ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 485/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 228

din 28 iunie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta Școala cu clasele I -

VIII Diniaș, județul Timiș, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României -

Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase din România, Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș și Primăria

comunei Peciu Nou, județul Timiș.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a luat cunoștință de decizia

atacată, decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, emisă de Guvernul României -

Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase din România, la data de 22 iunie 2005, când i-a fost

comunicată. Numai așa se poate explica, arată judecătorul fondului, încheierea

contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, în baza Legii nr.

501/2002.

Fără a se pronunța explicit

asupra excepției de tardivitate a formulării contestației, ridicată de cea de-a

doua pârâtă prin întâmpinare, prima instanță examinează și fondul pricinii,

stabilind că actul administrativ este legal, fiind emis cu respectarea

prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 501/2002. Acest act normativ conține prevederi

speciale în raport cu cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 și Legea

învățământului nr. 84/1995, invocate de reclamantă, astfel că se aplică cu

prioritate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal, reclamanta Școala cu clasele I - VIII Diniaș,

județul Timiș, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., pentru următoarele motive:

nici un temei, reține că actul atacat i-a fost comunicat de către Comisia

specială de retrocedare, la data de 22 iunie 2005. În realitate, susține

recurenta, decizia i-a fost comunicată abia la data de 14 noiembrie 2005, prin

adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005 și numai după ce solicitase expres

Comisiei, printr-o cerere, acest lucru.

Încălcând principiul rolului

activ al judecătorului, instanța nu a solicitat Comisiei dovada de comunicare a

deciziei către reclamantă, ci s-a mărginit să accepte fără rezerve simplele

afirmații ale pârâtei Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș.

cauzei este greșită, mai susține recurenta, întrucât instanța s-a limitat la a

combate aplicabilitatea unor texte de lege invocate în acțiune, dar nu s-a

pronunțat cu privire la motivul esențial de nelegalitate a deciziei, arătat la

pct. 1 din cererea de chemare în judecată: imobilul solicitat la retrocedare nu

a avut niciodată utilitate religioasă; a fost edificat de comunitatea locală în

anii 1900 - 1920, având mereu destinație de unitate de învățământ (Școală cu

clasele I - IV, apoi I - VII și, în prezent I - VIII). Deși, potrivit

prevederilor cuprinse în art. 13 din H.G. nr. 1164/2002 Comisia specială de

retrocedare avea obligația să clarifice „evoluția istorică și juridică a

preluării respective”, nu s-a întreprins nimic în acest sens.

Chiar prin acțiunea

introductivă, reclamanta a solicitat audierea unor martori pentru lămurirea

acestor aspecte, iar pe parcursul soluționării cauzei s-a cerut și efectuarea

unei expertize judiciare în construcții, dar instanța de fond a apreciat,

contrar prevederilor art. 129 C. proc. civ., că aceste probe nu sunt utile

pentru justa soluționare a cauzei.

În plus, mai arată

recurenta, instanța de fond a ignorat atât înscrisurile aflate în dosarul

administrativ al Comisiei, cât și cele pe care le-a prezentat în etapa

judiciară a cauzei, din care rezultă reaua credință a intimatei Parohia

Ortodoxă Sârbă Diniaș, care a cerut restituirea în natură a imobilului, deși

știa că acesta nu mai exista în natură, fiind demolat anterior edificării

construcțiilor cu destinație inițială și permanentă de învățământ, evidențiate

în Cartea funciară sub nr. 251 - 252.

Prin întâmpinarea formulată

în recurs la data de 2 noiembrie 2006, intimata Comisia specială de retrocedare

a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că soluția primei

instanțe, atât în ceea ce privește excepția de tardivitate, cât și în ceea ce

privește fondul pricinii, este corectă.

Această intimată a susținut

că faptul încheierii contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă

Diniaș, la data de 22 iunie 2005, echivalează cu comunicarea deciziei nr. 355

din 24 iunie 2004.

Cât privește fondul cauzei,

intimata a arătat că susținerea edificării unor construcții noi în raport cu

cele existente la data preluării, este ineficientă, întrucât prevederea

cuprinsă în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, modificată și

completată prin O.U.G. nr. 209/2005, aprobată, cu modificări și completări prin

Legea nr. 236/2006, a fost introdusă după emiterea deciziei contestate, iar

potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispunea numai pentru viitor.

Eventualele îmbunătățiri

invocate de recurentă, pot fi valorificate pe calea dreptului comun, conform

art. 4 alin. (4) din ordonanță.

Referitor la situația

juridică a imobilului retrocedat, intimata susține că nu era obligată să

efectueze demersurile pretinse de recurentă, întrucât, pe de o parte,

prevederile cuprinse în pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 94/2000 au caracter dispozitiv și, pe de altă parte, din relațiile

comunicate de către Primăria comunei Peciu Nou „nu reiese demolarea construcției

existente la momentul preluării abuzive și nici construirea, ulterior preluării

abuzive, a două corpuri noi de clădire”.

În recurs a formulat

întâmpinare și intimata Primăria comunei Peciu Nou, solicitând admiterea

recursului.

Această intimată a arătat că

imobilul revendicat de Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș nu mai există în natură,

astfel că nu sunt întrunite condițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Casa

parohială a fost demolată, iar pe terenul înscris în C.F. nr. 512, nr. top 120,

se află în prezent școala și grădinița, construite ulterior. De altfel,

directorul școlii care a semnat memoriul de recurs, este el însuși membru al

comunității sârbe din comună și cunoaște direct situația imobilului.

Examinând sentința atacată,

prin prisma recursului declarat și a întâmpinărilor formulate, dar și potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată:

În considerentele sentinței

examinate judecătorul fondului a tranșat contestația cu care era învestit atât

pe excepție, cât și pe fond, contravenind prin aceasta prevederilor cuprinse în

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „instanța se va pronunța

mai întâi, asupra excepțiilor de procedură, care fac de prisos cercetarea în

fond a pricinii”.

În plus, din practicaua

încheierii de dezbateri din ședința publică de la 21 iunie 2006 rezultă că

excepția ridicată de intimata Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș nu a fost pusă în

discuția contradictorie a părților prezente, care au pus concluzii numai pe

fondul pricinii, încălcându-se, astfel, mai multe principii care guvernează

procesul civil, inclusiv principiul dreptului la apărare.

Primul motiv de recurs ce

cuprinde critici legate de modul în care instanța de fond a soluționat excepția

tardivității, este fondat.

Într-adevăr, potrivit art. 2

alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 501/2002, „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi

atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază

teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la

comunicarea acestora”.

Cum potrivit art. 8 din

decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, aceasta a fost comunicată, din oficiu, numai

solicitantului (Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș) și unității deținătoare

(Primăria comunei Peciu Nou, județul Timiș), rezultă că recurentei, terț, nu i

s-a comunicat decât la cerere. Necontestat, de către intimate, decizia atacată

a fost comunicată recurentei prin adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005, de

către Comisia specială de retrocedare, fiind primită la data de 14 noiembrie

2005, dată în raport cu care contestația înregistrată la data de 13 decembrie

2005, este formulată în termen.

În acest context apare ca

fiind complet lipsit de suport considerentul fondului referitor la comunicarea

deciziei „părților interesate, inclusiv reclamantei, Școala cu clasele I - VIII

Diniaș, la data de 22 iunie 2005”.

În fine, este nelegal și

argumentul subsidiar al instanței de fond privitor la echipolența procesuală

dintre actul procedural al comunicării și faptul încheierii contractului de

închiriere, la data de 22 iunie 2005, cu intimata Parohia Ortodoxă Sârbă

Diniaș.

Pe lângă lipsa oricărui

argument de text care să susțină raționamentul instanței, Înalta Curte mai

reține și că recurenta-contestatoare a cerut permanent clarificări privind

titlul locatorului și condițiile locațiunii (de exemplu corespondența cu

Inspectoratul Școlar al județului Timiș), fiind evident că nu cunoștea

conținutul și limitele deciziei de retrocedare a clădirii în care funcționează

Școala cu clasele I - VIII.

Și cel de-al doilea motiv de

recurs, ce vizează fondul pricinii, este fondat, după cum urmează:

În practicaua încheierii

pronunțate în ședința publică din 10 mai 2006 s-a consemnat solicitarea

reprezentantului reclamantei care „insistă în efectuarea unei expertize tehnice

în construcții”.

La acel termen instanța nu

s-a pronunțat asupra probei solicitate, fiind lipsă de procedură cu

intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare. Cu toate acestea, nici

ulterior, instanța nu s-a mai pronunțat acestei probe, deși, dată fiind natura

cauzei și susținerile contradictorii ale părților, expertiza tehnică,

specialitatea construcții, era singura dovadă aptă să clarifice situația de

fapt.

Înalta Curte constată că nu

este pe deplin lămurită cu privire la identitatea dintre construcția existentă

în prezent pe terenul situat în localitatea Diniaș, județul Timiș, înscris în

C.F. nr. 512 a localității Diniaș, nr. top 120 și construcția preluată în anul

1949 de Statul Român, care avea destinația de casă parohială.

Urmează ca un expert în

specializarea construcții să verifice realitatea susținerilor recurentei,

întărite de cele ale intimatei Primăria comunei Peciu Nou, respectiv dacă

ulterior preluării de către Statul comunist, construcția - casă parohială a

fost demolată, fiind edificată apoi construcția în care funcționează recurenta,

„cu destinație inițială și permanentă de învățământ”.

Cum împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, iar proba cu expertiză nu este

admisibilă în recurs, în temeiul art. 312 alin. (3), se va casa sentința

atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Va fi înlăturată ca

nepertinentă apărarea intimatei Comisia specială de retrocedare, în sensul

neretroactivității prevederii cuprinse în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr.

94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

501/2002, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr. 209/2005,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 263/2006, întrucât problema

care trebuie dezlegată, vizează „existența în natură” a construcției preluate

în mod abuziv de Statul român, la data intrării în vigoare a ordonanței,

condiție obligatorie pentru a se dispune retrocedarea, ce a fost prevăzută încă

de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție.

Recurenta nu a susținut

ipoteza existenței unor îmbunătățiri, pentru a deveni incidente prevederile

art. 4 alin. (4) din ordonanță, ci faptul că imobilul în care își desfășoară

activitatea, este altul decât cel preluat de stat.

În fine, chiar dacă norma

cuprinsă în art. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea normelor de

aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 poate fi interpretată ca fiind dispozitivă, art.

5 din aceleași norme stabilea imperativ că „pot face obiectul retrocedării,

numai acele construcții care existau fizic la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 94/2002”, ori tocmai acest aspect nu a fost clarificat nici în faza

administrativă și nici în etapa judiciară a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Școala cu clasele I - VIII Diniaș, împotriva sentinței civile nr. 228 din 28

iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2007.