ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 235/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

11 august 2006, la Curtea de Apel Ploiești, P.C. a formulat recurs împotriva

sentinței nr. 148 din 19 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, solicitând casarea hotărârii atacate,

pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea recursului,

petentul a susținut că în ziua de 19 iunie 2006, în completul de judecată, a

rămas la dosarul său un singur magistrat, ceea ce îl determină să fie suspicios

față de soluția pronunțată. A mai menționat recurentul că nu s-a analizat

raportul procurorului, afirmația sa că a fost deposedat de 7,00 ha teren și că în mod greșit cauza nu s-a tratat ca o cauză penală, precizând, totodată, că

pretențiile sale materiale sunt de 47,5 milioane, iar nu 4,75 milioane.

Din actele cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 148 din 19 iunie

2006, Curtea de Apel Ploiești, în compunerea legală, a hotărât respingerea, ca

nefondată, a acțiunii formulată de reclamantul P.C., în contradictoriu cu

pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Buzău și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

S-a reținut că prin acțiune,

înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, sub nr. 3838/2006, P.C. a chemat în

judecată Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Buzău și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la

rezolvarea sesizărilor adresate acestor instituții, precum și obligarea lor la

plata sumei de 4.750.000 lei vechi.

Recurentul-reclamant și-a

motivat acțiunea, în sensul că, începând cu 1993, a făcut mai multe sesizări la parchet, în sensul că s-ar fi produs un furt din cadrul

gospodăriei sale, precum și faptul că la I.A.S. Cilibia, în cadrul căruia era

acționar, s-ar fi lăsat o suprafață de teren nelucrată și ar fi fost dată altor

persoane fără nici un drept. A mai precizat petentul, că ar fi primit răspunsuri

nesatisfăcătoare. Petentul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 322/2002,

prin care s-a aprobat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de

soluționare a petițiilor.

Instanța de fond a constatat

că reclamantul a primit răspuns la petițiile sale conform art. 1 din O.G. nr. 27/2002,

iar petițiile greșit interpretate au fost trimise conform art. 6 din același

act normativ, autorităților și instituțiilor publice cu competență în

soluționarea problemelor sesizate. S-a constatat că nu au fost încălcate

dispozițiile Legii nr. 233/2002 privind reglementarea activității de

soluționare a petițiilor.

În raport cu motivele de

recurs formulate de petent și cu hotărârea atacată se constată de Înalta Curte

de Casație și Justiție că recursul este neîntemeiat și va fi respins conform art.

312 C. proc. civ.

În cauză motivele invocate

de petent nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., privind motivele de nelegalitate pentru care se poate recura o sentință.

Dar avându-se în vedere

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., procedându-se la examinarea

cauzei sub aceste aspecte, se constată următoarele.

Petentul s-a adresat

instanței de judecată, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 233/2002, astfel

încât susținerea sa că prezenta cauză ar trebui încadrată ca o cauză penală,

este neîntemeiată, cauza fiind civilă de contencios administrativ.

La sesizările făcute de

petent, acesta a primit răspuns, așa cum rezultă din copiile adreselor din 12

august 1998, 24 octombrie 2000, 5 septembrie 2000, 4 august 2004, 27 octombrie

2004, 14 aprilie 2003, 28 noiembrie 2003, 20 mai 2005, 11 octombrie 2005, 8

februarie 2006.

Împrejurarea că petentul nu

este satisfăcut de răspunsurile primite, nu echivalează cu neexecutarea

obligației de a și răspunde la petiții de autoritățile administrative, ceea ce

ar fi reprezentat eventual un abuz administrativ.

Prin cererea de chemare în

judecată, petentul a solicitat 4.750.000 lei vechi, fără a preciza ce

reprezintă această sumă. Împrejurarea că prin cererea de recurs, își modifică

cuantumul sumei, este nerelevant, cât timp acțiunea sa a fost respinsă, deci nu

poate pretinde nici o cheltuială de judecată sau despăgubiri, întrucât nu a

dovedit că ar exista un abuz administrativ prin nerăspunderea la petițiile

sale, potrivit Legii nr. 233/2002.

Cât privește formularea

plângerilor penale, petentul a primit, de asemenea, răspuns, din partea

autorităților sesizate, natura juridică a raporturilor cu aceste autorități

nefiind susceptibilă controlului pe calea contenciosului administrativ,

nemulțumirea petentului putându-se concretiza în acte procesuale potrivit

Codului de procedură penală.

Constatându-se, deci, că

recursul este neîntemeiat, întrucât hotărârea atacată este legală, se va face

aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 148 din 9 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2007.