ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1425/2008

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Rejudecând cauza în fond, după casare,

urmare deciziei nr. 1117 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

prin sentința nr. 167 din 12 noiembrie 2007, a admis acțiunea formulată de reclamantul

Municipiul Fălticeni - prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Fundația C. București

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anulând decizia nr.

592 din 14 septembrie 2005, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România și respingând, ca nefondată,

cererea a cărei soluționare a constituit obiectul deciziei respective, cerere prin

care pârâta Fundația C. solicita retrocedarea în natură a imobilului situat în Municipiul

Fălticeni, strada N.B. (strada C.V. și C.H.), județul Suceava.

Prin aceeași sentință,

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului,

invocată de pârâta Fundația C.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în ce privește excepția invocată de

pârâta Fundația C., că aceasta nu este fondată, acțiunea fiind introdusă de Primăria

Municipiului Fălticeni în numele acestei unități administrativ-teritoriale, în conformitate

cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 și art. 5 alin. (1) din O.U.G.

nr. 53/2002, potrivit cărora orașele, comunele și municipiile sunt persoane juridice

de drept public cu patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină. De asemenea,

a reținut instanța de fond, la introducerea acțiunii, Primarul Municipiului Fălticeni

a fost împuternicit în numele Municipiului Fălticeni, conform precizărilor depuse.

Pe fondul cauzei,

instanța de judecată a invocat concluziile expertizei în construcții efectuate în

cauză, reținând, raportat la acestea, că: imobilul de la data preluării de către

reclamantă se regăsește în forma și dimensiunile construcției actuale; extinderea

la clădire – constând în etajarea clădirii vechi și extinderea acesteia - reprezintă,

din punct de vedere constructiv și funcțional, soluții independente de vechea clădire;

adăugirile aduse au o suprafață desfășurată de 1.652 m.p., ceea ce reprezintă 59,4%

din suprafața actuală desfășurată a întregii clădiri; in cadrul raportului de expertiză,

pct. A, expertul concluzionează că întreaga clădire reprezintă un tot funcțional

și structural, astfel că nu se poate proceda la retrocedarea în natură a parterului.

Raportând aceste

concluzii ale expertizei tehnice la prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr.

94/2000 și constatând că, în speță, adăugirile aduse imobilului în discuție depășesc

50% din aria desfășurată actuală a construcției, instanța de fond a reținut că nu

se poate proceda la retrocedare, cu atât mai mult cu cât, și din punct de vedere

funcțional, nu numai ca pondere, imobilul actual reprezintă o unitate funcțională

și nu corpuri distincte de clădire cu funcțiuni separate.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Fundația

C., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 3 și 6 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea recursului,

recurenta își prezintă criticile aduse sentinței atacate, grupându-le după cum urmează:

În mod greșit,

instanța de judecată a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune în contencios

administrativ și a reținut-o spre soluționare, deși, în realitate, aceasta este

o acțiune pur civilă, având ca obiect constatarea nulității unui act juridic civil,

a cărei soluționare este de competența instanței civile. În acest sens, arată recurenta,

instanța de judecată ar fi trebuit să facă distincție între efectele pe care decizia

contestată le are față de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii și efectele

aceleași decizii față de terți, cum este și intimata-reclamantă în cauza de față.

Astfel, susține recurenta, pentru părțile implicate în procedura specială de retrocedare,

reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, decizia este un act administrativ, în timp ce

pentru terți, aceeași decizie reprezintă un act juridic pur civil, a cărui contestare

putea face obiectul judecății, intrând în competența materială a judecătoriei.

Instanța de fond

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale care reglementează capacitatea

procesuală a persoanelor juridice de drept public, respingând, în mod neîntemeiat,

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Fălticeni.

În acest sens, arată recurenta, instanța de fond a făcut o gravă confuzie între

calitatea primarului de reprezentant în justiție al municipiului, prevăzută de

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, și calitatea primarului de șef al administrației

publice locale.

III. Instanța

de fond a încălcat dispozițiile legale care reglementează obligativitatea parcurgerii

procedurii prealabile, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios

administrativ. Astfel, susține recurenta, din moment ce instanța de fond a apreciat

că acțiunea dedusă judecății este o acțiune de contencios administrativ, care se

judecă după regulile de procedură prevăzute de Legea nr. 554/2004, avea obligația

de a verifica îndeplinirea condiției referitoare la procedura prealabilă iar, în

lipsa acesteia, trebuia să respingă cererea ca inadmisibilă.

În mod greșit

instanța de fond și-a întemeiat soluția pe raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuat în cauză, acesta fiind fundamentat pe calcule neștiințifice și conținând

grave neconcordanțe între constatările din cuprinsul său și cele din concluzii;

așa fiind, susține recurenta, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice,

este necesară refacerea raportului de expertiză.

Instanța de fond

a tăcut o interpretare greșită a probelor administrate în cauză, fiind esențialmente

greșită concluzia acesteia potrivit căreia, întrucât „adăugirile aduse la imobil

depășesc 50% din aria desfășurată actuală a construcțiilor, în conformitate cu

art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, nu se poate proceda la retrocedare, cu

atât mai mult cu cât, și din punct de vedere funcțional, nu numai ca pondere, imobilul

actual reprezintă o unitate funcțională și nu corpuri distincte de clădire, cu funcțiuni

separate".

Instanța de fond,

dispunând respingerea ca nefondată a cererii de retrocedare a imobilului, a acordat

mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, încălcând astfel principiul

disponibilității. Astfel, susține recurenta, deși prin cererea de chemare în judecată

reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 592 din 19 septembrie 2005, prin care

s-a dispus restituirea în natură a imobilului, totuși, instanța s-a pronunțat și

cu privire la temeinicia cererii de retrocedare a imobilului, încălcând, astfel,

dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații. Procedând

astfel, arată recurenta, instanța de judecată a lipsit-o chiar de dreptul de a primi

măsuri reparatorii în echivalent, din moment ce nu s-a limitat să anuleze decizia

de retrocedare, ceea ce ar fi avut drept consecință reluarea procedurii în fața

Comisiei Speciale de Retrocedare, ci a stabilit că însăși cererea nu este întemeiată,

cu alte cuvinte, că solicitantul nu ar fi persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu toate motivele și criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat,

după cum se va arăta în continuare.

I.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea

deciziei nr. 592 din 14 septembrie 2005, emisă de Comisia Specială de Retrocedare

a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Conform dispozițiilor

art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, „deciziile Comisiei

Speciale de Retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios

administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen

de 30 de zile de la comunicarea acestora".

Față de obiectul

acțiunii și raportat la prevederile legale citate - care nu fac nici o distincție

între potențialii contestatori ai deciziei, după cum aceștia sunt subiecți ai actului

administrativ contestat sau terți față de acesta - în mod corect a constatat instanța

de fond că cererea reclamantului este o acțiune în contencios administrativ și a

reținut-o spre soluționare.

Conform prevederilor

art. 21 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată,

„injustiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de

primar sau de președintele consiliului județean". Or, așa cum rezultă din înscrisul

intitulat „precizări", semnat de Primarul Municipiului Fălticeni, acesta a

formulat cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al unității

administrativ-teritoriale, iar nu al Primăriei. Așa fiind, în mod corect instanța

de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă,

calitate de reclamant având unitatea administrativ-teritorială, iar nu Primăria.

Potrivit prevederilor

art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, „deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare

vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ (...)

în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora", hotărârea pronunțată de

instanța de contencios administrativ fiind „supusă căilor de atac potrivit Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004".

O.U.G. nr. 94/2000,

ce constituie temeiul acțiunii formulate de reclamantă, nu prevede, așadar, îndeplinirea

unei proceduri administrative prealabile contestării deciziei emise de Comisia Specială

de Retrocedare, actul normativ susmenționat, care are caracter special față de legea

contenciosului administrativ, făcând trimitere la Legea nr. 554/2004 numai în privința

judecării contestației, nu și a „procedurii prealabile".

Cum legea specială,

care derogă de la legea generală, prevede o acțiune directă în contencios administrativ,

rezultă că în mod corect a procedat instanța de fond judecând cauza fără a verifica

îndeplinirea condiției referitoare la procedura prealabilă, aceasta nefiind necesară.

IV.

Așa cum rezultă din actele dosarului, recurenta-pârâtă nu

a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză,

singura parte care a uzat de acest mijloc de apărare fiind intimatul-reclamant.

Mai mult decât atât, reprezentantul la fond al recurentei-pârâte, avocat O.C., a

declarat expres în fața primei instanțe că nu are obiectiuni la raportul de expertiză,

opunându-se amânării judecății pentru acest motiv.

Față de această

situație, nu pot fi reținute criticile formulate de recurentă cu privire la conținutul

și concluziile raportului de expertiză, cu implicații asupra temeiniciei soluției

pronunțate de instanța de fond, aceste critici reprezentând, practic, „obiectiuni"

la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la judecata în fond a cauzei,

formulate direct în recurs, ceea ce nu este admisibil.

V.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000, adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea

nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală.

În caz contrar,

nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat.

Cum, potrivit

raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, întreaga clădire în

discuție, în forma actuală, reprezintă „un tot funcțional și structural", iar

„adăugirile aduse vechii construcții au suprafața de cea. 1.652 m.p., ceea ce reprezintă

cea. 59,4% din suprafața actuală desfășurată a întregii clădiri", în mod corect

a reținut instanța de fond că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1

alin. (3) teza a din O.U.G. nr. 94/2000, mai sus citate, potrivit cărora, în această

ipoteză, „nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu

cel preluat".

VI.

După cum rezultă din conținutul „cereri de retrocedare"

adresată de recurenta-pârâtă Comisiei Speciale de Retrocedare, obiectul acesteia

îl constituie „restituirea în natură a imobilului". Obiectul cererii adresate

Comisiei de Retrocedare de către recurenta-pârâtă a fost, de asemenea, confirmat

de reprezentantul acesteia în fața instanței de fond, care a precizat că Fundația

C. a solicitat restituirea imobilului în natură, fără adăugire.

Or, tocmai acest

obiect al cererii adresate Comisiei de retrocedare de către recurenta-pârâtă l-a

avut în vedere instanța de fond atunci când, prin sentința pronunțată, a dispus,

pe lângă anularea deciziei nr. 592 din 14 septembrie 2005, și respingerea, ca nefondată,

a cererii de retrocedare a imobilului.

Această din urmă

măsură este, așadar, o consecință directă a anulării deciziei emise de Comisia Specială

de Retrocedare, prin care a fost admisă cererea de retrocedare în natură a imobilului,

în cauză nefiind vorba de o încălcare de către instanța de fond a principiului disponibilității,

așa cum susține recurenta, și nici de o „lipsire" a acesteia de dreptul de

a primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca

fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Fundația C. București, împotriva sentinței nr. 167 din 12 noiembrie

2007 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 aprilie 2008.