ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 295/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 295/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios
administrativ înregistrată la Curtea de Apel București la data de 22 septembrie
2005, reclamanta SC E.B. SA București (în prezent B.L.R. SA) a solicitat în
contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., anularea Deciziei nr. 389/19721
din 26 iulie 2005 emisă de pârâtă.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia atacată a fost obligată la plata
sumei de 2.560.296 lei și 175.553 lei cu titlu de penalități pentru perioada 9
noiembrie 1999 - 30 iunie 2005, fără ca pârâta să aibă în vedere împrejurarea
că obligația de a plăti T.V.A. a fost suspendată în mai multe rânduri, de Instanțele
de judecată.
Prin sentința
civilă nr. 295 din 8 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia
nr. 3360 din 11 octombrie 2006, a admis recursul declarat de reclamantă
împotriva acestei hotărâri, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre
rejudecare, aceleiași Instanțe, reținând că, dobânzile și penalitățile trebuiau
calculate doar pentru perioadele 9 noiembrie 1999 - 21 decembrie 1999 și 10
martie 2005 - 30 iunie 2005, când titlul executoriu privind datoria principală
era în ființă și în care a subzistat obligația de plată a T.V.A.
Rejudecând
cauza în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-
a
contencios
administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1263 din 15 mai 2007 a admis în
parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta B.L.R. SA în
contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C. A anulat în parte Decizia nr.
389/19721 din 26 iulie 2005, în ceea ce privește dobânzile și penalitățile
stabilite în sarcina reclamantei, menținând-o doar pentru suma 209.071 lei
dobânzi și 14.719,64 lei penalități.
Soluția este
motivată în considerarea deciziei de casare și față de rezultatele expertizei
efectuată în cauză.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs în termen pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. susținând în
esență că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, conform art. 7 din
Legea nr. 554/2005, și titlului 9 privind soluționarea contestațiilor formulate
împotriva actelor administrative fiscale din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,
întrucât nu a fost epuizată procedura administrativă, iar organul administrativ
nu a emis o decizie ce putea fi atacată în fata Instanței de contencios
administrativ.
Recurenta
critică sentința Instanței de Fond care și-a motivat soluția pe rezultatele
expertizei efectuate în cauză și pe considerentele deciziei de casare.
Se arată că
expertul nu a stabilit perioada de neexigibilitate a titlului executoriu, dacă
actul generator al obligațiilor a fost suspendat, perioada pentru care a fost
suspendat și după aceea urma să calculeze obligațiile datorate de societate.
Reclamanta nu
a obținut suspendarea executării actului administrativ potrivit legii
contenciosului administrativ astfel că neplata creanței certe, lichide și
exigibile stabilită de acest act, atrage calculul de majorări de întârziere.
Se motivează
că potrivit art. 10 din O.G. nr. 61/2002 exercitarea căilor de atac împotriva
actelor prin care s-au stabilit obligații de plată nu suspendă obligația de
plată a acestora și nici curgerea dobânzilor și penalităților de întârziere,
astfel că neexecutarea de către contribuabil a obligațiilor fiscale la momentul
la care acestea au devenit exigibile atrage obligarea sa la plata dobânzilor și
penalităților prevăzute de lege.
Analizând
hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, precum și în baza art. 304
1
C. proc. civ., Curtea respinge recursul pentru următoarele considerente:
Critica ce
vizează excepția inadmisibilității acțiunii pentru neepuizarea procedurii
administrative, nu poate fi reținută întrucât, prin sentința civilă nr. 295 din
8 februarie 2006 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins excepția de prematuritate a acțiunii
formulate de reclamantă precum și cea privind inadmisibilitatea cererii, iar
recursul formulat de reclamantă a vizat fondul contestației, prin respingerea
cererii de prima Instanță.
În cauză se
constată că în privința soluționării celor două excepții hotărârea nu a fost
recurată astfel că sub acest aspect, aceasta a rămas definitivă și irevocabilă.
Mai mult
aceste excepții nu au mai fost reiterate după casarea cauzei și trimiterea spre
rejudecare, fiind invocate direct în al doilea ciclu procesual în recurs.
De asemenea
nu s-a făcut dovada că de la data declarării litigiului, organul administrativ
ar fi soluționat plângerea prealabilă și ar fi emis o soluție la cererea băncii
prin finalizarea procedurii prealabile.
În cauză Înalta
Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3360 din 1 octombrie 2006 a admis
recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare pe fondul cauzei pentru
completarea probatoriului, în ceea ce privește perioadele pentru care urmează
fi calculate dobânzile și penalitățile și anume cele în care titlu executoriu
era în ființă, excluzând perioadele de suspendare a acestuia de către
Instanțele de judecată.
În acest fel
s-a statuat asupra dreptului reclamantei de a se adresa Instanței de judecată
în condițiile în care organul administrativ nu a soluționat plângerea
prealabilă.
Cu privire la
al doilea motiv de recurs se constată că în mod corect prima Instanță a avut în
vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de
casare, hotărârile Instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,
precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului.
Limitele
rejudecării fondului au fost determinate în decizia de casare respectiv completarea
probatoriului, restul hotărârii fiind în puterea lucrului judecat.
Instanța de
rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze pricina în cadrul
celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care Instanța de Recurs
a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.
În aceste
condiții critica de nelegalitate nu poate fi reținută întrucât Instanța de Recurs
în decizia de casare a statuat că pentru perioada în care obligația de plată a
băncii a fost suspendată de Instanțele judecătorești, aceasta nu mai poate fi
obligată la plata dobânzilor și penalităților de întârziere.
Expertiza
efectuată în cauză a avut în vedere obiectivele stabilite de Instanța de
judecată în raport cu decizia Instanței de Recurs și limitele casării dispuse
în speță.
Cum obligația
de plată era suspendată, aceasta nu era exigibilă pentru perioada respectivă.
Referirile la
exercitarea căilor de atac care nu atrag suspendarea sunt lipsite de relevanță,
întrucât în cauză suspendarea, s-a dispus de Instanța de judecată, fiind depuse
hotărârile judecătorești prin care s-a dispus suspendarea obligației de plată a
băncii.
În raport de
dispozițiile art. 315 C. proc. civ., criticile de nelegalitate ce vizează
probleme deja dezlegate de Instanța de Recurs, obligatorii pentru judecătorii
fondului, sunt neîntemeiate, motiv pentru care în baza art. 312 C. proc. civ.,
recursul a fost respins.
Cu privire la
cererea formulată de intimată, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor
de judecată în sumă de 12.138 RON, conform chitanței depuse la dosarul de fond
inițial Curtea a respins-o, având în vedere că partea nu a solicitat aceste
cheltuieli la fondul cauzei, nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege,
fiind o cerere nouă în recurs, contrar prevederilor art. 294
alin. (1) și art. 316 C. proc. civ.
Mai mult
pentru recuperarea cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.,
pârâta - intimată are la dispoziție alte căi prevăzute de lege și nu
solicitarea acesteia direct în recursul promovat de partea adversă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. împotriva sentinței civile nr. 1263
din 15 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Respinge
cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata B.L.R.
SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2008.