ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2038/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1332 din 3 mai 2005 dată de Tribunalul Constanța s-a admis acțiunea precizată a reclamantei SC A. P. SRL și s-a dispus obligarea pârâtei SC T.A. SRL la plata sumei de 786.483.537 lei cu titlu de daune, preț reparații auto neachitate pentru facturi emise în perioada 31 noiembrie 2000 – 31 martie 2003 și a sumei de 591.031.747 lei, reprezentând daune rezultate din actualizarea sumelor datorate de pârâtă pentru perioada 30 noiembrie 2000 - 31 martie 2003. De asemenea, pârâta a mai fost obligată la plata diferenței rezultată din actualizarea la momentul efectuării plății a sumelor cuprinse în prezenta hotărâre și suma de 1.373.165.313 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 50.766.515 lei.

Apelul formulat de pârâta SC T.A. SRL Constanța, împotriva sentinței, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 130 din 29 mai 2006 dată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că raporturile juridice dintre părți își au izvorul în Protocolul nr. 534 din 9 iunie 2006, care a fost încheiat pentru derularea în bune condiții a obligațiilor rezultate din contractul lucrativ de colaborare nr. 948/1998 încheiat pentru executarea de lucrări de reparații auto și utilaje și, respectiv contractul lucrativ de colaborare nr. 218/2000 încheiat pentru efectuarea de trasporturi rutiere de mărfuri/persoane și prestații cu utilaje de construcții.

Prin protocolul menționat s-a convenit ca reclamanta să repare parcul „SC O.R. SA administrat de pârâtă, iar devizele să fie întocmite de reclamantă, urmând ca în baza lor să fie emise facturile de plată către pârâtă. S-a reținut că, potrivit clauzelor protocolului, reclamanta era cea care trebuia să încheie devizele și să emită facturile și nicidecum SC O.R. SA așa cum a susținut pârâta, iar faptul că prin art. 7 din contractele nr. 948/1999 și nr. 218/2000 s-a prevăzut ca SC O.R. S.A să verifice lunar balanța economico- financiarâ, privind activitatea comună, nu are nicio relevanță asupra pretențiilor reclamantei. De asemenea, s-a mai avut în vedere că protocolul a fost semnat de administratorul pârâtei, respectiv de B.G., același care a semnat și contractul nr. 218/2000.

Cu privire la expertiza efectuată în cauză s-a constatat că s-au avut în vedere facturile întocmite de reclamantă, neexistând neconcordanțe între acestea și evidențele contabile ale părților și că neevidențierea în actele pârâtei a unor devize ori procese verbale de constatare a lucrărilor, nu duc la concluzia că nu s-au efectuat întrucât aceste acte există, fiind prezentate de reclamantă și necontestate de beneficiara lucrărilor, iar lucrările există faptic. Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâta care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , în argumentarea căruia arată următoarele: - Instanța apelului a considerat eronat că facturile neacceptate la plată pot genera consecințe juridice, încălcând prevederile art. 969 C. civ.

- Sumele pretinse de reclamantă ca fiind contravaloarea unor operațiuni de reparații auto nu au fost executate în concret, iar documentele contabile prezentate nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a produce efecte juridice. - Avizele presupuselor reparații nu îndeplinesc condițiile esențiale ale unor asemenea documente, în sensul că le lipsește obiectivul, semnătura și ștampila beneficiarului. - Facturile emise de reclamanți nu sunt semnate și ștampilate de beneficiarul presupuselor prestații și nu poate fi obligată la plata unei sume pentru lucrări neefectuate. Susține că aceste documente sunt unilaterale, fiind întocmite de către prestatorul de servicii și, în aceste condiții este imposibilă stabilirea unor obligații de plată în sarcina sa.

Analizând actele și lucrările de la dosar, Înalta Curte constată că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Astfel, deși recurenta a indicat ca temei al recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează lipsa de temei legal a deciziei atacate ori încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în argumentarea expusă anterior, acest motiv apare ca fiind lipsit de conținut, neregăsindu-se. Se constată că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs vizează aspecte ce țin de temeinicia deciziei, de stabilirea situației de fapt și respectiv de aprecierea dată probelor. Acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în această fază procesuală în care, art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., limitează motivele ce pot atrage modificarea sau casarea hotărârilor numai la cele de nelegalitate. Așa fiind, în considerarea prevederilor art. 302 1 pct. c C. proc. civ., care prevăd sancțiunea ce se aplică în cazul cererilor de recurs care nu cuprind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și nici dezvoltarea lor, Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs a pârâtei SC T.A. SRL Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs declarat de pârâta SC T.A. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 130 din 29 mai 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2006 .