ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3648/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC A.F. SA a depus la data de 4 august 2006 la Curtea de Apel București contestație la executarea somației nr. 79133 emisă la 17 iulie 2006 de către A.D.S. Contestatoarea a arătat, în esență, că prin menționata somație a fost înștiințată despre existența unui debit în valoare de 2.598.498,86 RON, reprezentând redevență și penalități de întârziere, astfel cum rezultă din contractul de concesiune nr. 183 din 22 aprilie 2004. Contestatoarea a mai arătat că pentru aceeași sumă, Tribunalul Ialomița prin sentința nr. 468 din 11 noiembrie 2005 a constatat inexistența pretinsei creanțe, iar, prin sentința nr. 437 din 18 octombrie 2005, aceeași instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în îmbogățire fără just temei promovată de către A.D.S.

Curtea de Apel București, prin sentința nr. 48 din 22 februarie 2007, a respins cererea de suspendare pentru neplata cauțiunii; a admis contestația la executare formulată de contestatoarea SC A.F. SA, în contradictoriu cu intimata A.D.S., a anulat formele de executare efectuate de intimată și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Împotriva evocatei sentințe a formulat recurs A.D.S. Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii contestației la executare, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta a criticat, în esență, sentința Curții de Apel București pentru greșita aplicare și încălcarea legii, cu specială referire la dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 3 din O.U.G.

nr. 64/2005 și ale art. 3 din Legea nr. 190/2004, arătând în criticile formulate că instanța ce a soluționat contestația la executare a apreciat în mod eronat că executarea silită a început în baza contractului încheiat în anul 2000, deci, anterior intrării în vigoare a menționatelor acte normative. În opinia recurentei, prevederile Legii nr. 190/2004 „nu disting în raport de momentul în care a luat naștere raportul juridic și nici nu aduc vreo atingere drepturilor și obligațiilor părților stabilite sub imperiul altei legi”. În acest sens, recurenta mai arată că Legea nr. 190/2004 a conferit contractelor de concesiune încheiate de A.D.S. caracter de titlu executoriu, nefăcând nici o distincție între contractele de concesiune încheiate anterior și cele încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei legi”.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 372 C. proc. civ., executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Ori, în cazul de față, executarea silită a fost începută în baza contractului de concesiune nr. 183 din data de 24 aprilie 2000, neînvestit cu formulă executorie, contract a cărui valabilitate a încetat la 15 noiembrie 2000, încât dispozițiile Legii nr. 190/2004 și ale O.U.G. nr. 64/2005 invocate de recurentă în recursul formulat nu pot retroactiva, această „teză” susținută în argumentarea recursului încălcând art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., ceea ce bine a reținut și instanța de fond.

În consecință, constatând corecta aplicare de către Curtea de Apel București și a dispozițiilor art. 399 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora persoanele vătămate prin executare pot face contestație împotriva executării silite, nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită atrăgând sancțiunea anulării actului de executare nelegal efectuat, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de A.D.S., ca nefondat. Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.D.S. București împotriva sentinței nr. 48 din 22 februarie 2007 a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.