ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3654/2008

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 447 din 19

iunie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanți D.C.P. și D.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin primarul general, P.I. și SC R. SA, reținând, în esență,

următoarele:

Reclamanții D.C.P. și D.E. au chemat

în judecată pe pârâți, solicitând obligarea Municipiului București să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 90 situat în

București, și să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990 prin care SC R. SA a vândut pârâtului P.I.

apartamentul în litigiu, pe care l-au dobândit în baza contractului nr. 100

încheiat cu Oficiul pentru Construirea de Locuințe la data de 10 decembrie

1970, ce a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

223/1974, abuziv și ilegal.

Prima instanță a invocat, din

oficiu, inadmisibilitatea cererii pe această cale, întrucât Legea nr. 10/2001

constituie regimul juridic în materie și în vigoare la această dată, statuând o

procedură prealabilă pe care reclamanții ar fi trebuit să o urmeze, și, în

consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 401/A din 14 iunie

2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți D.C.P. și D.E.,

a anulat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la

Tribunalul București.

Instanța de apel, pentru a hotărî

astfel, a reținut că acțiunea formulată de reclamanți la prima instanță este o

acțiune în revendicare (primul capăt de cerere) și constatarea nulității

absolute a unui contract de vânzare-cumpărare (al doilea capăt de cerere) fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 213/1998 și

Legea nr. 112/1995.

Acțiunea a fost promovată la data de

11 aprilie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ca atare,

cererea reclamanților intră sub incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001, în

forma inițială, art. 46 în forma actuală.

Față de poziția procesuală a

reclamanților, în sensul că au renunțat la judecarea capătului de cerere

privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța de

apel a analizat numai cererea în revendicare, așa cum a fost investită inițial

instanța la data de 11 aprilie 2001.

Față de caracterul imprescriptibil

al acțiunii în revendicare care tinde la apărarea dreptului de proprietate,

aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu se poate reține

„caracterul inadmisibil al acțiunii în apărarea unui drept real important,

respectiv a dreptului de proprietate”.

În această situație, s-a

concluzionat că, prima instanță trebuia să soluționeze pe fond cererea și în

funcție de probatoriu avea de dat fie o soluție de respingere, fie de admitere

sau soluții arătate de lege, dar în nici un caz să respingă acțiunea ca

inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul P.I., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de

apel, casând sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului

București, a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deși putea să

facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. și

art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre rejudecare.

Celelalte critici formulate de

recurentul-pârât privesc fondul litigiului în sensul că locuința, urmare a

cererii de plecare definitivă din țară a reclamanților, a fost înstrăinată

către stat, iar acestora li se pot acorda în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri

reparatorii prevăzute de lege, pentru diferența dintre suma primită,

actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al

Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței.

În recurs, reclamanții au precizat

valoarea imobilului de 145.000 Euro, echivalentul a 522.000 RON, iar pârâtul a

depus adresa nr. 1151 din 23 ianuarie 2008 emisă de Direcția de Impozite și

Taxe Locale a Consiliului local al sectorului 3 din care reiese valoarea de impozitare

a apartamentului în anul 2001, de 311.904.000 lei, filele 16 și 18 dosar

recurs.

În ședința publică din 5 iunie 2008,

instanța, din oficiu, a invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. care

privesc ipoteza pronunțării hotărârii cu încălcarea competenței altei instanțe.

Examinând decizia, în raport de

motivul de ordine publică invocat din oficiu, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul, este fondat,

pentru următoarele considerente:

Hotărârea recurată, pronunțată la 14

iunie 2007, a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, față de

prevederile Legii nr. 219/2001.

Astfel, prin acțiunea promovată la

data de 11 aprilie 2001, reclamanții D.C.P. și D.E. au investit instanța cu

cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 90 situat în

București, și să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990, încheiat între pârâții S.C. Romconfort S.A.

și P.I., asupra aceluiași imobil, precizând că valoarea obiectului litigiului

este de peste 150.000.000 lei.

La solicitarea instanței, în recurs,

reclamanții au precizat că valoarea imobilului care face obiectul celor două

capete de cerere este de 145.000 Euro și față de paritatea Euro/leu, la data

introducerii acțiunii, 11 aprilie 2001, de 24.701 lei/Euro, valoarea era sub 5

miliarde lei, respectiv de 3.587.645.000 lei.

Prin urmare, față de obiectul

acțiunii și valoarea bunului care face obiectul celor două capete de cerere la

data introducerii acțiunii, precizată de reclamanți la suma de 145.000 Euro (

3.587.645.000 lei), competent să soluționeze apelul reclamanților era, la data

de 14 iunie 2007, tribunalul și nu curtea de apel.

Stabilirea competenței materiale se

face, potrivit art. 18

1

C. proc. civ., în raport de valoarea

imobilului la data introducerii acțiunii, chiar dacă ulterior ar interveni

modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Curtea de apel a fost investită

legal cu soluționarea apelului declarat de reclamanți la 4.07.2001, dată la

care tribunalul era competent să soluționeze, în primă instanță, cererile al

căror obiect avea o valoarea de peste 2 miliarde lei, însă, după această dată,

a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005, prin care dispozițiile legale

privitoare la competența după materie au fost modificate.

Articolul II din Legea nr. 219/2005,

în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, prevede, la alin. (2), că

„apelurile aflate pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi,

sunt de competența tribunalului se trimit al tribunale”.

Față de prevederea „potrivit

prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material

să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul pricinii și normele

de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005, iar

conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă

instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 5

miliarde lei.

Procesele și cererile al căror

obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc.

civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc.

civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea

apelurilor.

Așa fiind, în raport de obiectul

pricinii și valoarea acestuia de 3.587.645.000 lei, curtea de apel, care a

soluționat apelul reclamanților nesocotind prevederile art. II alin. (2) din

Legea nr. 219/2003, a încălcat competența tribunalului.

Pentru aceste considerente,

constatând că în speță sunt incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul P.I. și, fără să

analizeze motivele de recurs invocate de acesta, va casa hotărârea recurată,

iar conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite spre

judecarea apelului reclamanților Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul P.I.

împotriva deciziei nr. 401 A din 14 iunie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o

casează.

Trimite dosarul spre judecarea apelului

la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 iunie 2008 .