ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1128/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1541 din 27 septembrie 2005, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea reclamantului M.J., formulată în contradictoriu cu pârâții F.C. și

Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au

aparținut cultelor religioase din România, dispunând anularea deciziei nr. 427

din 14 octombrie 2004, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, că actul administrativ contestat a fost

dat cu aplicarea greșită a legii, cererea de retrocedare formulată de F.C. fiind

în mod greșit soluționată de către pârâta Comisia specială de retrocedare, în

temeiul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

501/2002, întrucât, în speță, ar fi fost aplicabilă procedura de drept comun în

materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către statul român –

procedură instituită de legea cadru în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta F.C.,

criticând-o întrucât a interpretat eronat probele administrate și dispozițiile

legale în materie.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Analizând actele dosarului și

cererea de recurs în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele.

Prin cererea introductivă de

instanță, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 427/2004 emisă de Comisia

Specială de Retrocedare, prin care s-a dispus retrocedarea nudei proprietăți a

imobilului situat în București. În acest imobil, în prezent funcționează

Spitalul P.D.C.A.

Ministerul de Justiție trebuia să

plătească, conform aceleiași decizii, o chirie lunară în raport de prevederile

H.G. nr. 244/2004.

F.C. a formulat cerere de restituire

a imobilului în anul 2003 și prin decizia în litigiu s-a restituit, deși legea -

cadru în această materie este Legea nr. 10/2001.

Procedura Legii nr. 10/2001 consacrată

de O.U.G. nr. 21/1997, O.U.G. nr. 13/1998, O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr.

94/2000 este aplicabilă la două categorii de imobile, respectiv imobile care au

aparținut organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților din România și

imobile care au aparținut cultelor religioase.

De necontestat este faptul că din

probele administrate, respectiv actele depuse la dosar, imobilul în discuție nu

este cuprins în categoria celor mai sus arătate.

Rezultă de asemenea din acte că

imobilul a intrat încă din anul 1926, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în patrimoniul SC A.S.M.I.O., membrii fondatori având calitatea de

medici.

Acest imobil a fost scos din

patrimoniul persoanelor juridice mai sus invocate prin decretul de

naționalizare, nu înainte, cum greșit se susține de recurentă.

Prin urmare, fără putință de tăgadă

și cum corect a reținut prima instanță, comunitatea minorităților naționale,

este continuatoarea persoanelor juridice titulare, de la care statul a preluat

bunurile.

Prin urmare, SC A.S.M.I.O. este

persoană juridică, fapt atestat de instanța de judecată care a autorizat

funcționarea acesteia în condițiile Legii nr. 10/2001 și de S.C.M.

Așa fiind, această persoană juridică,

subiect de drept distinct, nu poate fi considerată comunitate, cum de altfel

rezultă și din actul de constituire, referitor la scopul acesteia, acela de a

acorda ajutor tuturor celor lipsiți de mijloace, fără deosebire de națiune sau

credință, deci fără limitare la minoritatea evreiască.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte apreciază că în mod legal instanța Curții de Apel a stabilit că imobilul

în litigiu a aparținut unei persoane juridice de drept privat, care nu este o

comunitate, între imobil și o comunitate a minorităților evreiești, neexistând

vreo legătură în sens juridic.

Prin urmare, imobilul a fost greșit

introdus în categoria celor aparținând minorităților naționale, în speță

aplicându-se fără putință de tăgadă doar dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Fundația recurentă nu a dovedit cu

actele existente la dosar situația juridică din care ar rezulta că Spitalul P.D.C.A.

ar fi inclus în bunurile vizate de Decretul nr. 113/1940, astfel încât să fi

fost proprietară de drept a acestuia.

Corect Curtea de Apel a apreciat că

în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 501/2002, care constituie o

lege specială, această procedură nefiind aplicabilă imobilului restituit prin

decizia contestată.

Imobilul a aparținut unei persoane

juridice de drept privat, care nu poate fi considerată o comunitate și prin

urmare nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 16 din S.C.M., imobilul fiind

greșit introdus în categoria celor aparținând comunității evreiești.

Așadar, este cert că bunul nu poate fi

restituit F.C. sau F.C.E., neavând caracter de bun comunitar.

Față de toate aceste aspecte, Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și

temeinică, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat de F.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta F.C. împotriva sentinței civile nr. 1541 din 27 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2007.