ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2298/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.04.2022 pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara (una și aceeași cu Vicariatul Ortodox Sârb din România), în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, a solicitat anularea Deciziei nr. 10075/27.01.2022, emise de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; - constatarea calității Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p., situat în satul Dejan, nr. 96, comuna Moravița, județul Timiș, înscris în C.F. nr. x a localității Moravița, (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x; - obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să fie soluționată cererea reclamantei, în sensul retrocedării Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan a imobilului compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p., situat în satul Dejan, nr. 96, comuna Moravița, județul Timiș, înscris în C.F. nr. x a localității Moravița. (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 566 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 432 din data de 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; A dispus anularea Deciziei nr. 10075/27.01.2022, emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; A respins cererile reclamantei având ca obiect: - constatarea calității Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p. situat în satul Dejan, nr. 96. comuna Moravița. județul Timiș. înscris în C.F. nr. x a localității Moravița, (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x; - obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să fie soluționată cererea reclamantei în sensul retrocedării Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan a imobilului compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p. situat în satul Dejan, nr. 96, comuna Moravița. județul Timiș, înscris în C.F. nr. x a localității Moravița. (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x; A obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să plătească reclamantei suma de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 432 din data de 27 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată. În motivarea recursului arată că sentința recurată este nelegală, întrucât instanța de fond în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 1 ) și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile în care cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și H.G. nr. 1164/17.10.2002, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. În temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prin cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006, Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan prin Vicariatul Ortodox Sârb din România a solicitat restituirea imobilului, casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p., în prezent folosit ca școala, situat în județul Timiș, înscris în C.F. nr. x a localității Dejan, nr. top. x. Invocând dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 lit. a) din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora dovada dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului se face cu orice înscrisuri care atestă acest drept la data preluării abuzive, prin adresa nr. x/25.08.2020, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat titularei cererii de retrocedare acte din care să reiasă legătura dintre proprietarul tabular al imobilului identificat cu nr. top. x înscris în cartea funciară nr. x a localității Dejan, "Școala comunei bisericești neunite din Dejan" și solicitanta cererii de retrocedare, Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan. Arată că din analiza documentelor transmise de Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan, prin adresa înregistrată la Comisia specială de retrocedare sub nr. x/16.12.2020 nu reiese legătura dintre proprietarul tabular al imobilului identificat cu nr. top. x, înscris în cartea funciară nr. x a localității Dejan, "Școala comunei bisericești neunite din Dejan" și solicitanta cererii de retrocedare, Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan, astfel că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. În acest sens, invocă prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 1 ) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 32 din Legea nr. 165/2013 și arată că solicitanța cererii de retrocedare nu a transmis: acte din care să reiasă legătura din punct de vedere patrimonial dintre proprietarul tabular al imobilului și solicitanta cererii de retrocedare; declarație notarială din partea solicitantei din care să reiasă faptul că pentru imobilul din speță nu s-a reconstituit dreptul de proprietate pe alt amplasament sau pe vechiul amplasament în favoarea solicitantei, în baza legilor fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator. Prin adresa menționată anterior, Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare a stipulat că, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-a instituit, în procedura administrativă, un termen de decădere de 240 de zile în care se pot depune înscrisurile solicitate, termenul curgând de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii, precum și faptul că părțile au posibilitatea de a solicita, o singură dată, printr-o cerere scrisă prelungirea termenului de 240 de zile pentru o perioadă de 120 de zile, dacă face dovada efectuării unor. De asemenea, arată, contrar celor susținute de către reclamantă prin cererea introductivă, că la dosarul de retrocedare s-a aflat o singură în traducere din limba maghiară a C.F. nr. x a localității Dejan, din care rezultă faptul că proprietarul imobilului identificat cu nr. top xa fost "Școala comunei bisericești greco neunite din Dejan" având casa cu nr. x și spațiul curții în suprafață de 800 stânjeni pătrați. Cu privire la considerentele instanței privind faptul că imobilul figurează în registrul cadastral al localității Dejan ca Școală confesională ortodoxă Sârbă Dejan încă din anul 1490, coroborat cu faptul că imobilul nu a fost vreodată înstrăinat de la momentul intabulării în Cartea funciară în anul 1940 și până la momentul preluării sale de către Statul Român în anul 1949, precum și cu faptul că este menționat în cartea funciară nr. x un reprezentant al "Comunei bisericești neunite din Dejan", consideră că aceste aspecte nu fac dovada că proprietarul tabular din cartea funciară nr. x Dejan - "Comuna bisericească neunită din Dejan" este aceeași persoană cu solicitanta imobilului din cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006, Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan, câtă vreme potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, dovada dreptului de proprietate se face prin înscrisuri oficiale, neechivoce, și nu prin probabilități. Mai mult, chiar dacă se dovedește că școala a fost condusă de un preot local, aceasta nu face dovada faptului că imobilul a aparținut solicitantei cererii de retrocedare, respectiv că acesta s-a aflat în proprietatea cultului religios. Cu privire la traducerea depusă de către reclamantă în fața instanței de fond, arată că aceasta nu s-a aflat la momentul soluționării cererii de către A.. în dosarul de retrocedare nr. x/25.01.2006. Consideră că nu i se poate imputa nicio culpă procesuală, întrucât a întreprins toate demersurile necesare pentru completarea dosarului administrativ, în vederea clarificării calității de persoană îndreptățită. Referitor la cheltuielile de judecată, arată că acțiunea a fost admisă în parte, iar conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporția în care a fost admisă acțiunea. Susține că exonerarea sau reducerea sumei solicitată de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă și ca o protecție a bugetului de stat, sens în care invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța putea, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Mai arată că prin reducerea onorariului avocațial nu se intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, iar pe de altă parte, trebuie să existe o echivalență între munca prestată de avocat și onorariu, sens în care invocă cele statuate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 492/08.06.2006, prin care s-a reținut că prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționatității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Totodată, în subsidiar, în cazul în care contestația reclamantei va fi admisă, solicităm instanței să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, aceasta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, a formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală. În esență, apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect starea de fapt, precum și faptul că reclamanta este îndreptățită la retrocedarea imobilului solicitat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 10075/27.01.2022, emise de Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; constatarea calității Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul solicitat a-i fi retrocedat; obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să fie soluționată cererea reclamantei, în sensul retrocedării către Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan a imobilului compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p., situat în satul Dejan, nr. 96, comuna Moravița, județul Timiș, înscris în C.F. nr. x a localității Moravița. (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x. Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; a dispus anularea Deciziei nr. 10075/27.01.2022, emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; a respins cererile reclamantei având ca obiect: constatarea calității Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul compus din casă cu grădină și curte în suprafață de 800 m.p. situat în satul Dejan, nr. 96. comuna Moravița. județul Timiș. înscris în C.F. nr. x a localității Moravița, (nr. C.F. vechi x Dejan), nr. top. x; obligării pârâtei să emită o nouă decizie prin care să fie soluționată cererea reclamantei în sensul retrocedării Parohiei Ortodoxe Sârbă Dejan a imobilului solicitat; a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare să plătească reclamantei suma de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În fapt, prin cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006, Vicariatul Ortodox Sârb din România a solicitat, pentru Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan, restituirea imobilului compus din casă cu gradină și curte, în suprafață de 800 mp, imobil situat în satul Dejan, nr. 96, comuna Moravița, intabulat în Cartea Funciară nr. x Dejan, având nr. topografic x. Prin Decizia nr. 10075/27.01.2022, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006, motivat de faptul că din actele depuse nu reiese legătura dintre proprietarul tabular al imobilului identificat cu nr. top. x înscris în cartea funciară nr. x a localității Dejan ("Școala comunei bisericești neunite din Dejan") și solicitanta cererii de retrocedare, Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan, deși Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Parohiei Ortodoxe Sârbe din Dejan solicitase anterior intimatei-reclamante să transmită înscrisuri din care să reiasă calitatea acesteia de persoană îndreptățită la retrocedare, astfel că, în lipsa înscrisurilor suplimentare solicitate, a apreciat că Parohia Ortodoxă Sârbă din Dejan nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000: "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." De asemenea, se impun a fi reținute și prevederile pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora: "13. Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale." Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că intimata-reclamantă este îndreptățită la retrocedarea imobilului solicitat, în cauză fiind făcută dovada legăturii între solicitantul cererii de retrocedare și proprietarul tabular al imobilului identificat cu nr. top. x înscris în cartea funciară nr. x a localității Dejan, "Școala comunei bisericești neunite din Dejan". Examinând înscrisurile de la dosar, se constată că imobilul a fost înscris în Cartea funciară veche nr. 89 Dejan, cu drept de proprietate în favoarea Statului Român, dobândit în urma Decretului nr. 176/1948 (astfel cum se menționează în respectivul extras CF), preluat în CF nr. x Moravița, cu adresa x loc. Dejan nr. 96, jud. Timiș. La dosarul Tribunalului Timiș se regăsește traducerea autorizază a denumirii instituției de învățământ, aceasta fiind "Școala comunei bisericești greco ne-unite din Dejan", înscris ce se impunea a fi interpretat coroborat cu celelalte documente de la dosar, respectiv cu din răspunsul Primăriei Comunei Moravița (adresa nr. x/6.12.2006, depusă la dosarul Tribunalului Timiș), rezultă că în anul 1940 în registrul cadastral al localității Dejan imobilul figurează ca și Școală confesională ortodoxă sârbă Dejan, ceea ce conduce la concluzia că Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan deținea proprietatea asupra respectivului imobil, aspect reținut în mod corect de către instanța de fond. În același context, se impune a se reține și faptul că de la momentul intabulării în Cartea funciară, în anul 1940, și până la momentul preluării sale de către Statul Român în anul 1949, imobilul nu a fost vreodată înstrăinat, ceea ce conturează ideea că situația de carte funciară a intimatei-reclamante nu a suferit vreo schimbare de natură să determine o concluzie diferită. Având în vedere că în respectivul imobil a funcționat o unitate de învățământ ce a ținut de Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan până la apariția Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, în vigoare de la 03 august 1948, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 03 august 1948, acest imobil s-a supus dispozițiilor decretului, care la art. I și II prevedea că: "Art. I. Pentru buna organizare și funcționare a învățământului public de Stat și pentru lărgirea și democratizarea învățământului, toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut bisericilor, congregațiilor, comunităților religioase, asociațiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, și, în general, particularilor, persoane fizice sau juridice și au servit funcționării școlilor de învățământ trecute, conform art. 35 din legea învățământului public la Stat, trec în proprietatea Statului, atribuindu-se Ministerului Învățământului Public, care le va întrebuința pentru nevoile învățământului. Bunurile imobile intrând în prevederile alineatului precedent, sunt stabilite în tabela anexă, care face parte integrantă din prezenta lege. Bunurile mobile, de orice fel, se vor prelua pe bază de inventar, de către delegații desemnați de Ministerul Învățământului Public. Se consideră bunuri mobile și imobile, intrând în prevederile acestui articol, toate bunurile ce au servit funcționării, întreținerii sau sprijinirii școlilor, internatelor, căminelor sau cantinelor la data de 1 ianuarie 1948, precum și acelea ce au fost dobândite ulterior în acest scop. Art. II. - Intră în prevederile articolului precedent, chiar dacă nu au fost trecute în tabela anexă, toate clădirile, cu întreg inventarul lor, care au servit pentru funcționarea școlilor de învățământ, inclusiv acelea ce au fost folosite pentru locuința corpului didactic sau a personalului administrativ și pentru internatele, căminele și cantinele destinate elevilor sau studenților școlilor de orice fel. De asemenea intră în prevederi1e articolului precedent cota parte din fondurile cu destinație de întreținere sau sprijinire a învățământului și din fermele sau orice alte exploatări care au servit la întreținerea și funcționarea școlilor, internatelor, căminelor, cantinelor sau personalului didactic ori administrativ." Tot în mod corect a reținut instanța de fond că în scopul identificării "Comunei bisericești neunite din Dejan", menționată ca proprietar în C.F. nr. x Dejan, se impune a se reține că în respectiva Carte funciară este indicat numele preotului reprezentant al acestei Comune bisericești, respectiv preotul B., iar această mențiune trebuie coroborată cu extrasul din registrul deceselor deținut de Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan, din care rezultă că B. era preot al Comunei bisericești neunite din Dejan, confirmând susținerea reclamantei că Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan este una și aceeași persoană cu proprietarul tabular din C.F. nr. x Dejan - "Comuna bisericească neunită" din localitate. De asemenea, din adresa nr. x/14.12.2020, emisă de Episcopia Ortodoxă Sârbă din Timișoara, reiese că în localitatea Dejan, comuna Moravița, jud. Timiș, conform evidențelor casatrale ale acestei entități, la nr. top. x figurează Biserica Ortodoxă Sârbă Dejan, iar denumirile Comuna Bisericească Neunită din Dejan sau Biserica Greco-Neunită din Dejan sunt una și aceeași cu Parohia Ortodoxă Sârbă Dejan, preotul vremii fiind B.. Ultima critică formulată de recurenta-pârâtă vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, solicitând reducerea acestora conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare în raport cu circumstanțele cauzei. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocațial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs. Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocațial solicitat de parte. O asemenea opinie a fost împărtășită și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care prin Decizia nr. 3/2020 a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." De asemenea, nu este fondat nici argumentul conform căruia, întrucât acțiunea a fost admisă în parte, conform art. 453 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporția în care a fost admisă acțiunea. Astfel, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.: "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." Or, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, textul de lege de mai sus nu instituie o obligație în sarcina instanței care a admis în parte acțiunea, ci doar o posibilitate, astfel că susținerile recurentei nu sunt fondate. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 432 din data de 27 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, în reprezentarea Parohiei Ortodoxe Sârbe Dejan, a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.