ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 485/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 228 din 28 iunie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta Școala cu clasele I - VIII Diniaș, județul Timiș, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș și Primăria comunei Peciu Nou, județul Timiș. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a luat cunoștință de decizia atacată, decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, emisă de Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, la data de 22 iunie 2005, când i-a fost comunicată.

Numai așa se poate explica, arată judecătorul fondului, încheierea contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, în baza Legii nr. 501/2002. Fără a se pronunța explicit asupra excepției de tardivitate a formulării contestației, ridicată de cea de-a doua pârâtă prin întâmpinare, prima instanță examinează și fondul pricinii, stabilind că actul administrativ este legal, fiind emis cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002. Acest act normativ conține prevederi speciale în raport cu cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 și Legea învățământului nr. 84/1995, invocate de reclamantă, astfel că se aplică cu prioritate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, reclamanta Școala cu clasele I - VIII Diniaș, județul Timiș, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța de fond, fără nici un temei, reține că actul atacat i-a fost comunicat de către Comisia specială de retrocedare, la data de 22 iunie 2005. În realitate, susține recurenta, decizia i-a fost comunicată abia la data de 14 noiembrie 2005, prin adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005 și numai după ce solicitase expres Comisiei, printr-o cerere, acest lucru. Încălcând principiul rolului activ al judecătorului, instanța nu a solicitat Comisiei dovada de comunicare a deciziei către reclamantă, ci s-a mărginit să accepte fără rezerve simplele afirmații ale pârâtei Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș.

2. Și soluția pe fondul cauzei este greșită, mai susține recurenta, întrucât instanța s-a limitat la a combate aplicabilitatea unor texte de lege invocate în acțiune, dar nu s-a pronunțat cu privire la motivul esențial de nelegalitate a deciziei, arătat la pct. 1 din cererea de chemare în judecată: imobilul solicitat la retrocedare nu a avut niciodată utilitate religioasă; a fost edificat de comunitatea locală în anii 1900 - 1920, având mereu destinație de unitate de învățământ (Școală cu clasele I - IV, apoi I - VII și, în prezent I - VIII). Deși, potrivit prevederilor cuprinse în art. 13 din H.G. nr. 1164/2002 Comisia specială de retrocedare avea obligația să clarifice „evoluția istorică și juridică a preluării respective”, nu s-a întreprins nimic în acest sens.

Chiar prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat audierea unor martori pentru lămurirea acestor aspecte, iar pe parcursul soluționării cauzei s-a cerut și efectuarea unei expertize judiciare în construcții, dar instanța de fond a apreciat, contrar prevederilor art. 129 C. proc. civ., că aceste probe nu sunt utile pentru justa soluționare a cauzei.

În plus, mai arată recurenta, instanța de fond a ignorat atât înscrisurile aflate în dosarul administrativ al Comisiei, cât și cele pe care le-a prezentat în etapa judiciară a cauzei, din care rezultă reaua credință a intimatei Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, care a cerut restituirea în natură a imobilului, deși știa că acesta nu mai exista în natură, fiind demolat anterior edificării construcțiilor cu destinație inițială și permanentă de învățământ, evidențiate în Cartea funciară sub nr. 251 - 252. Prin întâmpinarea formulată în recurs la data de 2 noiembrie 2006, intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că soluția primei instanțe, atât în ceea ce privește excepția de tardivitate, cât și în ceea ce privește fondul pricinii, este corectă. Această intimată a susținut că faptul încheierii contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, la data de 22 iunie 2005, echivalează cu comunicarea deciziei nr. 355 din 24 iunie 2004. Cât privește fondul cauzei, intimata a arătat că susținerea edificării unor construcții noi în raport cu cele existente la data preluării, este ineficientă, întrucât prevederea cuprinsă în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr. 209/2005, aprobată, cu modificări și completări prin Legea nr. 236/2006, a fost introdusă după emiterea deciziei contestate, iar potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispunea numai pentru viitor.

Eventualele îmbunătățiri invocate de recurentă, pot fi valorificate pe calea dreptului comun, conform art. 4 alin. (4) din ordonanță. Referitor la situația juridică a imobilului retrocedat, intimata susține că nu era obligată să efectueze demersurile pretinse de recurentă, întrucât, pe de o parte, prevederile cuprinse în pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 au caracter dispozitiv și, pe de altă parte, din relațiile comunicate de către Primăria comunei Peciu Nou „nu reiese demolarea construcției existente la momentul preluării abuzive și nici construirea, ulterior preluării abuzive, a două corpuri noi de clădire”. În recurs a formulat întâmpinare și intimata Primăria comunei Peciu Nou, solicitând admiterea recursului.

Această intimată a arătat că imobilul revendicat de Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș nu mai există în natură, astfel că nu sunt întrunite condițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Casa parohială a fost demolată, iar pe terenul înscris în C.F. nr. 512, nr. top 120, se află în prezent școala și grădinița, construite ulterior. De altfel, directorul școlii care a semnat memoriul de recurs, este el însuși membru al comunității sârbe din comună și cunoaște direct situația imobilului. Examinând sentința atacată, prin prisma recursului declarat și a întâmpinărilor formulate, dar și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată: În considerentele sentinței examinate judecătorul fondului a tranșat contestația cu care era învestit atât pe excepție, cât și pe fond, contravenind prin aceasta prevederilor cuprinse în art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cu care: „instanța se va pronunța mai întâi, asupra excepțiilor de procedură, care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii”. În plus, din practicaua încheierii de dezbateri din ședința publică de la 21 iunie 2006 rezultă că excepția ridicată de intimata Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților prezente, care au pus concluzii numai pe fondul pricinii, încălcându-se, astfel, mai multe principii care guvernează procesul civil, inclusiv principiul dreptului la apărare. Primul motiv de recurs ce cuprinde critici legate de modul în care instanța de fond a soluționat excepția tardivității, este fondat. Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (6) din O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora”. Cum potrivit art. 8 din decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, aceasta a fost comunicată, din oficiu, numai solicitantului (Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș) și unității deținătoare (Primăria comunei Peciu Nou, județul Timiș), rezultă că recurentei, terț, nu i s-a comunicat decât la cerere. Necontestat, de către intimate, decizia atacată a fost comunicată recurentei prin adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005, de către Comisia specială de retrocedare, fiind primită la data de 14 noiembrie 2005, dată în raport cu care contestația înregistrată la data de 13 decembrie 2005, este formulată în termen.

În acest context apare ca fiind complet lipsit de suport considerentul fondului referitor la comunicarea deciziei „părților interesate, inclusiv reclamantei, Școala cu clasele I - VIII Diniaș, la data de 22 iunie 2005”. În fine, este nelegal și argumentul subsidiar al instanței de fond privitor la echipolența procesuală dintre actul procedural al comunicării și faptul încheierii contractului de închiriere, la data de 22 iunie 2005, cu intimata Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș. Pe lângă lipsa oricărui argument de text care să susțină raționamentul instanței, Înalta Curte mai reține și că recurenta-contestatoare a cerut permanent clarificări privind titlul locatorului și condițiile locațiunii (de exemplu corespondența cu Inspectoratul Școlar al județului Timiș), fiind evident că nu cunoștea conținutul și limitele deciziei de retrocedare a clădirii în care funcționează Școala cu clasele I - VIII.

Și cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează fondul pricinii, este fondat, după cum urmează: În practicaua încheierii pronunțate în ședința publică din 10 mai 2006 s-a consemnat solicitarea reprezentantului reclamantei care „insistă în efectuarea unei expertize tehnice în construcții”. La acel termen instanța nu s-a pronunțat asupra probei solicitate, fiind lipsă de procedură cu intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare. Cu toate acestea, nici ulterior, instanța nu s-a mai pronunțat acestei probe, deși, dată fiind natura cauzei și susținerile contradictorii ale părților, expertiza tehnică, specialitatea construcții, era singura dovadă aptă să clarifice situația de fapt. Înalta Curte constată că nu este pe deplin lămurită cu privire la identitatea dintre construcția existentă în prezent pe terenul situat în localitatea Diniaș, județul Timiș, înscris în C.F.

nr. 512 a localității Diniaș, nr. top 120 și construcția preluată în anul 1949 de Statul Român, care avea destinația de casă parohială. Urmează ca un expert în specializarea construcții să verifice realitatea susținerilor recurentei, întărite de cele ale intimatei Primăria comunei Peciu Nou, respectiv dacă ulterior preluării de către Statul comunist, construcția - casă parohială a fost demolată, fiind edificată apoi construcția în care funcționează recurenta, „cu destinație inițială și permanentă de învățământ”. Cum împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, iar proba cu expertiză nu este admisibilă în recurs, în temeiul art. 312 alin. (3), se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Va fi înlăturată ca nepertinentă apărarea intimatei Comisia specială de retrocedare, în sensul neretroactivității prevederii cuprinse în art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr. 209/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 263/2006, întrucât problema care trebuie dezlegată, vizează „existența în natură” a construcției preluate în mod abuziv de Statul român, la data intrării în vigoare a ordonanței, condiție obligatorie pentru a se dispune retrocedarea, ce a fost prevăzută încă de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție.

Recurenta nu a susținut ipoteza existenței unor îmbunătățiri, pentru a deveni incidente prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanță, ci faptul că imobilul în care își desfășoară activitatea, este altul decât cel preluat de stat. În fine, chiar dacă norma cuprinsă în art. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea normelor de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 poate fi interpretată ca fiind dispozitivă, art. 5 din aceleași norme stabilea imperativ că „pot face obiectul retrocedării, numai acele construcții care existau fizic la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2002”, ori tocmai acest aspect nu a fost clarificat nici în faza administrativă și nici în etapa judiciară a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Școala cu clasele I - VIII Diniaș, împotriva sentinței civile nr. 228 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.