ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3360/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3360/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și

înregistrată sub nr. 32238/2/2005, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.B. SA București a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili București, solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța

să dispună anularea deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală și în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004,

suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a cauzei.

Reclamanta, susține în

motivarea acțiunii formulate, că prin decizia sus-menționată și care constituie

titlu de creanță, a fost obligată la plata sumei de 2.560.296 RON, cu titlu de

dobânzi și 175.553 RON, cu titlu de penalități de întârziere, sume calculate

pentru perioada 9 noiembrie 1999 - 30 iunie 2005, suma de plată fiind

individualizată în decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se susține nelegalitatea

deciziei contestate, deoarece nu a ținut seama de faptul că obligația fostei

Bănci D.F. și a succesoarei sale, E.B. SA, de a plăti T.V.A. restant, a fost suspendată

în mai multe rânduri de către instanțele de judecată și chiar mai mult,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost desființată pentru o anumită

perioadă.

Ca urmare, dobânzile și

penalitățile de întârziere trebuiau calculate doar pentru cele două perioade

când titlul executoriu era în ființă și în care a subzistat obligația de plată

a T.V.A., adică de la 9 noiembrie 1999, până la 21 decembrie 1999 și de la 10

martie 2005, până la 30 iunie 2005.

Pentru cea de-a doua

perioadă, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să

restituie reclamantei, suma de 985.424.296 lei, organul fiscal ar fi trebuit să

calculeze dobânzile și penalitățile, operând mai întâi compensarea datoriilor

reciproce.

Pentru perioada 11 noiembrie

1999 - 14 iunie 2001, nu ar fi trebuit să fie incluse în titlul de creanță

dobânzile și penalitățile, pentru că reclamanta, în acea perioadă, se afla sub

incidența art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată, privind procedura

reorganizării și a lichidării judiciare.

Referitor la cererea de

suspendare a executării deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, reclamanta

consideră că sunt îndeplinite cerințele art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâta Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabililor a depus întâmpinare, solicitând

respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal,

nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

S-a invocat, prin

întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii și prematurității acesteia,

deoarece reclamanta a formulat acțiunea la instanța de judecată, înainte de

împlinirea termenului de soluționare a contestației în calea administrativă și

înainte de epuizarea procedurii administrative prevăzute de art. 179 și urm.

din O.G. nr. 92/2003.

La termenul din 7 decembrie

2005, Curtea a pus în discuția părților, excepția lipsei calității procesuale

pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, excepție pe care a

considerat-o întemeiată și a admis-o, procedând la scoaterea sa din cauză.

Prin sentința civilă nr. 295

din 8 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității și

inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantei și ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a deciziei

contestate.

Referitor la cele două

excepții invocate prin întâmpinare de către pârâtă, instanța de fond a reținut

că acestea sunt neîntemeiate, excepția prematurității acțiunii, pentru că s-a

dovedit că nici după expirarea termenului de 45 zile prevăzut de art. 199 din

O.G. nr. 92/2003, organul fiscal competent nu a soluționat contestația

reclamantei, iar excepția inadmisibilității acțiunii, pentru că în lipsa

deciziei organului fiscal competent a soluționa contestația, conform art. 178

și 182, raportat la art. 187 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta este

vătămată într-un drept al său și este îndreptățită a cere verificarea

legalității deciziei în cauză, la instanța competentă.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că prin decizia nr. 1579 din 10 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost înlăturată obligația de plată stabilită în

sarcina reclamantei, prin procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie

1999, emis de Administrația Financiară Cluj Napoca, pentru suma de

1.070.622.096 lei T.V.A. și 2.549.328.555 lei majorări de întârziere, rezultând

o obligație de plată în cuantum de 34.094.546.064 lei, reprezentând T.V.A. și

majorări de întârziere aferente până la data întocmirii procesului-verbal de

control, respectiv 22 noiembrie 1999, astfel că baza de impunere stabilită prin

procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie 1999 a fost modificată și, nefiind achitată în termenul legal, au fost calculate dobânzi și

penalități de întârziere.

Conform art. 10 alin. (2)

din O.G. nr. 11/1996 și art. 10 din O.G. nr. 61/2002, exercitarea căilor de

atac împotriva actelor prin care s-au stabilit obligații de plată, nu suspendă

obligația de plată a acestora și în consecință, nu suspendă nici curgerea

dobânzilor și penalităților de întârziere.

Referitor la compensarea

sumei de 985.424.296 lei, reprezentând taxe de timbru datorate de Ministerul

Finanțelor Publice, reclamantei, se arată că, potrivit art. 111 alin. (3) și (4)

C. proc. fisc., compensarea se face de organul fiscal competent, la cererea

debitorului, în ordinea prevăzută de art. 110 alin. (2) sau din oficiu, ori de

câte ori constată existența unor creanțe reciproce, cu excepția sumelor

negative din deconturile de T.V.A., fără obținerea de rambursare.

Or, reclamanta nu a formulat

o cerere privind compensarea ca modalitate a stingerii creanțelor bugetare și

nu a probat existența unor creanțe reciproce, pentru ca organul fiscal emitent

al actului administrativ să efectueze o compensare din oficiu.

În ceea ce privește faptul

că pe perioada reorganizării judiciare, nu se datorează majorări și penalități

de întârziere, prima instanță a reținut că prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995

se aplică numai pentru perioada aplicării procedurii reglementate de acest act

normativ și numai pentru creanțele existente la data deschiderii procedurii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cât și motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată

cuprinde motive extrem de lapidare și contradictorii, astfel că apare ca fiind

practic nemotivată.

Susține recurentul că prin art.

1082 C. civ., legiuitorul a instituit o prezumție relativă a culpei în sarcina

debitorului care nu-și execută întocmai obligațiile și care trebuie obligat la

plata unor daune interese, prezumție de culpă reiterată prin art. 13 din O.G. nr.

11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, art. 12 din O.G. nr. 61/2002

privind colectarea creanțelor bugetare și art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002,

care prevăd expres că pe perioada de amânare sau eșalonare se datorează

majorări (nu și pe perioada suspendării executării acestor creanțe).

Câtă vreme o plată este,

însă, suspendată, nu se mai pune problema exigibilității sale și, deci, nu mai

este producătoare de dobânzi, afară de excepțiile prevăzute de lege sau de

voința părților, așa încât prima instanță a dat o interpretare greșită

dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 11/1996 și art. 10 alin. (3) din O.G. nr. 61/2002.

În speță, organul financiar

care a emis decizia nr. 389 din 26 iulie 2005, nu a ținut seama de faptul că

obligația fostei Bănci D.F. și a succesoarei sale E.B. SA de a plăti T.V.A.

restant, a fost suspendată în mai multe rânduri de către instanțele de

judecată, și chiar mai mult, pentru o anume perioadă a și fost desființată prin

hotărâre judecătorească.

În opinia recurentei,

procesul-verbal din 22 noiembrie 1999 al organului financiar care constituie

titlu executoriu, a fost executabil doar până la data primei suspendări de

executare, 21 decembrie 1999, devenind exigibil odată cu pronunțarea ultimei

soluții de Înalta Curte de Casație și Justiție, adică de la 10 martie 2005,

când banca a fost exonerată parțial de plata unei părți din T.V.A. și de

dobânzile corespunzătoare.

Cu privire la cererea de

compensare a datoriilor reciproce, recurenta arată că instanța a ignorat

dispozițiile art. 1144 C. civ., conform cărora compensația operează de drept în

puterea legii, datoria intimatei către E.B., fiind prevăzută printr-o hotărâre

judecătorească - sentința civilă nr. 1222 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă pe acest aspect.

Operând compensarea legală a

datoriilor reciproce, se micșora baza de calcul a dobânzilor și penalităților.

Modalitatea de calcul a

dobânzilor și penalităților formulată de recurenta-reclamantă, în funcție de

apărările formulate, susține aceasta, nu au fost nici un moment contestate de

intimata-pârâtă, astfel că suma totală ce o datorează banca, cu titlu de

dobânzi pentru cele două perioade, 9 noiembrie - 21 decembrie 1999 și 10 martie

- 30 iunie 2005, perioade în care obligația bugetară a fost în fiină (certă,

lichidă și exigibilă), este de 198.305,4 RON.

Intimata Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile,

Curtea îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Decizia nr. 389/19721 din 26

iulie 2005, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

și care constituie titlu executoriu, obligă pe recurentă la plata sumei de

2.560.296 RON cu titlu de dobânzi și 175.553 RON cu titlu de penalități de

întârziere, calculate pe perioada 9 noiembrie 1999 - 31 iunie 2005.

Se arată în cuprinsul

deciziei contestate că suma de plată, în raport cu care s-au calculat aceste

dobânzi și penalități de întârziere, ar fi fost individualizată prin decizia nr.

1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, lucru contestat

de către recurenta-reclamantă, pentru că dacă lucrurile s-ar fi prezentat în

acest mod, ar fi fost inutilă la emiterea unui alt titlu executoriu și ar fi

însemnat ca pentru aceeași obligație să se emită două titluri executorii.

Oricum, ceea ce contestă

recurenta-reclamantă, este modul de calcul al dobânzilor și penalităților,

susținând că ele au fost calculate eronat, luându-se în considerare întreaga

perioadă cuprinsă între 9 noiembrie 1999 și 30 iunie 2005, fără a se ține seama

de faptul că în anumite, perioade titlul de creanță a fost suspendat sau chiar

anulat de către instanțele judecătorești.

Esențial în dezlegarea

pricinii supusă judecății este de a se stabili dacă suspendarea executării unei

obligații bugetare dispuse de instanța judecătorească atrage sau nu suspendarea

calculării dobânzilor și penalităților (a daunelor interese) pe aceeași

perioadă.

Este îndeobște cunoscut

faptul că în situația în care debitorul unei obligații execută necorespunzător

sau cu întârziere, creditorul are dreptul să ceară despăgubiri (daune

interese), condiționat, însă, de îndeplinirea unor cerințe, și anume, obligația

să fie scadentă, iar întârzierea executării să se datoreze culpei debitorului.

Se instituie, astfel, o prezumție

de vinovăție - art. 1082 C. civ., în sarcina debitorului, prezumție care poate

fi, însă, răsturnată, atunci când el dovedește că întârzierea în executare se

datorează unei cauze străine.

În lucrarea „Teoria generală

a obligațiilor” (autori C.S. și C.B.) se arată în mod expres că dacă acea cauză

străină va determina suspendarea temporară a executării obligației, aceasta „va

face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru

aceasta”.

În speță, neexecutarea

obligației s-a datorat faptului că instanța judecătorească a suspendat

executarea și chiar a anulat-o prin hotărâre judecătorească definitivă, dar nu

irevocabilă.

Chiar și legislația specială

în domeniu, dă posibilitatea susținerii tezei menționate de legislația care reglementează

în general obligațiile, cum că este nelegală măsura de a se calcula dobânzi și

penalități de întârziere pentru perioada de suspendare a executării.

Instanța de fond și-a

argumentat soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe prevederile art. 10,

art. 12 și art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002, în sensul că debitorul

datorează dobânzi și penalități, și pentru perioada în care obligațiile

bugetare au fost amânate sau eșalonate, fără, însă, a observa că, deși organul

administrativ competent poate să dispună chiar și suspendarea executării,

atunci când enumera cazurile în care se acordă dobânzile și penalitățile,

printre acestea nu mai menționează și perioada de suspendare a executării.

Dacă legiuitorul ar fi dorit

ca daunele interese să se calculeze în absolut orice situație, ar fi precizat

acest lucru sau măcar ar fi menționat că dobânzile se calculează nu numai pe

perioada de amânare sau eșalonare, ci și în perioadele de suspendare a

executării.

Ca o concluzie la cele

expuse, se poate reține că atâta vreme cât legislația specială prevede doar

două excepții de la regula înscrisă în art. 1082 C. civ., și anume, în cazul executării cu întârziere a unei obligații bugetare, se calculează

dobânzi și pentru perioada de amânare sau eșalonare a plății, nemenționându-se

printre aceste excepții, și perioada de suspendare a executării, rezultă că

această ultimă perioadă se înscrie în regula generală, adică nu se calculează

daune interese. Este firesc să fie așa, deoarece câtă vreme o plată este

suspendată, nu se mai pun probleme exigibilității sale, creditorul neputând

solicita executarea silită a acesteia.

Recurenta-reclamantă, în

funcție de aceste apărări, a prezentat și un calcul al dobânzilor și

penalităților de întârziere, calcul ce a fost contestat, însă, de

intimata-pârâtă, care a solicitat că în cazul în care se admite acest punct de

vedere de către instanța de judecată, este necesar a se efectua un raport de

expertiză contabilă, pentru că numai un expert-specialist în aceste probleme

poate calcula în mod corect sumele datorate.

Este întemeiat punctul de

vedere al intimatei, numai o expertiză de specialitate în cadrul judecării acțiunii

în fața instanței de fond putând proceda la efectuarea calculelor dobânzilor și

penalităților datorate, în raport și cu susținerile recurentei, în sensul că

acestea trebuiau calculate doar pentru cele două perioade, când titlul

executoriu era în ființă și în care a subzistat obligația de plată a T.V.A. de

către bancă, 9 noiembrie 1999 - 21 decembrie 1999 și 10 martie 2005 - 30 iunie

2005.

În raport cu cele expuse,

Curtea va admite recursul și va casa sentința, cu trimitere la aceeași

instanță, pentru completarea probelor, în vederea pronunțării unei soluții

legale și temeinice.

Instanța de trimitere

urmează a face noi verificări și a indica cu exactitate expertului ce va fi

desemnat, perioadele pentru care urmează a fi calculate dobânzile și

penalitățile, și anume, cele în care titlu executoriu era în ființă, excluzând

perioadele de suspendare a acestuia de către instanțele de judecată.

Întrucât între părți există

neînțelegeri și cu privire la suma ce face obiectul litigiului de față (baza de

calcul a dobânzilor și penalităților), în sensul dacă aceasta a fost stabilită

sau nu printr-o hotărâre judecătorească, în rejudecare instanța de fond,

eventual în urma suplimentării probatoriului, trebuie să lămurească și acest

aspect, astfel încât lucrarea de expertiză să stabilească cu exactitate, în

raport și cu această sumă, obligațiile bugetare pe care le-ar avea

recurenta-reclamantă.

Cât privește critica

recurentei, referitoare la soluționarea greșită a capătului de cerere privind

compensarea cheltuielilor de judecată cu obligația bugetară a E.B., se constată

că aceasta este neîntemeiată.

Așa cum corect reține

instanța de fond, potrivit art. 111 alin. (3) și (4) C. proc. fisc.,

compensarea este de atributul organului fiscal competent la cererea debitorului

sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz

în ordinea prevăzută la art. 110 alin. (2).

Compensația, în speță, nu

operează de plin drept conform art. 1144 C. civ., așa cum susține recurenta-reclamantă, ci la cererea expresă a acesteia, pentru că vizează compensarea unor

cheltuieli de judecată ce i-au fost acordate de instanța de judecată, fiind obligația

organului financiar de a le plăti. Art. 111 alin. (4) C. proc. fisc., lasă la

latitudinea organului fiscal, efectuarea compensării din oficiu a unor creanțe

reciproce, neconstituind, deci, o obligativitate în acest sens.

Pentru considerentele expuse,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., va admite recursul și va casa sentința, cu trimitere la aceeași instanță, pentru

completarea probatoriului, necesar pronunțării unei soluții legale și

temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC

E.B. SA București împotriva sentinței civile nr. 295 din 8 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2006.