ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1907/2008

Asupra recursului

de față,

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.

Prin sentința nr. 574 din 16 iunie 2004

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins contestația formulată de

B.D.R. și B.E. împotriva dispoziției nr. 2626 din 16 martie 2004 emisă de

Primarul General al Municipiului București reținându-se că reclamanții nu au

prezentat nici un act de proprietate asupra imobilului situat în București.

Apelul declarat de reclamantul B.D.R. a fost respins prin decizia nr. 657 din

11 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu aceeași

motivare.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamantul B.D.R. susținând că aceasta a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 22 din Legea 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 9525 din 18

noiembrie 2005 a admis recursul, a casat decizia și a trimis dosarul la aceeași

curte de apel pentru evocarea fondului, reținându-se că, în sensul art. 22 din

Legea 10/2001 prin acte doveditoare se înțeleg nu numai actele juridice

translative de proprietate, ci orice acte juridice care atestă deținerea

proprietății de către persoana îndreptățită sau autorul acesteia la data

preluării abuzive.

S-a mai reținut că imobilul în litigiu a trecut

în proprietatea statului prin expropriere pe numele recurentului B.D.R. prin

decretul nr. 98/1989, iar potrivit art. 22

1

din Legea 10/2001, în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de

preluare este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar.

Recurentul a moștenit imobilul de la bunicul

său N.D., în baza certificatului de moștenitor suplimentar nr. 751/1984

eliberat de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 4. La rândul său N.D. a

moștenit imobilul de la mama sa, P.E. Conform certificatului de moștenitor nr.

426/1960 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului T. Vladimirescu, iar P.E.

a primit o parte din imobil de la mama sa, S.T. în baza actului dotai

autentificat sub nr. 1201/1902 la Judecătoria Ocolului

IV

București.

Recurentul a depus în recurs un înscris nou,

respectiv actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 445 din 26 ianuarie

1887 de fostul Tribunal Ilfov prin care a dovedit dreptul de proprietate asupra

imobilului al autoarei sale S.T.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, a admis apelul, a schimbat în tot sentința în sensul admiterii

contestației, anulării dispoziției nr. 2626/2004 emisă de pârât și obligarea

acestuia la emiterea unei noi dispoziții privind propunerea de acordare de

despăgubiri și înaintare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În rejudecare s-a efectuat o expertiză

topo pentru identificarea terenului care a concluzionat că imobilul este

afectat de detalii de sistematizare.

Având în vedere aceste concluzii

instanța de apel a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11

alin. (4), (5) și (7) precum și cele ale art. 26 alin. (l) din Legea 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a interpretat eronat prevederile

art. 21-23 din Legea 10/2001 potrivit cărora actele doveditoare trebuiau depuse

în termenul legal, în cursul derulării procedurii administrative.

Recursul nu este fondat.

Art. 23 al Legii 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele doveditoare ale

dreptului de proprietate se pot depune până la data soluționării notificării.

Potrivit acestui articol, entitatea investită

cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele

depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției motivate, iar stabilirea

momentului până la care persoana îndreptățită poate să depună actele

doveditoare nu limitează posibilitatea instanței, investită cu acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001 de a soluționa procesul

doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru instanță de a

soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară

demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție

recunoscut de art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil

recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, dovada dreptului de proprietate a

fost făcută de către reclamantul B.D.R. care a depus la filele nr. 13-14 ale

dosarului de fond copiile certificatelor de moștenitor nr. 751/1984 și nr.

426/1960 din care rezultă că este descendentul autoarei S.T.

De asemenea, reclamantul a depus și copia

titlului de proprietate al autoarei sale, la filele 7-9 ale dosarului de recurs

din primul ciclu procesual, respectiv actul de vânzare cumpărare încheiat în

anul 1887. Chiar dacă nu s-ar fi depus acest înscris în cauză ar fi operat

prezumția instituită de art. 24 al Legii 10/2001, cu modificările aduse prin

Legea 247/2005, potrivit căreia, în lipsa unor dovezi contrare existența și

întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. În cazul de față

imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 98/1989 de la reclamantul B.D.R.

În consecință, hotărârea pronunțată în cauză

este legală, iar recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 121 A

din 10 mai 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 20 martie 2008.