ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2024

Ședința publică din data de 26 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Timiș, sub nr. x/2022 la data de 11.05.2022, reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara (una și aceeași cu Vicariatul Ortodox Sârb din România), în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaș, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 10119/21.02.2022 emise de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care au fost respinse cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 și nr. y/25.01.2006, decizie considerată nelegală și netemeinică. Prin contestația formulată, reclamanta a solicitat instanței de judecată:

· anularea Deciziei nr. 10119/21.02.2022 emise de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România;

· constatarea faptului că Parohia Ortodoxa Sârbă Diniaș este îndreptățită la retrocedarea imobilului compus din casa cu nr. x, curte și gradină în suprafața de 1035 mp, identificat cu nr. top. x și a imobilului, loc de casa în suprafață de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate în județul Timiș, înscrise inițial în CF nr. x a localității Diniaș, ulterior transcrise în CF nr. x și CF nr. x ale localității Diniaș;

· obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care sa fie soluționate cererile reclamantei în sensul retrocedării Parohiei Ortodoxe Sârbă Diniaș a imobilului compus din casa cu nr. x, curte si gradina in suprafața de 1035 mp, identificat cu nr. top. x și a imobilului, loc de casa in suprafața de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate in județul Timiș. înscrise inițial in CF nr. x a localității Diniaș. ulterior transcrise în CF nr. x și CF nr. x ale localității Diniaș;

· obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 705/25 iulie 2022, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaș, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2022 la data de 04 august 2022.

Prin sentința civilă nr. 466 din data de 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaș, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.- Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și în consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 10119 din 21.02.2022 emisă de pârâtă, respingând în rest acțiunea. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii introductive formulate de Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, pentru Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, ca neîntemeiată.

După o expunere succintă a situației de fapt și a considerentelor sentinței recurate, recurenta-pârâtă a susținut că dispozitivul acesteia reflectă interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept care reglementează cadrul normativ al restituirii imobilelor, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia. Astfel, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) indice 1 și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, a susținut că la momentul soluționării cererii, la dosarul administrativ nu s-a regăsit traducerea depusă de către reclamantă în procedura judecătorească și că nu i se poate imputa pârâtei nicio culpă procesuală în acest sens, având în vedere că a întreprins toate demersurile necesare pentru completarea dosarului administrativ cu datele necesare fundamentării unor soluții de către Comisie, în vederea clarificării calității de persoană îndreptățită, precum și dovada dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului în cauză.

Cu privire la considerentele instanței privind notorietatea faptului că la finele sec. XIX, începutul sec. XX, învățământul din regiunea Banat era majoritar confesional și că, potrivit traducerii legalizate din limba germană a mențiunilor de pe foaia A a C.F. nr. x a localității Diniaș, imobilul care face obiectul cererilor de retrocedare menționate anterior reprezintă "Clădirea Școlii", aparținând Fondului Școlar greco neunit care, potrivit notei traducătorului, desemna confesiunea ortodoxă, iar coroborat cu faptul că structura etnică a localității Diniaș era majoritară etnia sârbă ortodoxă, cu faptul că imobilul nu a fost înstrăinat de la momentul intabulării și până la momentul preluării de către Statul Român, consideră că nu reiese dovada că proprietarul tabular din cartea funciară nr. x a localității Diniaș - "Fondul școlar" este aceeași persoană cu solicitanta imobilului din cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 și nr. y/25.01.2006 - Parohia Ortodoxă Sârbă din Diniaș.

În opinia sa, nu poate fi reținut raționamentul instanței de fond, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare, dovada dreptului de proprietate se face prin înscrisuri oficiale, neechivoce și nu prin probabilități.

Mai mult decât atât, declarația a doi martori dintre o vasta comunitate de etnie sârbă, nu dovedește faptul că imobilul a aparținut solicitantei cererilor de retrocedare, respectiv că acesta s-a aflat în proprietatea cultului religios.

Obligația solicitantului de a aduce probe în sprijinul cererilor de retrocedare este neîndoielnică și rezultă cu claritate din prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru fiecare imobil, solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, iar pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive. Având în vedere faptul că, din înscrisurile aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/03.03.2003 și nr. y/25.01.2006 nu reiese legătura dintre "Fondul școlar ortodox" din Diniaș și solicitanta cererii de retrocedare, Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș, Comisia Specială de Retrocedare, în mod corect, a decis respingerea cererilor de retrocedare mai sus menționate.

Potrivit Deciziei nr. 10119/21.02.2022, emisă de către Comisia Specială de Retrocedare motivul respingerii este acela că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat în termenul de decădere de 240 de zile, prevăzut la art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Referitor la cheltuielile de judecată, arată că acțiunea a fost admisă în parte, iar conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporția în care a fost admisă acțiunea.

Susține că exonerarea sau reducerea sumei solicitată de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă și ca o protecție a bugetului de stat, sens în care invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța putea, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Mai arată că prin reducerea onorariului avocațial nu se intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, iar pe de altă parte, trebuie să existe o echivalență între munca prestată de avocat și onorariu, sens în care invocă cele statuate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 492/08.06.2006, prin care s-a reținut că prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționatității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Totodată, în subsidiar, în cazul în care contestația reclamantei va fi admisă, solicită instanței să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, aceasta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Intimata-reclamantă Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Decizia nr. 10119/21.02.2022, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 și nr. y/25.01.2006, formulate de Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara (una și aceeași cu Vicariatul Ortodox Sârb din România) cu privire la imobilul compus din casă cu nr. x, curte și grădină în suprafață de 1035 mp, identificat cu nr. top. x și a imobilului loc de casă în suprafață de 1842 mp, identificat cu nr. top. x, situate în satul Diniaș, comuna Peciu Nou, Județul Timiș, înscrise inițial în CF nr. x a localității Diniaș și ulterior transcrise în CF nr. x și nr. 2172 ale aceleiași localități.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaș, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat anularea Deciziei nr. 10119/21.02.2022, să se constate că Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș este îndreptățită la retrocedarea imobilelor mai sus menționate și pârâta să fie obligată la emiterea unei noi decizii prin care să-i fie soluționate cererile formulate în sensul retrocedării acelor imobile.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte și a fost anulată decizia nr. 10119/21.02.2022, această soluție fiind criticată de către recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile formulate au legătură, în esență, cu modalitatea în care instanța de fond, prin raportare la înscrisurile probatorii anexate cererii administrative de retrocedare, precum și la înscrisurile administrate în fond, a apreciat asupra calității de proprietar al reclamantei asupra imobilelor înscrise inițial în CF nr. x a localității Diniaș și ulterior transcrise în CF nr. x și nr. 2172 ale aceleiași localități, având în vedere că, prin Decizia nr. 10119/21.02.2022 ce face obiect al acțiunii în anulare, cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că proprietar tabular al imobilului anterior preluării de către Stat a fost Fondul Școlar Ortodox din Diniaș și că nu s-a făcut dovada legăturii juridice dintre Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș și acest proprietar tabular, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate.

Abordând recursul din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, în mod corect a reținut prima instanță faptul că procedura de restituire a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare și pentru punerea în aplicare a acestui act normativ au fost aprobate Normele metodologice prin H.G. nr. 1164/17.10.2002.

Acest cadru normativ creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum acestea sunt circumstanțiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000: "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

De asemenea, se impun a fi reținute și prevederile pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora: "13. Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

În analiza criticilor de nelegalitate, instanța de recurs va avea în vedere și dezlegările date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2023, pronunțată asupra recursului în interesul legii, asupra modului de interpretare și aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, cu modificările ulterioare, care sunt aplicabile speței de față.

În acest sens, al aplicabilității deciziei precizate, se vor reține mențiunile din paragraful 64 al acesteia, care determină obiectul sesizării: " (...) în stabilirea obiectului analizei în cadrul prezentului recurs în interesul legii, în sensul identificării chestiunilor punctuale, caracterizate, ce se impun a fi dezlegate de principiu, se constată că acestea privesc atât definirea sintagmei "imobile care au aparținut cultelor religioase" din art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, cât și aspecte legate de mijloacele de a proba fostul drept de proprietate, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale art. 4 alin. (2)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Sunt supuse interpretării valoarea probatorie a înscrierii în cartea funciară, posibilitatea de administrare a unor probe în combaterea sau nuanțarea mențiunilor din cartea funciară referitoare la titularul dreptului de proprietate, precum și care ar fi probele apte să demonstreze situația juridică a proprietarului tabular, de așezământ constituit de o structură a cultului religios, respectiv apartenența imobilului la care se referă cererea de retrocedare la un patrimoniu de afectațiune constituit de respectiva structură a cultului religios, pentru funcționarea așezământului (...)"

Potrivit dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii:

"(..) 71. În privința imobilelor din regiunile Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și sudul Bucovinei, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a funcționat sistemul real de evidență a imobilelor și a drepturilor dobândite în legătură cu acestea, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938. Astfel, s-a păstrat sistemul real introdus anterior anului 1800 de vechiul C. civ. austriac, în care înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi.(...).

Procedând la aplicarea în speța de față a acestor dezlegări obligatorii conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va reține că ceea ce se impune a a fi lămurit în cauză, în legătură cu probarea calității de proprietar a reclamantei, are legătură cu forța probantă a mențiunilor din cartea funciară, precum și forța probantă a înscrisurilor suplimentare propuse de reclamantă.

Însă, în aplicarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii anterior menționată, probele administrate în acest scop "nu pot fi unele indirecte, cu valoare probatorie incertă în privința relației juridice pretinse (...)".

Verificând înscrisurile dosarului, Înalta Curte observă că imobilele pretinse de către reclamantă au fost inițial înscrise în CF nr. x a localității Diniaș, iar potrivit traducerii autorizate realizate din limba germană atașate la dosarul de fond, acestea au aparținut Fondului Școlar GR[ECO].N[E].-U[NIT]., care potrivit notei traducătorului, desemna confesiunea ortodoxă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că această traducere autorizată nu reprezintă un înscris nou și că extrasul de Carte Funciară al CF nr. x Diniaș a fost atașat la dosarul administrativ, Comisia Specială de Retrocedare având posibilitatea să dispună traducerea acestuia în intergralitate sau să formuleze o solicitare petentei în acest sens.

Această traducere autorizată trebuie însă interpretată prin coroborare cu alte documente atașate la dosar.

Astfel, Înalta Curte are în vedere și înscrisul atașat la dosarul Tribunalului Timiș, respectiv Decizia nr. 356/24.06.2004, prin care Comisia Specială de Retrocedare a dispus retrocedarea către petenta Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș a imobilului învecinat celor disputate în prezentul litigiu, compus din teren și construcție, situat în localitatea Diniaș, județul Timiș, înscris în Cartea Funciară nr. x a localității Diniaș, având nr. top. x, recunoscând calitatea Parohiei de succesoare a Fondului școlar.

Această decizie, însă, a fost anulată la cererea reclamantei Școala cu clasele I-VIII Diniaș, prin sentința civilă nr. 338 din data de 2 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, conform rezoluției de certificare a conformității cu originalul aplicate pe ultima pagină a acesteia (dosarul Tribunalului Timiș).

Trebuie subliniat că soluția de anulare nu s-a întemeiat pe o eventuală lipsă a calității Parohiei de continuator al Fondului școlar, ci pe faptul că, din probele administrate, nu a rezultat că aceasta a fost proprietara imobilului litigios, ci a imobilelor învecinate, cu nr. top x și y.

Așadar, pe de-o parte, în ceea ce privește calitatea intimatei-reclamante Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaș de continuator al Fondului școlar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare nu a contestat această calitate, ci din contră, a recunoscut-o la momentul emiterii Deciziei nr. 356/2004, iar acest aspect a rămas tranșat în mod definitiv, prin sentința menționată anterior.

Pe de altă parte, se constată că, în cadrul aceluiași dosar, au fost efectuate două expertize topografice, în urma cărora Curtea de Apel Timișoara a concluzionat următoarele: "astfel cum rezultă din concluziile ambelor expertize, clădirile vechii șscoli confesionale proprietate a pârâtei (s.n. Parohia Ortodoxă Sârbă) sunt reprezentate de imobilul – în prezent părăsit- care corespunde parcelei cu număr topografic x care împreună cu parcela cu număr topografic x- au fost înscrise inițial în Cartea Funciară nr. x Diniaș, cu descrierea imobilului "Școală".

Așadar, prin sentința civilă nr. 338 din data de 2 noiembrie 2009, s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Sârbe Diniaș asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze, iar aceste considerente decizorii constituie probă relevantă și directă, cu forță doveditoare considerabilă asupra identității titularului dreptului de proprietate, în sensul statuat prin Decizia nr. 21/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este intimata-reclamantă așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, fiind îndeplinite astfel condițiile impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, corect interpretate de judecătorul fondului.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948; deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică, și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

În ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond, acest aspect nereprezentând o critică de nelegalitate adusă sentinței recurate.

De asemenea, nu este fondat nici argumentul conform căruia, întrucât acțiunea a fost admisă în parte, conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporția în care a fost admisă acțiunea.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.: "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Or, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, textul de lege de mai sus nu instituie o obligație în sarcina instanței care a admis în parte acțiunea, ci doar o posibilitate, astfel că susținerile recurentei nu sunt fondate.

Recurenta a mai solicitat, în ipoteza respingerii recursului, fixarea unui termen mai lung decât cel reglementat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, care să permită recurentei realizarea unor demersuri suplimentare pentru obținerea de informații privind situația juridică a imobilelor a căror retrocedare se solicită în prezenta cauză. Această solicitare urmează să fie respinsă, Înalta Curte învederând faptul că nu se impune stabilirea unui termen câtă vreme nu s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte nicio obligație de executat.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății,iar hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1), Înalta Curte reținând că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de pârâtă Comisia Specială de Retrocedare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 466 din data de 18 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.