului, infirmând rezoluția nr. 114/P/2003 din 01 aprilie 2005 a procurorului cu privire la intimați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune în convenții și fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care s-a solicitat continuarea cercetărilor. Ordonanța nr. 8675/2875/2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 559/II/2/2005 au fost atacate de petent în instanță, iar Curtea de Apel Bacău, prin sentința penală nr. 38 din 20 octombrie 2005, a respins, ca nefondată, plângerea petentului.

S-a reluat urmărirea penală, iar procurorul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin rezoluția nr. 211/ P din 03 iulie 2007, a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați întrucât pentru infracțiunile prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 290 C. pen., faptele nu există, iar pentru o parte din infracțiunile de fals reclamate a intervenit prescripția răspunderii penale. Plângerea petentului împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău prin ordonanța nr. 563/II/2 din 15 august 2007. Împotriva celor două acte de urmărire penală, petentul a formulat plângere la instanță.

În plângerea formulată, petentul susține că pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală se putea dispune doar scoaterea de sub urmărire penală a intimaților, dar că în realitate faptele de înșelăciune în convenții și fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost săvârșite de intimați, deci există, pentru celelalte infracțiuni reclamate neintervenind prescripția răspunderii penale. Deși, prin sentința penală nr. 19 din 11 mai 2004, Curtea de Apel Bacău a admis plângerea petentului, dispunându-se completarea probatoriilor în faza urmăririi penale, expertiza grafologică efectuată s-a făcut cu încălcarea dispozițiile art. 120 alin. (1) C. proc.

pen., nefiind expertizate pașapoartele petentului, pentru a se vedea că, în realitate, la data la care se pretinde că s-au încheiat convențiile de împrumut sub semnătură privată, acesta nu se afla în țară, nu s-a efectuat o expertiză contabilă la nivelul cabinetului notarial pentru a se verifica situația financiar-contabilă a acestuia, nu s-a cercetat de ce contractele de împrumut nu au fost încheiate în formă autentică. Se solicită ca însăși instanța de judecată să administreze probele ce se impun în cauză, urmând ca după efectuarea probatoriilor complete, să se treacă la judecata pe fond.

Instanța de fond, în raport de actele procurorului de caz și ale procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a analizat plângerea petentului numai referitor la infracțiunile de înșelăciune în convenții și fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținând că pentru infracțiunea de evaziune fiscală a intervenit prescripția răspunderii penale, iar petentul nu a criticat soluția pe acest aspect.

S-a reținut că la dosarul cauzei există două contracte de împrumut, încheiate la 06 august 1997 și 01 ianuarie 2000, creditorii susținând că din suma totală, debitorii au restituit suma de 10.426 mărci germane până la 31 ianuarie 2001 și că, date fiind relațiile de prietenie dintre ei, au schimbat de mai multe ori data scadenței, stabilind ca termen limită pentru restituirea împrumutului data de 31 iulie 2002. Suma rămasă de restituit, împrumutată în mărci germane, a fost convertită cu acordul tuturor părților implicate, în dolari americani, rămânând de restituit în final suma de 92.437 dolari S.U.A. Întrucât debitorii nu au achitat suma restantă la scadență, creditorii intimați s-au adresat instanței civile, care, prin sentința civilă nr. 620 din 05 februarie 2003 a somat pe debitorii S.D.

și S.E. să plătească creditorilor în termen de 30 zile de la primirea sentinței, suma de 80.151 dolari S.U.A. și dobânda legală de 265.524.086 lei vechi. Prin sentința civilă nr. 268 din 21 mai 2003 a Tribunalului Bacău a fost admisă în parte acțiunea în anulare promovată de debitori, s-a anulat în parte somația de plată doar pentru suma reprezentând dobânda legală, debitorii fiind somați în continuare pentru suma de 80.151 dolari S.U.A. Creditorii au solicitat instanței înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor debitorilor, cerere admisă de Judecătoria Bacău prin încheierea din 13 februarie 2003, soluția fiind definitivă prin decizia civilă nr. 324 din 21 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău.

Urmare a înființării sechestrului asigurător, au fost declanșate plângerile penale formulate de petent împotriva intimaților. Din analiza materialului probator administrat, instanța de fond reține că petentul a recunoscut că a scris și a semnat cele două contracte de împrumut, dar că a fost indus în eroare de către intimați, care au profitat de relația de prietenie dintre ei, în realitate fiind vorba doar de o singură sumă, de 100.000 mărci germane. Se reține însă că cele două sume trecute în contractele de împrumut au avut scopuri precise, respectiv suma de 107.679 mărci germane, realizarea obiectivului comercial din str. Calea Moldovei, iar suma de 107.638 mărci germane, realizarea obiectivului comercial al firmei SC Ș. SRL Bacău.

În consecință, instanța de fond nu a putut reține în sarcina intimaților săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu atât mai mult cu cât ansamblul probator probează evident nevinovăția acestora. Astfel, petentul și soția acestuia nu au solicitat niciodată anularea celor două contracte de împrumut, la instanțele civile, cu ocazia soluționării acțiunilor pornite de intimați împotriva lor, petentul și soția acestuia au beneficiat de serviciile unor apărători aleși, dar nu s-au înscris în fals împotriva celor două acte, petentul a recunoscut că a semnat cele două contracte de împrumut, care au avut ca scop realizarea obiectivelor comerciale pentru firme aparținând petentului și soției sale.

Mai mult, pe parcursul timpului, din suma totală împrumutată s-a restituit de către petent o parte. Dat fiind că petentul a susținut că semnătura de pe contracte nu-i aparține, s-a dispus efectuarea unor expertize grafologice, la nivelul mai multor instituții specializate, care au concluzionat că semnăturile de pe contracte aparțin petentului. Cu atât mai mult nu se poate vorbi despre o eventuală înșelare a petentului, cu cât singura mențiune care nu-i aparține din cuprinsul celor două acte, este cea prin care se amână termenul de restituire a împrumutului, mențiune care, oricum, este în favoarea petentului. Însăși petiționarul recunoaște că intimații i-au dat suma de 100.000 mărci germane, dar spre păstrare, însă chiar și în această situație, petentul nu a făcut dovada restituirii acestei sume către intimați.

Instanța de fond concluzionează că raporturile dintre părți sunt unele de natură civilă și nu penală. Împotriva sentinței a declarat recurs petentul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, vizând contradicțiile vădite între concluziile rapoartelor de expertiză grafologică efectuate, nici una efectuată pe originalele contractelor de împrumut, dar care nu au constituit obiect de studiu pentru instanța fondului, neadministrarea probelor prin care să se dovedească împrejurarea că la datele la care se pretinde că s-au încheiat contractele de împrumut, petentul era plecat din țară. Se invocă și încălcarea dispozițiile art. 120 alin. (1) C. proc. pen., întrucât petentul nu a fost citat pentru efectuarea expertizei.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, admiterea plângerii, desființarea rezoluției procurorului de caz și a ordonanței procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva învinuiților, cu administrarea tuturor probatoriilor dispuse prin sentința penală nr. 19 din 11 mai 2004 a Curții de Apel Bacău. Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, ca și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea în eroare a unei persoane, săvârșită prin mijloace frauduloase, pe parcursul derulării unor raporturi contractuale, faptă care a pricinuit consecințe deosebit de grave.

Art. 290 C. pen., incriminează falsificarea unor înscrisuri sub semnătură privată prim modalitățile enunțate în art. 288 C. pen., dacă înscrisul calificat ca falsificat este utilizat și produce consecințe juridice. În raport de conținutul constitutiv al infracțiunilor enunțate mai sus și situația de fapt conturată de actele premergătoare efectuate în cauză, Înalta Curte apreciază că în mod justificat prima instanță a reținut caracterul extrapenal al raporturilor dintre părți și natura civilă a litigiului declanșat între acestea. Este de constatat că între părți s-au încheiat contractele de împrumut, iar petentul și soția acestuia nu au solicitat niciodată anularea lor la instanțele civile, cu ocazia soluționării acțiunilor pornite de intimați împotriva lor.

Petentul și soția acestuia au beneficiat de serviciile unor apărători aleși, dar nu s-au înscris în fals împotriva celor două acte, iar petentul a recunoscut că a semnat cele două contracte de împrumut, care au avut ca scop realizarea obiectivelor comerciale pentru firme aparținând lui și soției sale. Din suma totală împrumutată s-a restituit de către petent o parte. Expertizele grafologice efectuate în cauză au concluzionat că semnăturile de pe contracte aparțin petentului. Nu se poate vorbi despre inducerea în eroare a petentului, întrucât singura mențiune care nu-i aparține din cuprinsul celor două acte, este cea prin care se amână termenul de restituire a împrumutului, mențiune care, oricum, este în favoarea petentului.

Însuși petiționarul recunoaște că intimații i-au dat suma de 100.000 mărci germane, dar spre păstrare, însă chiar și în această situație, petentul nu a făcut dovada restituirii acestei sume către intimați. Potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., judecătorul, soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor de netrimitere în judecată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate, nefiind posibilă administrarea altor probatorii. De aceea se privesc ca neîntemeiate susținerile privind lipsa de diligență a instanței de fond privind efectuarea de verificări suplimentare asupra înscrisurilor expertizate în faza de urmărire penală și asupra altor aspecte invocate de petent.

În aceste condiții, constatând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petent. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul S.D. împotriva sentinței penale nr. 88 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2008.