ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2038/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1332 din 3 mai

2005 dată de Tribunalul Constanța s-a admis acțiunea precizată a reclamantei SC

A.

P. SRL și s-a dispus obligarea pârâtei SC

T.A.

SRL la plata sumei de 786.483.537 lei cu titlu de daune, preț

reparații auto neachitate pentru facturi emise în perioada

31 noiembrie 2000 – 31 martie 2003 și a sumei de

591.031.747 lei,

reprezentând daune

rezultate din actualizarea sumelor datorate de

pârâtă pentru perioada 30 noiembrie 2000 - 31 martie 2003. De

asemenea, pârâta a mai fost obligată la plata diferenței

rezultată din

actualizarea la

momentul efectuării plății a sumelor cuprinse în

prezenta hotărâre și suma de 1.373.165.313 lei, precum și la plata

cheltuielilor

de judecată de 50.766.515 lei.

Apelul formulat de pârâta SC T.A. SRL Constanța, împotriva sentinței, a

fost respins, ca nefondat, prin

decizia

civilă nr. 130 din 29 mai 2006 dată de Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că raporturile

juridice

dintre părți își au izvorul în Protocolul nr. 534 din 9 iunie 2006,

care a fost încheiat pentru derularea în

bune condiții a obligațiilor

rezultate

din contractul lucrativ de colaborare nr. 948/1998 încheiat pentru executarea

de lucrări de reparații auto și utilaje și, respectiv

contractul

lucrativ de colaborare nr. 218/2000 încheiat pentru

efectuarea de trasporturi rutiere de mărfuri/persoane și prestații cu

utilaje

de construcții.

Prin protocolul menționat s-a convenit ca reclamanta să

repare parcul „SC O.R. SA administrat de pârâtă,

iar

devizele să fie întocmite de

reclamantă, urmând ca în baza lor să fie

emise facturile de plată către

pârâtă.

S-a reținut că, potrivit clauzelor

protocolului, reclamanta era

cea

care trebuia să încheie devizele și să emită facturile și nicidecum

SC O.R. SA așa cum a susținut pârâta, iar

faptul că prin

art. 7 din

contractele nr. 948/1999 și nr. 218/2000 s-a prevăzut ca

SC

O.R. S.A să verifice lunar balanța economico-

financiarâ,

privind activitatea comună, nu are nicio relevanță asupra

pretențiilor

reclamantei.

De asemenea, s-a mai avut în vedere că protocolul a fost

semnat de administratorul pârâtei, respectiv de B.G.,

același care a semnat și contractul nr. 218/2000.

Cu privire la expertiza efectuată în cauză

s-a constatat că s-au

avut

în vedere facturile întocmite de reclamantă, neexistând

neconcordanțe între acestea și evidențele

contabile ale părților și că neevidențierea în actele pârâtei a unor devize ori

procese verbale de

constatare a lucrărilor, nu duc la

concluzia că nu s-au efectuat întrucât aceste acte există, fiind prezentate de

reclamantă și

necontestate de beneficiara

lucrărilor, iar lucrările există faptic.

Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâta care a

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

, în

argumentarea căruia arată următoarele:

- Instanța apelului a considerat eronat

că facturile neacceptate la

plată

pot genera consecințe juridice, încălcând prevederile art. 969

C. civ.

- Sumele pretinse de reclamantă ca fiind

contravaloarea unor

operațiuni

de reparații auto nu au fost executate în concret, iar

documentele contabile prezentate nu îndeplinesc

condițiile necesare

pentru a produce efecte juridice.

- Avizele presupuselor reparații nu îndeplinesc condițiile

esențiale ale unor asemenea documente, în sensul

că le lipsește

obiectivul, semnătura și ștampila beneficiarului.

- Facturile emise de reclamanți nu sunt

semnate și ștampilate

de

beneficiarul presupuselor prestații și nu poate fi obligată la plata

unei sume pentru lucrări neefectuate.

Susține că aceste documente

sunt

unilaterale, fiind întocmite de către prestatorul de servicii și, în aceste

condiții este imposibilă stabilirea unor obligații de plată în

sarcina sa.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, Înalta Curte constată că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta a indicat ca temei

al recursului motivul

de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce

vizează lipsa de temei legal a deciziei atacate ori încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, în argumentarea expusă

anterior, acest motiv

apare ca fiind lipsit de conținut, neregăsindu-se.

Se constată că motivele invocate în

cuprinsul cererii de recurs vizează aspecte ce țin de temeinicia deciziei, de

stabilirea situației de

fapt

și respectiv de aprecierea dată probelor. Acestea nu pot face

obiectul controlului judiciar în această

fază procesuală în care, art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., limitează motivele ce

pot atrage

modificarea sau

casarea hotărârilor numai la cele de nelegalitate.

Așa fiind, în considerarea prevederilor art.

302

1

pct. c C. proc. civ.,

care prevăd sancțiunea ce se aplică în cazul cererilor

de recurs care nu cuprind motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și nici dezvoltarea lor, Înalta

Curte va constata

nulitatea cererii

de recurs a pârâtei SC T.A. SRL

Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Constată nulitatea cererii de recurs declarat de pârâta SC

T.A. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 130 din

29

mai 2006 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă,

fluvială și de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

mai 2006 .