- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 9 februarie 2007
Decizia nr. 647/2007 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, la data de 11 mai 2004, reclamanta SC C.P. SA ALBA IULIA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA Teiuș reprezentată legal prin lichidatorul judiciar desemnat, ca prin hotărârea instanței să se dispună rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu aceasta la data de 16 mai 2002 și autentificat sub nr. 941 din 13 iunie 2002, cu privire la bunurile pe care pârâta nu le mai are în proprietate și nu le poate preda, respectiv linie îmbuteliere sucuri, 984 ml cale ferată și 1800 ml conductă de gaz metan. Printr-un al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat scăderea corespunzătoare a prețului stabilit în contract, în funcție de valoarea de circulație a bunurilor menționate.
În motivare, reclamanta a arătat că a încheiat contractul de vânzare cumpărare, fiind declarată câștigătoare a licitației organizate pentru vânzarea patrimoniului societății pârâtei, aflate în procedura lichidării judiciare că cele trei bunuri indicate în petitul cererii nu mai există (linia de îmbuteliere sucuri) iar calea ferată și conducta de gaz metan sunt diminuate sub aspectul cantității. Prin Încheierea nr. 2258 din data de 13 aprilie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Alba la Tribunalul Brăila. Tribunalul Brăila, secția comercială și de contencios administrativ, astfel investit, prin încheierea de ședință din data de 7 septembrie 2005, a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate de pârâtă în apărare și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei formulată de D.G.F.P.
Alba. Tribunalul a apreciat că cele statuate prin sentința civilă nr. 3 din 10 ianuarie 2003 definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 244 din 22 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conferă autoritate de lucru judecat nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., sub aspectul identității de obiect și cauză, față de prezenta cerere, iar cu privire la prescripție, instanța constată că obiectul cererii este un contract în derulare astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958. Pe fond, Tribunalul, prin sentința nr. 163/ FCOM din data de 7 noiembrie 2005, a respins acțiunea introductivă formulată de reclamantă, ca nefondată, și a admis cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei formulată de intervenienta D.G.F.P.
ALBA. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut din analiza materialului probator administrat în cauză că reclamanta-cumpărătoare a preluat activele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în baza procesului verbal de predare-preluare încheiat la 20 mai 2002, proces verbal care face trimitere la listele de inventariere a bunurilor și este semnat fără obiecțiuni de către reprezentanții legali ai reclamantei, care au făcut parte din comisia de inventariere. Concluzionând, tribunalul apreciază că reclamanta a cunoscut anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare care este situația activelor pe care le-a achiziționat în bloc și nu la bucată.
Apelul declarat de reclamanta împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, prin decizia civilă nr. 60/ A pronunțată la data de 14 aprilie 2006. Răspunzând criticilor de netemeinicie și nelegalitate invocate, instanța de apel constată următoarele: Potrivit contractului de vânzare cumpărare a cărui rezoluțiune parțială se solicită reclamanta a cumpărat active corporale din patrimoniul pârâtei aflate în procedura falimentului, la prețul de 25 miliarde lei vechi plus TVA, părțile convenind ca predarea activelor astfel achiziționate să se efectueze pe baza unui proces verbal de inventariere ce face parte integrantă din contract și care a fost finalizat la 4 februarie 2002, proces verbal ce confirmă existența faptică a bunurilor mobile și imobile din raportul de evaluare întocmit în cadrul procedurii falimentului pârâtei.
Or, reține instanța, linia de îmbuteliere sucuri nu a făcut obiectul vânzării, așa cum se menționează în procesul verbal de inventariere semnat fără obiecțiuni de reclamantă. Totodată, instanța constată că reclamanta în susținerea cererii sale reiterează motivele avute în vedere în cererea în evicțiune ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 31/2003 a Curții de Apel Ploiești și deși nu sunt întrunite cerințele autorității de lucru judecat, situația de fapt reținut prin acea sentință, este identică cu cea din prezenta cauză, iar scopul urmărit de reclamantă este același, reducerea prețului, astfel că sub aspectul situației de fapt constatările referitoare la bunurile care au făcut obiectul vânzării nu mai pot fi puse în discuție.
În contra acestei decizii reclamanta a declarat, în termen legal recurs, solicitând în principal casarea cu trimitere spre o nouă judecată a cauzei de către instanța de apel, iar în subsidiar modificarea deciziei atacate. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii sub următoarele aspecte: - instanța de apel s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat, fără a mai intra în cercetarea fondului, iar soluția adoptată este nelegală între cele două cauze neexistând tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ.; - chiar dacă o parte din temeiurile de drept și de fapt invocate în cele două cauze sunt comune, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în condițiile în care prima acțiune a fost soluționată de Curtea de Apel din perspectiva prevederilor Legii nr. 29/1990; - hotărârea este nelegală deoarece instanța de fond a respins proba cu expertiză solicitată, deși era utilă și pertinentă, iar instanța de apel, a examinat cauza cu superficialitate fără să intre în analiza textelor de lege invocate în susținerea sa; - rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare convenit este posibilă în raport de prevederile art. 1348 C. civ.
,potrivit cărora nu se strică vânzarea din cauza unor lipsuri din obiectul vânzării în situația evicțiunii; - în cauză executarea contractului nu mai este posibilă deoarece pârâta aflată în faliment nu mai are bunuri și nici posibilitatea de restituire a prețului astfel că se impune aplicarea art. 1348 C. civ., care consacră în realitate o rezoluțiune parțială a contractului;
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările dosarului, constată că motivul de nelegalitate invocat, încălcarea și aplicarea greșită a legii nu subzistă pentru considerentele ce urmează:
Obiectul contractului de vânzare cumpărare convenit de părți la data de 4 februarie 2002 l-au constituit „active corporale din patrimoniul societății vânzătoare, aflate în procedura falimentului, patrimoniu determinat prin raportul de evaluare întocmit în această procedură, activele corporale vândute fiind cele menționate în inventarierea realizată de reprezentanții celor două părți anterior încheierii contractului de vânzare și finalizată prin procesul verbal de predare primire încheiat la 4 februarie 2002. Prin urmare obiectul contractului „active corporale” a fost determinat cu ocazia întocmirii inventarierii bunurilor din patrimoniu societății, cu referire la expertiza tehnică efectuată în procedura falimentului vânzătoarei, care stabilea evaluarea acestora. Cu alte cuvinte obiectul contractului determinabil în raport de evaluarea efectuată în procedura falimentului vânzătoarei, a fost determinat prin inventarierea prealabilă vânzării finalizată cu procesul verbal de predare preluare a bunurilor, ce face parte integrantă din contract așa cum prevede clauza de la pct. 8.4 din cuprinsul acestuia.
Recurenta-reclamantă a participat la inventarierea prealabilă a bunurilor ce urmau să-i intre în proprietate și a semnat procesul verbal de predare primire fără obiecțiuni, obligându-se să plătească pentru bunurile cumpărate și identificate în actele de inventariere prețul de 25 miliarde lei plus TVA, linia de îmbuteliere sucuri nefăcând obiectul vânzării așa cum se menționează expres în procesul verbal de predare-primire.
Raportat la temeiul de drept pe care recurenta reclamantă își fundamentează acțiunea introductivă, art. 1020 C. civ., curtea constată că ipoteza textului de lege nu este îndeplinită, de vreme ce, necontestat bunurile ce au făcut obiectul vânzării au fost predate cumpărătorului, care a confirmat primirea lor semnând procesul verbal de predare-primire.
Potrivit art. 1326 C. civ., vânzătorul este dator să predea lucrul vândut în măsura determinată prin contract, or, sub acest aspect activele corporale vândute au fost predate, astfel cum au fost inventariate în prealabil, prin participarea cumpărătorului, așa încât nu i se poate imputa vânzătorului neîndeplinirea obligației principale de predare a bunurilor de natură să impună concluzia desființării, chiar parțiale a contractului.
Este adevărat că vânzarea în cauză, respectiv vânzarea în bloc a bunurilor falitei, a fost „concepută” cu expresia măsurii înaintea desemnării obiectului său, așa cum rezultă din cuprinsul clauzei 2.3 din contract și se supune regulilor speciale instituite de art. 1329 și următ. C. civ. dar, sub acest aspect părțile au stabilit o stipulație contrară prin clauza înserată la art. 3.2 din contract potrivit căreia cumpărătorul are dreptul să semnaleze eventualele lipsuri și să ceară compensarea lor cu alte bunuri, fără modificarea prețului vânzării.
Prin urmare, chiar dacă reclamanta ar susține cu temei, că liniile de cale ferată sau conducta de gaz metan, nu corespund suprafețelor din procesul verbal de predare primire, potrivit celor convenite în contract, care este legea părților și lege pentru instanță, ea nu poate solicita modificarea prețului, în speță reducerea acestuia, ci numai compensarea cu alte bunuri, or, acțiunea sa introductivă nu a fost formulată în acești termeni.
Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel a examinat cauza numai pe excepția autorității de lucru judecat, susținerea recurentei este nefondată. Instanța de apel răspunzând motivelor de apel s-a pronunțat pe fondul cererii de rezoluțiune a contractului statuând în mod just că pârâta nu se face vinovată de neexecutarea obligațiilor asumate. Totodată instanța a examinat și chestiunea autorității de lucru judecat invocată de intimată în apărare, dar și din perspectiva faptului că reclamanta invoca în argumentarea sa dispozițiile privitoare la evicțiune respectiv art. 1348 C. civ. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, prima acțiune, soluționată prin sentința civilă nr. 3/2003 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 224/2004 a Înaltei Curți viza aplicarea dispozițiilor privitoare la evicțiune și nu la rezoluțiunea contractului. Hotărârea pronunțată nu conferă autoritate de lucru judecat deoarece obiectul și cauza acțiunii sunt diferite de obiectul și cauza prezentei acțiuni, dar împrejurările de fapt sunt aceleași, iar constatările instanței pe aceste aspecte, au putere de lucru judecat, în sensul că au o valoare probantă în a II-a acțiune. Autoritatea de lucru judecat se atașează dispozitivului hotărârii, adică la ceea ce a fost judecat, în prima acțiune, neîndeplinirea condițiilor evicțiunii. Considerentele instanței, decisive pentru a justifica soluția adoptată, se întemeiază în fapt pe predarea primirea efectivă a bunurilor inventariate consemnată în procesul verbal din 4 februarie 2002 și listele anexe acestuia, au putere de lucru judecat, deoarece nu se poate face abstracție de ceea ce constituie susținerea dispozitivului. Pretențiile alegate de reclamantă în cele două acțiuni se fundamentează pe aceeași situație de fapt, nepredarea activelor corporale ce au făcut obiectul vânzării și prin urmare ceea ce s-a reținut sub acest aspect prin prima hotărâre nu poate fi lipsit de efecte. Față de cele ce preced Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P. SA ALBA IULIA, împotriva deciziei nr. 60 din 14 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.