ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 235/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 11 august 2006, la Curtea de Apel Ploiești, P.C. a formulat recurs împotriva sentinței nr. 148 din 19 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, solicitând casarea hotărârii atacate, pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivarea recursului, petentul a susținut că în ziua de 19 iunie 2006, în completul de judecată, a rămas la dosarul său un singur magistrat, ceea ce îl determină să fie suspicios față de soluția pronunțată. A mai menționat recurentul că nu s-a analizat raportul procurorului, afirmația sa că a fost deposedat de 7,00 ha teren și că în mod greșit cauza nu s-a tratat ca o cauză penală, precizând, totodată, că pretențiile sale materiale sunt de 47,5 milioane, iar nu 4,75 milioane.

Din actele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 148 din 19 iunie 2006, Curtea de Apel Ploiești, în compunerea legală, a hotărât respingerea, ca nefondată, a acțiunii formulată de reclamantul P.C., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. S-a reținut că prin acțiune, înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, sub nr. 3838/2006, P.C. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la rezolvarea sesizărilor adresate acestor instituții, precum și obligarea lor la plata sumei de 4.750.000 lei vechi.

Recurentul-reclamant și-a motivat acțiunea, în sensul că, începând cu 1993, a făcut mai multe sesizări la parchet, în sensul că s-ar fi produs un furt din cadrul gospodăriei sale, precum și faptul că la I.A.S. Cilibia, în cadrul căruia era acționar, s-ar fi lăsat o suprafață de teren nelucrată și ar fi fost dată altor persoane fără nici un drept. A mai precizat petentul, că ar fi primit răspunsuri nesatisfăcătoare. Petentul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 322/2002, prin care s-a aprobat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Instanța de fond a constatat că reclamantul a primit răspuns la petițiile sale conform art. 1 din O.G. nr. 27/2002, iar petițiile greșit interpretate au fost trimise conform art. 6 din același act normativ, autorităților și instituțiilor publice cu competență în soluționarea problemelor sesizate.

S-a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 233/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. În raport cu motivele de recurs formulate de petent și cu hotărârea atacată se constată de Înalta Curte de Casație și Justiție că recursul este neîntemeiat și va fi respins conform art. 312 C. proc. civ. În cauză motivele invocate de petent nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., privind motivele de nelegalitate pentru care se poate recura o sentință. Dar avându-se în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., procedându-se la examinarea cauzei sub aceste aspecte, se constată următoarele. Petentul s-a adresat instanței de judecată, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 233/2002, astfel încât susținerea sa că prezenta cauză ar trebui încadrată ca o cauză penală, este neîntemeiată, cauza fiind civilă de contencios administrativ.

La sesizările făcute de petent, acesta a primit răspuns, așa cum rezultă din copiile adreselor din 12 august 1998, 24 octombrie 2000, 5 septembrie 2000, 4 august 2004, 27 octombrie 2004, 14 aprilie 2003, 28 noiembrie 2003, 20 mai 2005, 11 octombrie 2005, 8 februarie 2006. Împrejurarea că petentul nu este satisfăcut de răspunsurile primite, nu echivalează cu neexecutarea obligației de a și răspunde la petiții de autoritățile administrative, ceea ce ar fi reprezentat eventual un abuz administrativ. Prin cererea de chemare în judecată, petentul a solicitat 4.750.000 lei vechi, fără a preciza ce reprezintă această sumă. Împrejurarea că prin cererea de recurs, își modifică cuantumul sumei, este nerelevant, cât timp acțiunea sa a fost respinsă, deci nu poate pretinde nici o cheltuială de judecată sau despăgubiri, întrucât nu a dovedit că ar exista un abuz administrativ prin nerăspunderea la petițiile sale, potrivit Legii nr. 233/2002.

Cât privește formularea plângerilor penale, petentul a primit, de asemenea, răspuns, din partea autorităților sesizate, natura juridică a raporturilor cu aceste autorități nefiind susceptibilă controlului pe calea contenciosului administrativ, nemulțumirea petentului putându-se concretiza în acte procesuale potrivit Codului de procedură penală. Constatându-se, deci, că recursul este neîntemeiat, întrucât hotărârea atacată este legală, se va face aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 148 din 9 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2007.