ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3360/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată sub nr. 32238/2/2005, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.B. SA București a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să dispună anularea deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Reclamanta, susține în motivarea acțiunii formulate, că prin decizia sus-menționată și care constituie titlu de creanță, a fost obligată la plata sumei de 2.560.296 RON, cu titlu de dobânzi și 175.553 RON, cu titlu de penalități de întârziere, sume calculate pentru perioada 9 noiembrie 1999 - 30 iunie 2005, suma de plată fiind individualizată în decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se susține nelegalitatea deciziei contestate, deoarece nu a ținut seama de faptul că obligația fostei Bănci D.F. și a succesoarei sale, E.B. SA, de a plăti T.V.A. restant, a fost suspendată în mai multe rânduri de către instanțele de judecată și chiar mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost desființată pentru o anumită perioadă.

Ca urmare, dobânzile și penalitățile de întârziere trebuiau calculate doar pentru cele două perioade când titlul executoriu era în ființă și în care a subzistat obligația de plată a T.V.A., adică de la 9 noiembrie 1999, până la 21 decembrie 1999 și de la 10 martie 2005, până la 30 iunie 2005. Pentru cea de-a doua perioadă, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să restituie reclamantei, suma de 985.424.296 lei, organul fiscal ar fi trebuit să calculeze dobânzile și penalitățile, operând mai întâi compensarea datoriilor reciproce. Pentru perioada 11 noiembrie 1999 - 14 iunie 2001, nu ar fi trebuit să fie incluse în titlul de creanță dobânzile și penalitățile, pentru că reclamanta, în acea perioadă, se afla sub incidența art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată, privind procedura reorganizării și a lichidării judiciare.

Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, reclamanta consideră că sunt îndeplinite cerințele art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal, nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. S-a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii și prematurității acesteia, deoarece reclamanta a formulat acțiunea la instanța de judecată, înainte de împlinirea termenului de soluționare a contestației în calea administrativă și înainte de epuizarea procedurii administrative prevăzute de art. 179 și urm. din O.G.

nr. 92/2003. La termenul din 7 decembrie 2005, Curtea a pus în discuția părților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, excepție pe care a considerat-o întemeiată și a admis-o, procedând la scoaterea sa din cauză. Prin sentința civilă nr. 295 din 8 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei și ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a deciziei contestate. Referitor la cele două excepții invocate prin întâmpinare de către pârâtă, instanța de fond a reținut că acestea sunt neîntemeiate, excepția prematurității acțiunii, pentru că s-a dovedit că nici după expirarea termenului de 45 zile prevăzut de art. 199 din O.G.

nr. 92/2003, organul fiscal competent nu a soluționat contestația reclamantei, iar excepția inadmisibilității acțiunii, pentru că în lipsa deciziei organului fiscal competent a soluționa contestația, conform art. 178 și 182, raportat la art. 187 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta este vătămată într-un drept al său și este îndreptățită a cere verificarea legalității deciziei în cauză, la instanța competentă. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 1579 din 10 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost înlăturată obligația de plată stabilită în sarcina reclamantei, prin procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie 1999, emis de Administrația Financiară Cluj Napoca, pentru suma de 1.070.622.096 lei T.V.A.

și 2.549.328.555 lei majorări de întârziere, rezultând o obligație de plată în cuantum de 34.094.546.064 lei, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente până la data întocmirii procesului-verbal de control, respectiv 22 noiembrie 1999, astfel că baza de impunere stabilită prin procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie 1999 a fost modificată și, nefiind achitată în termenul legal, au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere. Conform art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 11/1996 și art. 10 din O.G. nr. 61/2002, exercitarea căilor de atac împotriva actelor prin care s-au stabilit obligații de plată, nu suspendă obligația de plată a acestora și în consecință, nu suspendă nici curgerea dobânzilor și penalităților de întârziere.

Referitor la compensarea sumei de 985.424.296 lei, reprezentând taxe de timbru datorate de Ministerul Finanțelor Publice, reclamantei, se arată că, potrivit art. 111 alin. (3) și (4) C. proc. fisc., compensarea se face de organul fiscal competent, la cererea debitorului, în ordinea prevăzută de art. 110 alin. (2) sau din oficiu, ori de câte ori constată existența unor creanțe reciproce, cu excepția sumelor negative din deconturile de T.V.A., fără obținerea de rambursare. Or, reclamanta nu a formulat o cerere privind compensarea ca modalitate a stingerii creanțelor bugetare și nu a probat existența unor creanțe reciproce, pentru ca organul fiscal emitent al actului administrativ să efectueze o compensare din oficiu.

În ceea ce privește faptul că pe perioada reorganizării judiciare, nu se datorează majorări și penalități de întârziere, prima instanță a reținut că prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 se aplică numai pentru perioada aplicării procedurii reglementate de acest act normativ și numai pentru creanțele existente la data deschiderii procedurii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cât și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată cuprinde motive extrem de lapidare și contradictorii, astfel că apare ca fiind practic nemotivată.

Susține recurentul că prin art. 1082 C. civ., legiuitorul a instituit o prezumție relativă a culpei în sarcina debitorului care nu-și execută întocmai obligațiile și care trebuie obligat la plata unor daune interese, prezumție de culpă reiterată prin art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, art. 12 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare și art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002, care prevăd expres că pe perioada de amânare sau eșalonare se datorează majorări (nu și pe perioada suspendării executării acestor creanțe). Câtă vreme o plată este, însă, suspendată, nu se mai pune problema exigibilității sale și, deci, nu mai este producătoare de dobânzi, afară de excepțiile prevăzute de lege sau de voința părților, așa încât prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 10 din O.G.

nr. 11/1996 și art. 10 alin. (3) din O.G. nr. 61/2002. În speță, organul financiar care a emis decizia nr. 389 din 26 iulie 2005, nu a ținut seama de faptul că obligația fostei Bănci D.F. și a succesoarei sale E.B. SA de a plăti T.V.A. restant, a fost suspendată în mai multe rânduri de către instanțele de judecată, și chiar mai mult, pentru o anume perioadă a și fost desființată prin hotărâre judecătorească. În opinia recurentei, procesul-verbal din 22 noiembrie 1999 al organului financiar care constituie titlu executoriu, a fost executabil doar până la data primei suspendări de executare, 21 decembrie 1999, devenind exigibil odată cu pronunțarea ultimei soluții de Înalta Curte de Casație și Justiție, adică de la 10 martie 2005, când banca a fost exonerată parțial de plata unei părți din T.V.A.

și de dobânzile corespunzătoare. Cu privire la cererea de compensare a datoriilor reciproce, recurenta arată că instanța a ignorat dispozițiile art. 1144 C. civ., conform cărora compensația operează de drept în puterea legii, datoria intimatei către E.B., fiind prevăzută printr-o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr. 1222 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă pe acest aspect. Operând compensarea legală a datoriilor reciproce, se micșora baza de calcul a dobânzilor și penalităților. Modalitatea de calcul a dobânzilor și penalităților formulată de recurenta-reclamantă, în funcție de apărările formulate, susține aceasta, nu au fost nici un moment contestate de intimata-pârâtă, astfel că suma totală ce o datorează banca, cu titlu de dobânzi pentru cele două perioade, 9 noiembrie - 21 decembrie 1999 și 10 martie - 30 iunie 2005, perioade în care obligația bugetară a fost în fiină (certă, lichidă și exigibilă), este de 198.305,4 RON.

Intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Curtea îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Decizia nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și care constituie titlu executoriu, obligă pe recurentă la plata sumei de 2.560.296 RON cu titlu de dobânzi și 175.553 RON cu titlu de penalități de întârziere, calculate pe perioada 9 noiembrie 1999 - 31 iunie 2005. Se arată în cuprinsul deciziei contestate că suma de plată, în raport cu care s-au calculat aceste dobânzi și penalități de întârziere, ar fi fost individualizată prin decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, lucru contestat de către recurenta-reclamantă, pentru că dacă lucrurile s-ar fi prezentat în acest mod, ar fi fost inutilă la emiterea unui alt titlu executoriu și ar fi însemnat ca pentru aceeași obligație să se emită două titluri executorii.

Oricum, ceea ce contestă recurenta-reclamantă, este modul de calcul al dobânzilor și penalităților, susținând că ele au fost calculate eronat, luându-se în considerare întreaga perioadă cuprinsă între 9 noiembrie 1999 și 30 iunie 2005, fără a se ține seama de faptul că în anumite, perioade titlul de creanță a fost suspendat sau chiar anulat de către instanțele judecătorești. Esențial în dezlegarea pricinii supusă judecății este de a se stabili dacă suspendarea executării unei obligații bugetare dispuse de instanța judecătorească atrage sau nu suspendarea calculării dobânzilor și penalităților (a daunelor interese) pe aceeași perioadă. Este îndeobște cunoscut faptul că în situația în care debitorul unei obligații execută necorespunzător sau cu întârziere, creditorul are dreptul să ceară despăgubiri (daune interese), condiționat, însă, de îndeplinirea unor cerințe, și anume, obligația să fie scadentă, iar întârzierea executării să se datoreze culpei debitorului.

Se instituie, astfel, o prezumție de vinovăție - art. 1082 C. civ., în sarcina debitorului, prezumție care poate fi, însă, răsturnată, atunci când el dovedește că întârzierea în executare se datorează unei cauze străine. În lucrarea „Teoria generală a obligațiilor” (autori C.S. și C.B.) se arată în mod expres că dacă acea cauză străină va determina suspendarea temporară a executării obligației, aceasta „va face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta”. În speță, neexecutarea obligației s-a datorat faptului că instanța judecătorească a suspendat executarea și chiar a anulat-o prin hotărâre judecătorească definitivă, dar nu irevocabilă. Chiar și legislația specială în domeniu, dă posibilitatea susținerii tezei menționate de legislația care reglementează în general obligațiile, cum că este nelegală măsura de a se calcula dobânzi și penalități de întârziere pentru perioada de suspendare a executării.

Instanța de fond și-a argumentat soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe prevederile art. 10, art. 12 și art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002, în sensul că debitorul datorează dobânzi și penalități, și pentru perioada în care obligațiile bugetare au fost amânate sau eșalonate, fără, însă, a observa că, deși organul administrativ competent poate să dispună chiar și suspendarea executării, atunci când enumera cazurile în care se acordă dobânzile și penalitățile, printre acestea nu mai menționează și perioada de suspendare a executării. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca daunele interese să se calculeze în absolut orice situație, ar fi precizat acest lucru sau măcar ar fi menționat că dobânzile se calculează nu numai pe perioada de amânare sau eșalonare, ci și în perioadele de suspendare a executării.

Ca o concluzie la cele expuse, se poate reține că atâta vreme cât legislația specială prevede doar două excepții de la regula înscrisă în art. 1082 C. civ., și anume, în cazul executării cu întârziere a unei obligații bugetare, se calculează dobânzi și pentru perioada de amânare sau eșalonare a plății, nemenționându-se printre aceste excepții, și perioada de suspendare a executării, rezultă că această ultimă perioadă se înscrie în regula generală, adică nu se calculează daune interese. Este firesc să fie așa, deoarece câtă vreme o plată este suspendată, nu se mai pun probleme exigibilității sale, creditorul neputând solicita executarea silită a acesteia.

Recurenta-reclamantă, în funcție de aceste apărări, a prezentat și un calcul al dobânzilor și penalităților de întârziere, calcul ce a fost contestat, însă, de intimata-pârâtă, care a solicitat că în cazul în care se admite acest punct de vedere de către instanța de judecată, este necesar a se efectua un raport de expertiză contabilă, pentru că numai un expert-specialist în aceste probleme poate calcula în mod corect sumele datorate. Este întemeiat punctul de vedere al intimatei, numai o expertiză de specialitate în cadrul judecării acțiunii în fața instanței de fond putând proceda la efectuarea calculelor dobânzilor și penalităților datorate, în raport și cu susținerile recurentei, în sensul că acestea trebuiau calculate doar pentru cele două perioade, când titlul executoriu era în ființă și în care a subzistat obligația de plată a T.V.A.

de către bancă, 9 noiembrie 1999 - 21 decembrie 1999 și 10 martie 2005 - 30 iunie 2005. În raport cu cele expuse, Curtea va admite recursul și va casa sentința, cu trimitere la aceeași instanță, pentru completarea probelor, în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice. Instanța de trimitere urmează a face noi verificări și a indica cu exactitate expertului ce va fi desemnat, perioadele pentru care urmează a fi calculate dobânzile și penalitățile, și anume, cele în care titlu executoriu era în ființă, excluzând perioadele de suspendare a acestuia de către instanțele de judecată.

Întrucât între părți există neînțelegeri și cu privire la suma ce face obiectul litigiului de față (baza de calcul a dobânzilor și penalităților), în sensul dacă aceasta a fost stabilită sau nu printr-o hotărâre judecătorească, în rejudecare instanța de fond, eventual în urma suplimentării probatoriului, trebuie să lămurească și acest aspect, astfel încât lucrarea de expertiză să stabilească cu exactitate, în raport și cu această sumă, obligațiile bugetare pe care le-ar avea recurenta-reclamantă. Cât privește critica recurentei, referitoare la soluționarea greșită a capătului de cerere privind compensarea cheltuielilor de judecată cu obligația bugetară a E.B., se constată că aceasta este neîntemeiată.

Așa cum corect reține instanța de fond, potrivit art. 111 alin. (3) și (4) C. proc. fisc., compensarea este de atributul organului fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz în ordinea prevăzută la art. 110 alin. (2). Compensația, în speță, nu operează de plin drept conform art. 1144 C. civ., așa cum susține recurenta-reclamantă, ci la cererea expresă a acesteia, pentru că vizează compensarea unor cheltuieli de judecată ce i-au fost acordate de instanța de judecată, fiind obligația organului financiar de a le plăti. Art. 111 alin. (4) C. proc. fisc., lasă la latitudinea organului fiscal, efectuarea compensării din oficiu a unor creanțe reciproce, neconstituind, deci, o obligativitate în acest sens.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., va admite recursul și va casa sentința, cu trimitere la aceeași instanță, pentru completarea probatoriului, necesar pronunțării unei soluții legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC E.B. SA București împotriva sentinței civile nr. 295 din 8 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2006.