ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 534 E

pronunțată de Tribunalul Iași, la data de 14 octombrie 2005, s-a admis în parte

acțiunea promovată de reclamantul SC C.S.V.E. SRL București în contradictor cu

pârâta SC R. SRL Iași și, în consecință, s-a dispus rezilierea contractului nr.

402 din 30 aprilie 2002 încheiat de pârâți având ca obiect închirierea

spațiului comercial situat în Iași, str. Străpungerea Ștefan cel Mare, pârâta

fiind obligată la plata sumelor de 42.194 Ron cu titlu de daune, 661,41 Ron

chirie nedatorată și 5.258,62 RON cheltuieli de judecată, cererea de obligare

la plata diferenței de 517.524.822 lei daune și 3.230.184 lei chirie fiind

respinsă prin aceeași hotărâre.

Instanța de fond a reținut

realitatea contractului de închiriere având ca obiect un spațiu comercial în

suprafață de 4,5 m.p. în vederea desfășurării activității de schimb valutar pe

o durată, inițial de 2 ani, prelungită ulterior la 5 ani, data încetării prin

ajungere la termen fiind de 30 aprilie 2005.

Fără justificare, pârâta, în

calitate de locator a notificat-o pe reclamanta locatar la data de 25 aprilie

2004 să elibereze spațiul închiriat cu data de 15 mai 2004.

Cum reclamanta prin adresele

din 15 mai 2004 și 25 mai 2004 a făcut cunoscută pârâtei intenția sa de

continuare a locațiunii, instanța de fond a reținut culpa contractuală a

acesteia derivată din nesocotirea prevederilor art. 1420 pct. 3 și 1422 C. civ.,

situație în care despăgubirea reclamantei s-a apreciat ca îndreptățită față de

dispozițiile art. 1439 alin. (2) C. civ. și 1073 C. civ.

Curtea de Apel Iași, secția

comercială, prin decizia nr. 36 din 27 martie 2006, a admis apelul formulat de

pârâtă împotriva sentinței pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamantă.

Instanța de apel a reținut

că pentru orice modificare a contractului, potrivit art. 14 din Cap. VI,

trebuia încheiat un act adițional așa încât, în mod greșit instanța de fond a

dat eficiență înscrisului „Anexă” la contract, ignorându-se faptul că nu putea

fi perfectat act adițional la contractul 402 din 30 aprilie 2002 cu

valabilitate pe 2 ani, cu o anticipare de un an, contractul menționat fiind

402/30 aprilie 2003, altul decât cel menționat în acțiunea introductivă.

În contra acestei decizii a

declarat recurs reclamanta SC C.S.V.E. SRL București pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare arată că:

- instanța de apel a dat o

interpretare greșită contractului, deoarece din prevederile acestuia: 6, 14 și

17 rezultă intenția părților în a prelungi durata contractului anexele făcând

parte integrantă din contract;

- greșit a reținut instanța

că anexa se referă la alt contract, această anexă nefiind contestată de

intimată de la data tulburării provocate aprilie 2004 și până în martie 2006;

- instanța de apel a ignorat

prevederile art. 225 C. proc. civ. și nu a recunoscut valoarea de început de

proba scrisă refuzului intimatului de a se prezenta la interogatoriu legal

citată fiind cu această mențiune.

Intimata SC R. SRL Iași a

depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca

inadmisibil deoarece calea de atac împotriva sentinței este, potrivit art. 282

1

alin. (4) C. proc. civ., recursul, valoarea obiectului litigiului fiind până la

1 miliard de lei. Recursul este și nul față de faptul că prin motivele

formulate se critică netemeinicia hotărârii, nu nelegalitatea ei, iar dacă

aceste mențiuni nu ar fi primite, recursul urmează a fi respins ca nefondat și

menținută ca legală decizia atacată.

Recursul este fondat.

Verificându-și competența,

față de susținerea intimatei cu privire la incidența art. 282

1

C.

proc. civ.

Înalta Curte constată că

este competentă să soluționeze recursul pe fond, sentința pronunțată în cauză

fiind supusă și căii de atac a apelului, valoarea contractului de închiriere a

cărui reziliere se cere și la care se adaugă despăgubirile pretinse depășind un

miliard de lei.

regularitatea cererii de recurs în raport de exigența art. 302

1

alin. (1) pct. c C. proc. civ., se constată că motivele dezvoltate vizează

nelegalitatea hotărârii atacate așa încât susținerea intimatei în sensul că

acestea ar fi de netemeinicie nu poate fi primită.

coroborată a criticilor formulate și constată încălcarea prin decizia atacată a

prevederilor art. 969 C. civ., care instituie principiul forței obligatorii a

contractului, încălcare determinată de o greșită interpretare a clauzelor

contractului de închiriere în speță cât privește posibilitatea prelungirii

duratei lui și care configurează motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin contractul nr. 402 din

30 aprilie 2002, la art. 6 părțile au convenit durata încheierii la 2 ani „cu

posibilitatea de prelungire prin acordul ambelor părți” iar la art. 17:

„Prezentul contract se încheie în 2 (două) exemplare. Anexele fac parte

integrantă din contract și se încheie în același număr de exemplare”.

Drept urmare, anexa la acest

contract 402/30 aprilie 2002 (redactarea anului 2003 fiind o evidentă eroare

materială) având ca obiect „completare la art. 6: Durata contractului se

prelungește pe o perioadă de 5 ani, celelalte clauze ale contractului rămânând

neschimbată” face parte integrantă din contract conform art. 17.

Posibilitatea modificării

duratei contractului este prevăzută de chiar articolul care o reglementează, art.

14 reținut de instanța de apel referindu-se la alte modificări asupra cărora

convin părțile și care, acestea, se fac prin acte adiționale.

Realitatea acordului

părților pentru prelungirea duratei contractului este dovedită și în condițiile

art. 225 C. proc. civ., pârâta, nedepunând la dosar răspunsurile la

interogatoriul pe care instanța de fond l-a înmânat avocatului ei în ședința

din 2 iunie 2005.

Așa fiind, instanța de apel

trebuia să respingă nu numai criticile pârâtei privind competența instanței dar

și pe cele privind existența acordului de prelungire a duratei contractului,

situație în care Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va

modifica decizia atacată și va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței tribunalului pe care o va menține.

În aplicarea prevederilor art.

274 C. proc. civ., intimata va fi obligată să plătească recurentei suma de

1.056,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC C.S.V.E. SRL București împotriva deciziei nr. 36 din 27 martie

2006 a Curții de Apel Iași, secția comercială, modifică decizia recurată în

sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC R. SRL Iași împotriva sentinței

nr. 534 din 14 octombrie 2005 a Tribunalului Iași.

Obligă intimata – pârâtă SC

R. SRL Iași să plătească recurentei – reclamante suma de 1.056,3 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2007.